Luându-şi arta drept prieten în vremuri de mare cumpănă

PICTORIŢA NONAGENARĂ SILVIA MARIA GRIGORE
A DESCOPERIT SECRETUL TINEREŢII

   

---

Şi în acest an, aşa cum s-a întâmplat, fără întrerupere, în ultima vreme, venerabila artistă plastică Silvia Maria Grigore, aflată în preajma vârstei de 90 de ani, a propus privitorilor o expoziţie de o remarcabilă vitalitate, o explozie de tonuri luminoase, semnificând nu numai triumful formelor armonioase, dar şi valoarea de catharsis a artei, puterea ei de a transcende şi de a prelungi vibraţiile fiinţei.

Adrian Munteanu: Ca o pasiune de o viaţă să fie însăşi raţiunea de a exista, trebuie ca ea să fii  fost generată de un cadru potrivit. Vă invit aşadar să vă aduceţi amainte de începuturi. Cui i se datorează canalizarea spre pictură?

Silvia Grigore: Şi mama mea a fost talentată. Din cei şapte copii, am fost însă singura care m-am dovedit pasionată, de la primii ani ai vieţii, de pictură. La 5-6 ani, când eram la grădiniţă, mă distingeam ori de câte ori aveam ceva de desenat. Plăcerea aceasta am păstrat-o toată viaţa. Liceul l-am făcut la Bucureşti, la Institutul ortodox, astăzi Liceul "Dinu Lipatti". Era un liceu sever, unde se învăţa carte serios. Citeam foarte multă literatură. La desen am avut-o ca profesoară pe doamna Perianu. Ea şi soţul ei erau directorii liceului. Profesoara a observat că eu desenez cu mult mai bine decât colegele mele. După un an-doi, mi-a cerut lucrările şi le-a expus chiar pe pereţii clasei în care învăţam. După bacalaureat, am urmat cursurile Facultăţii de filozofie. I-am avut ca profesori pe Tudor Vianu, pPe Petre Gusti, pe Mihail Dragomirescu la limba română. În paralel mă duceam şi asistam la artele plastice. M-am căsătorit cât încă eram studentă. În primii 10-15 ani ai căsătoriei am pictat foarte rar, pentru că aveam de crescut trei copii. Anii au trecut şi au venit mari greutăţi pentru familia mea. Am suferit mult în timpul comunismului. Ne aflam la Braşov. Soţul meu a fost arestat, pe motive politice, iar eu am fost dată afară din casă cu cei trei copii.

 

A.M. : Cum a ajuns să devină pictura un mijloc de subzistenţă ?

Silvia Grigore : După ce am fost dată afară şi din oraş, am ajuns la Focşani. M-am stabilit acolo ca să fiu mai aproape de părinţii mei care locuiau la Odobeşti. Două dintre fete erau la liceu, cea de a treia în cursul primar şi era foarte greu să ocup un post pe măsura pregătirii mele, mai ales că fusesem şi grav bolnavă de plămâni. Atunci am hotărât să reîncep pictura. La început a fost extrem de greu, până m-am făcut cunoscută în oraş. Cu timpul, am început să am  clientelă acasă. Fiind o regiune viticolă bogată, cu vii care nu fuseseră încă luate oamenilor, se mai găseau bani şi dorinţă de a avea un lucru frumos în casă. În primii doi ani a fost însă foarte greu. Nu vă pot spune ce mizerie am îndurat. Erau zile în care nu aveam nici măcar pâinea cea de toate zilele. Le-am înfruntat însă pe toate cu mult curaj, cu multă speranţă. Copiii mă sprijineau moral. Am avut noroc de copii buni, care învăţau foarte bine. Fiica mea cea mare a intrat la 16 ani şi jumătate la Facultatea de arhitectură. În anul următor, 1954, a intrat şi fiica a doua, tot la 16 ani, la Facultatea de construcţii. Ca să le pot ţine la facultate, am dus-o foarte greu. Aici trebuie să fac o mică paranteză: fusesem o fată destul de bogată. Părinţii mei îmi dăduseră o vie mare la Odobeşti, însă, ca să se adeverească vorba că o nenorocire nu vine niciodată  singură, viile mele au fost bătute de piatră şi nu a mai ramas nimic. Până în 1957 n-am avut nici o recoltă. Din contră, trebuia să plătesc impozit la stat şi întreţinerea viilor, pentru a nu ajunge o paragină. În această perioadă, numai prin pictură am fost capabilă să ţin două fete la universitate.

