O viaţă în linia întâi (V)




La 80 de ani, un actor român se destăinuie

La teatrul din Braşov * Amintiri cu Sică Alexandrescu şi George Calboreanu * Succese pe scena profesionistă, regizor şi pedagog al amatorilor * Spionul securităţii dă târcoale * Esperantist şi comunist

Adrian Munteanu: După Ploieşti a venit Braşovul, unde s-a desfăşurat cea mai mare parte din carieră.
George Gridănuşu: Acum eram un pic mai bătrân. Poate talentul nu se topise, însă se risipise în ani de muncă şi străduinţe. La Braşov veneam şi dădeam peste actori mari, talentaţi, cunoscuţi ca atare, iar eu vroiam să mă situez acolo unde mă aduseseră vârfurile politice. Eu am fost adus de la Ploieşti ca o comandă specială, peste capul directorului şi mi-a fost greu la început. Am avut norocul ca tocmai atunci s-au pus câteva spectacole legate de prezenţa mea: „Nota zero la purtare", pentru că eu jucasem la Ploieşti Tarzan, iar la Braşov îl jucase Marius Pepino care plecase la Bucureşti şi lăsase rolul descoperit. Apoi „Copacii mor în picioare", cu care se jucaseră numai câteva spectacole până la plecarea lui Pepino. Era o piesă extraordinară, cu un subiect deosebit. Geta Grapă era mare acolo, iar eu deveneam prima oară partenerul acestui mare talent. Am intrat în rolul directorului în două săptămâni. S-a pus şi „Trei generaţii " de Lucia Demetrius, pentru că o jucasem la Ploieşti, iar la Braşov erau trei interprete extrem de potrivite pentru rolurile fetelor: Vivi Cândrea Neleanu, Mada Florian şi Eugenia Petre Lipan. Le trebuia Iliuţă, un personaj care începea la 15 ani - un puşti coţcar - trecea la 40 de ani - un cartofor şi cioflingar - şi sfârşea la 70 de ani - un senil, un ramolit. Am avut norocul să intru de la început în trei spectacole cu mare succes la public.

A.M.: La Braşov au apărut, cam în acelaşi timp, regizori importanţi, nume mari de colegi şi, bineînţeles, mari spectacole. Vă propun să amintim câte ceva din această activitate.
George Gridănuşu: Aşa, fugitivo. Am jucat sub bagheta regizorului Ion Simionescu, un director de scenă deosebit de talentat, foarte inspirat. Crea spectacole întotdeauna proaspete şi cu mult conţinut. Tragicul şi comicul mergeau până la exploatarea finală. Pot să citez „Madamme Sans-Genes", unde am jucat un Napoleon de care Sică Alexandrescu a fost foarte mulţumit. Pot să amintesc „Pogoară iarna", o piesă clasică americană, modernă, sau „Vulpile ". Pe urmă, un autor totdeauna drag mie, cu care m-am simţit totdeauna bine şi din care am jucat două spectacole mari, a fost Arthur Miller. S-au montat „Vedere de pe pod" şi „Vizita bătrânei doamne", unde am avut un rol deosebit de complex.

A.M.: La Braşov au activat într-o vreme şi mari actori: Marcel Anghelescu, George Calboreanu, Mişu Fotino.
George Gridănuşu: Ia adus Sică pe toţi. La „Apus de soare " a fost toată trupa de aur şi s-a jucat imens. Aşa l-am avut coleg pe maestrul George Calboreanu, care ne-a lăsat nişte poveşti, în afară de spectacole, nemaipomenite. De la el am învăţat eu cum se bea un vin bun cu măr şi brânză. Nici acum nu îmi place să beau altfel.

A.M.: Într-o perioadă teatrul braşovean l-a avut ca director pe Sică Alexandrescu, care acum a dat numele său instituţiei.
George Gridănuşu: Teatrul a fost flatat să-i poarte numele, pentru că Sică Alexandrescu ne-a fost baci, cum se spune în „Apus de soare", din punct de vedere al teatrului. Am învăţat de la el multe, am furat cât am putut. Dacă am ajuns să pun în scenă şi să semăn, pe ici şi pe colo a regizor, s-a datorat faptului că am fost printre hoţii care au ciupit din experienţa şi tehnica lui Sică Alexandrescu. Aici mă predau şi recunosc meritele acelui dascăl care ne-a fost.