 

A.M. : S-ar putea spune că pictura a fost spaţiul pe care vi l-ati construit şi în care aţi evadat, punându-vă la adăpost de pericole?

Silvia Grigore : Aşa este. În plus, Dumnezeu m-a dăruit cu mult optimism în sufletul meu. Am fost cu adevărat o luptătoare, nu m-am lăsat înfrântă de soartă. Fiica cea mică a intrat la facultate după 1960, când, oarecum, trecuse perioada cea mai grea. Soţul meu fusese condamnat la 7 ani de închisoare. Am făcut recurs la Curtea Supremă de Justiţie, fiind singurul recurs admis din cele 14 înaintate, pentru că, sfătuită de un prieten, mi-am luat o avocată basarabeancă. Aceasta a ştiut să folosească facilităţile acordate de o graţiere din 1955. În felul acesta, soţul meu a putut ajunge acas' in 1956. Am revenit la Braşov în 1960 şi, după două recolte bune ale viei, în 56 şi în 58, am reuşit să ne construim o casă.

O dată cu arestarea soţului meu, averea ne fusese confiscată şi, din nefericire, la 13 ani după Revoluţie ne luptăm încă să dobândim casa nostră din care fusesem daţi afară şi încă nu am redobândit-o. Primul proces l-am pierdut, iar al doilea, care durează de patru ani, e încă sub un mare semn de întrebare.

 

A.M. : Din aceleaşi motive, ale nevoii de frumos şi energie interioară, v-aţi simţit atrasă de flori, subiectul dominant al lucrărilor dumneavoastră ?

 Silvia Grigore : Începută mai întâi din nevoia de a-mi câştiga existenţa, după revenirea la Braşov pictura a devenit o pasiune de care nu m-am mai putut desprinde şi, începând din 1960, am pictat pentru plăcerea sufletului. Florile aparţin sufletului nostru. Este o bucurie deosebită să mă aşez în faţa şevaletului şi să pictez, în primul rând flori de câmp. Mă plimb în diverse locuri ale ţării şi lucrez peisaje, fie din Maramureş, fie din Oltenia, de pe Valea Oltului. Este o pasiune care m-a ajutat să trec peste necazurile care nu ne ocolesc, în nici un moment al vieţii. Aici aş dori să adaug că înclinaţii spre frumos au avut toate fetele mele. Fiica cea mare, arhitectă, pe care am pierdut-o acum şapte ani, a fost un element excepţional în domeniul ei, îmbrăţişând specializarea de restaurator al monumentelor istorice. Imediat după facultate a lucrat pe şantier şi, sub directa ei îndrumare, la Basarab, Murfatlar s-au descoperit patru bisericuţe săpate în cretă. Va apărea în curând o carte referitoare la aceste descoperiri. Datorită acestor reuşite a obţinut o bursă UNESCO în 1962. A fost mai întâi la Roma, unde şi-a dat şi doctoratul, apoi, cu aceeaşi bursă, a colindat toată Europa. Bucuria mea cea mai mare au fost copiii.

 

A.M. : Cum se întâmplă că a picta mereu flori nu devine o practică banală, iar rezultatul este mereu surprinzător pentru privitori?

 Silvia Grigore : De obicei, pictorii evită florile. Eu am simţit nevoia organică de a mă apropia de ele. Le văd mereu sensibilitatea şi ineditul. Din fericire, rezultatul muncii mele, tablourile cu flori, sunt bine apreciate. La această oră florile mele sunt răspândite în toată lumea: în America, în China, în Japonia. Până şi în Africa au ajuns tablourile mele. Pictând flori, le simt foarte apropiate de sufletul meu, fac parte din mine.

 

A.M. : Pictura v-a ajutat şi în menţinerea familiei. Aţi reuşit să vă creşteţi fetele în aceeaşi dragoste pentru frumos. Există un secret al acestei puteri coagulante?

 Silvia Grigore : Sunt fericită că cele trei fete ale mele au moştenit de la mine acest dar şi au pictat şi ele în timpul liber. Pentru mine este o mare satisfacţie că prin pictură avem un subiect comun al discuţiilor şi interesului nostru, un aliat fidel al familiei.

 

A.M. : La aproape 90 de ani, vitalitatea dumneavoastră este una remarcabilă. În fiecare an propuneţi măcar o expoziţie. Ce rol joacă pictura în menţinerea acestei stări de veşnică tinereţe şi în tonusul de un nedezminţit optimism?

 Silvia Grigore : Probabil că în sufletul meu a existat mereu speranţa - chiar când eram foarte necăjită - că lucrurile se vor îndrepta. Prin propriile mele puteri am depăşit greutăţile. Toată viaţa am fost prea mândră ca să cer de pomană. Aşa se face că  la anii mei am realizat ceva care va rămâne veşnic, pentru că picturile mele în ulei sunt lucrate solid, cu pastă multă şi nu se pot deteriora. După cum picturile celebrilor italieni, pe care le-am văzut în nenumărate expoziţii, au rămas la fel după scurgerea veacurilor.

 

A.M. : De la inălţimea vârstei şi a experienţei dobândite, modelul dumneavoastră de viaţă poate fi un exemplu pentru cei mai tineri. Care este, aşadar, secretul tinereţii?

 Silvia Grigore : În primul rând, trebuie să fii un om bun. Cât poţi, să îi ajuţi pe cei nevoioaşi şi pe cei din apropierea ta. În special să nu-ţi pierzi niciodată speranţa, acesta este lucrul esenţial, şi să nu te laţi copleşit de anii pe care îi porţi pe umăr. Să vezi viaţa cu ochii limpezi, cu seninătate, să nu fii copleşit de gânduri negre.

 

A.M. : Deseori se spune că vârsta omului nu este aceea înscrisă în buletin, ci aceea pe care o simte în el. Dumneavoastră câţi ani credeţi că aveţi?

 Silvia Grigore :  Sufletul meu a rămas veşnic tânăr şi eu mă simt foarte bine într-o societate de oameni relativ tineri, în jur de 40 - 50 de ani. Niciodată nu trebuie să încreţim fruntea şi să considerăm că, dacă am ajuns la o anumită vârstă, trebuie să abandonăm totul. Exemplul meu arată că se poate şi altfel.

 

A.M. : Dumneavoastră aveţi tot timpul planuri de viitor.

 Silvia Grigore : Sper ca la anul să fiu tot pe aici, într-o sală de expoziţii. M-am gândit să pictez mânăstirile din Moldova, ca să schimb puţin tematica expoziţiilor. Voi încerca în primăvară să fac o plimbare până acolo şi, dacă totul va decurge normal, în toamnă vă invit la vernisaj.

 

A.M. : Ştiu că dacă v-aţi pus acest lucru în gând, expoziţia este ca şi realizată.

 Pentru mulţi dintre cei prezenţi la vernisaj, picturile Silviei Maria Grigore au devenit o lecţie de viaţă şi de înţelepciune, un izvor al unei lumini de dincolo de timp şi de spaţiu, de acolo de unde începe veşnicia.

Spre nemurirea unor stări induse de venerabila creatoare, o serie de poeţi şi-au exprimat - prin mijloace specifice - admiraţia şi dorinţa de a-i urma exemplul. Voi încheia cu versurile poetului braşovean Vasile Copilu - Cheatra, dispărut în urmă cu aproape zece ani:

 

Detaliu

 

În fiecare amănunt ai pus

Atâta hărnicie şi migală,

De parcă-l pregăteşti să fie, sus,

La heruvimii din Eden, beteală.

 

Cu nestemat de pe Carmel adus,

Refaci în purpur şi sineală

Prin meşteşug orfevrier dedus

Coroana îngerilor triumfală.

 

Ştiind că porţi un nobil legământ,

Ai cercetat culorile din greu

Să-nalţe, cum nu-i altul pe pământ,

Sfintei Mării, un nimb din flori, mereu;

 

Pictura ta înseamnă lucrul sfânt

Pe care-l duci în dar lui Dumnezeu  

 

 

A consemnat Adrian Munteanu