A.M.: De aici pornind, de la aceste câştiguri obţinute, a început şi afirmarea în teatrul amatorilor?
George Gridănuşu: Ca sa fiu sincer, nu de aici a pornit, dar aici s-a împlinit, s-a dublat, mi s-a încoronat experienţa şi am obţinut mult mai uşor nişte rezultate care s-au concretizat în foarte multe medalii de aur. Începuturile în această privinţă s-au făcut chiar la Sibiu, pentru că m-au determinat necesităţile economice.

A.M.: Trebuie să spunem că George Gridănuşu a rămas până astăzi cel mai important regizor, mentor al teatrului de amatori, pentru o mare perioadă de timp. Şi acum, la 80 de ani, conduceţi una dintre puţinele formaţii teatrale de amatori din Braşov în cadrul fundaţiei „GMG Esperom". Mulţi au încercat, dar puţini au izbândit. Succesele pe această linie, uneori cu două-trei trupe deodată, sunt incontestabile şi rămân de referinţă. În paralel aţi condus formaţiile de la Casa de Cultură şi de la Steagul Roşu, cu rezultate meritorii şi cu o mulţime de interpreţi care oricând ar fi putut trece pe scena profesionistă.
George Gridănuşu: Unii sunt trecuţi deja. Există elevi de ai mei care au intrat la Institutul de teatru şi care au făcut faţă cu brio. O spun cu mândrie, pentru că este o plăcere să întâlneşti oameni care să te salute cu un anumit respect şi să recunoască, fără să-i obligi cu nimic, că eşti mentorul lor şi că datorită ţie a folosit în viaţă şi teatrul pe care l-a învăţat şi pedagogia şi verticalitatea şi orgoliul de a fi cineva şi de a rămâne un învingător. Eu am condus, în paralel, şi formaţia de la Casa de Cultură, actualul Aşezământ cultural „Ţara Bârsei", şi Steagul Roşu, actualul „Roman" şi trupa studenţilor. Cu fiecare am obţinut destule premii şi de când am început eu să le iau, n-a mai luat nimeni medalii de aur, în sensul că n-am admis eu, din orgoliu, să fiu depăşit.

A.M.: A fost o perioadă de permanente căutări în care omul şi actorul George Gridănuşu refuza să rămână pe planul doi. Aşa mi se pare mie că aţi continuat să fiţi toata viaţa: mereu în linia întâi.
George Gridănuşu: Am încercat. Poate am şi reuşit, dar nu în totalitate, pentru că nu aveam cum. Dar ceea ce ai observat este foarte bine motivat de rezultatele concrete. Ele vorbesc destul. Partea plăcută, de satisfacţie plenară pentru mine, a fost pedagogia din repetiţii, şcoala de dincolo de şcoală, şcoala de pe scândură, unde îmi permiteam să fac educaţia unui tânăr sau unui actor, cu gândurile mele ascunse. Acelea voite de lupul singuratic, fără declaraţii. Nu ştia nimeni de ce nu a apărut în repertoriul regizorului George Gridănuşu nu ştiu câte piese comuniste. Am pus, de-a lungul carierei mele, una sau doua, ca să mă salvez, dar aşa de puţine, încât, la un moment dat, securitatea mi-a trimis o iscoadă destul de inteligentă care s-a introdus la Casa de Cultură cu dorinţa de a învăţa teatru de la mine şi, eventual, să-l las să pună în scenă o piesă. Eu am mirosit despre ce e vorba, dar neştiind până unde ştiu eu ce ştiu, mi-am dat seama că din repertoriul jucat şi din ceea ce trădasem eu în instruirile pe care le făceam cu interpreţii până noaptea târziu, aş fi putut da de bănuit asupra unor intenţii. Cel infiltrat se numea Deitel. Mai târziu aveam să aflu că era colonel. Mulţi dintre colegii mei aveau să-mi spună că acest individ a fost torţionarul lor. La momentul respectiv însă ştiam că este venit numai pentru mine... Vorbeam controlat când dădeam indicaţii şi nu mai făceam divagările cu care mă obişnuisem. Când vorbeam, de exemplu, de Anton Pan din piesa lui Lucian Blaga, nu pedalam foarte mult pe sentimentul naţional pe care trebuia să-l manifeste personajul. Faţă de el uniformizam, universalizam, făceam nişte paranteze care îi conveneau şi lui. Până la urma i-am pus în braţe piesa „Hipnoza" de Ştefan Berciu. L-am lăsat să o pună în scenă, iar el, flatat de acest ajutor al meu, pentru că i-am dat distribuţia cea mai buna, nu a luat nici o măsură împotriva mea. Abia după vreo doi ani am aflat tot adevărul, în urma unei turnătorii de care se făcea vinovat chiar colegul meu, Siritinovici, pe atunci directorul teatrului. Am ajuns să fiu frecat trei zile în care au vrut să le prezint toată poziţia mea, să-şi facă o idee despre mine. La sfârşit mi-au spus: „dacă vrei să te credem, intri în partid şi atunci eşti de-al nostru şi ne-ai convins." Era anul 1966 şi trebuie să spun, sincer, că la acea oră îmi convenea. Era după Praga şi se potrivea vorba care circula pe ascuns cu umor: „Căpitane, nu fii trist! Garda merge înainte prin partidul comunist". S-a dovedit că aşa a fost atunci, iar mai apoi a fost invers. Acum tot eşichierul politic e plin de comunişti. Ei învăţaseră, între timp, să aprecieze omul după valoare şi de multe ori, dacă erai bun, erai iertat. Nu erai obligat să intri în partid, dar dacă făceai vreo treabă bună, nu mai scăpai.

A.M.: În acea perioadă de frământări, trebuie să mai adaug că aţi avut şi alte preocupări, semn al unui prea plin sufletesc şi a unui dinamism rar întâlnit. Aţi fost filatelist pasionat şi aţi condus asociaţia esperantiştilor. Mai era nevoie de asemenea activităţi suplimentare, pe lângă ceea ce făceaţi ca interpret şi regizor?
George Gridănuşu: Cum sa nu? Era partea aceea politică pe care o aveam în suflet, egală cu teatrul. Pasiunile mele au fost întotdeauna duble sau triple. Eu am iubit teatrul ca artă şi m-am simţit aici ca peştele în apă. Trebuie să recunosc că, datorită mamei şi lui Dumnezeu, am fost dotat şi am muncit cam puţin pentru asta, dar fiind şi pedagog creşteam şi ca actor. În felul acesta teatrul mergea destul de uşor. Am folosit teatrul şi în politică. Am reuşit, fiind bun actor, să folosesc câteodată cabotinismul, lacrima jucată, ca să-i conving pe comunişti că sunt aproape comunist. Pe mine mă interesa să-mi asigur liniştea, ca să pot lucra ce gândeam eu. În programul meu intra esperanto, pe care nu mi-l puteau desfiinţa comuniştii, fiind o limbă internaţională, inventată de peste 100 de ani. Am şi participat la congresul din Polonia, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de esperanto. Esperanto nu este numai o limbă ajutătoare, de care românul, dacă se ocupă o jumătate de an, o vorbeşte perfect. Trebuie să adaug aici că multe dintre convingerile mele politice nu prea corespund cu cele actuale ale unor capete aşa-zis politice. Ei spun că ne zbatem să intrăm în Europa. Eu cred că Europa se zbate să intre în România. Esperanto era un mijloc prin care puteam să-mi cultiv convingerile mele, fără a fi acuzat că nu sunt comunist. Fiind o limbă de ajutor, creată pentru ca oamenii să se înţeleagă între ei, fără să se minimalizeze limba oficială a fiecărui popor, ce putea să fie mai convenabil pentru comunişti decât aşa ceva ? Cu argumentul ăsta eram lăsat în pace, mai ales că eram deja membru de partid. Printr-o împrejurare foarte comică am ajuns şi secretar de partid. Dacă ţi-aş spune, cred că e mai tare decât poanta cu Nica Maier.

A.M.: Evident că, dintr-o viaţă trăită cu maximum de vitalitate, suntem nevoiţi să lăsăm la o parte o mulţime de momente semnificative.
George Gridănuşu: Trebuie să ştii că din cauza aşa-zisei mele funcţii, am de suferit foarte mult. Mi se dădea peste nas şi înainte şi după. Spuneau unii: „ia uite, secretarul, comunistul Gridănuşu, face pe FSN-istul!" Ei, comunistul Gridănuşu era altceva.  

(Va urma)

a consemnat Adrian Munteanu