O viaţă trăită în linia întâi (VI)




La 80 de ani, un actor român se destăinuie

 

Momentul 1989 * Preşedinte al FSN * Democraţie şi bolşevism * Revoluţia a fost o Revoluţie * Optimism absurd sau lucid? * Conversaţii cu Cioran

 

Adrian Munteanu: Cu tot regretul faţă de o mulţime de aspecte interesante pe care nu le putem dezvolta, vă invit să trecem la momentul 1989. Pentru mine a fost o surpriză. Actorul George Gridănuşu, în 1989, a fost acolo, în primele rânduri. Să spunem cititorilor noştri că aveţi certificatul de revoluţionar în buzunar şi că aţi fost preşedintele Frontului Salvării Naţionale, filiala Braşov. De unde această legătură cu politica?
George Gridănuşu: Dacă mă provoci nu pot să dau înapoi, pentru că este un aspect care-mi atinge orgoliul şi la care ţin foarte mult. Voi fi concis, dar subiectul merită dezvoltat. Poate în alte împrejurări, într-o dezbatere pe această temă. Dezbatere care trebuie făcută. Am ce spune în acest caz şi n-aş vrea să se creadă că am omis ceva cu bună ştiinţă şi cu interes.

A.M.: Să o luăm, deocamdată, ca o devenire personală.
George Gridănuşu: Am să explic simplu: mă simţeam dator, plecând de la învăţătorul Pridon şi de la colegii mei din Făgăraş. De atunci am rămas cu regretul şi ruşinea de a fi fost laş la vremea tinereţii. E adevărat că aveam o teorie pe care trebuia să mi-o dovedesc practic. Care era teoria mea: e mai bine să fii în viaţă, chiar printre comunişti, şi să faci ceva pentru ţara ta, răsturnând ideologia, acolo unde poţi, decât să fii sub pământ, erou. Iată acum, clasa politică se comportă faţă de eroi cu un dezinteres monstruos. Nu le acordă nici cea mai elementară atenţie, deşi este obligaţia lor. Parcă i-ar frige contactul cu monumentele în care ar apare Pridon, Ogoranu sau Comşulea. Cu acest sentiment pe care-l trăiesc eu am muncit de ani de zile. Trebuie să spun cu sinceritate că şi sub comunism în România existau români. Vârfuri comuniste, în securitate, generali, colonei care m-au anchetat pe mine şi care, puşi în faţa unor fapte, au reacţionat firesc şi chiar împotriva ideologiei. Îţi dau un exemplu: m-au întrebat ce e cu Boamfă, consăteanul meu, legionarul. Eu am răspuns că nu ştiam nimic, e, probabil, o confuzie de nume. Boamfă este unchiul meu, iar celălalt era unul dintre cei mulţi din sat, pentru că jumătate de sat se numea Boamfă. Până la urmă mi-a venit o idee şi le-am spus: când mă judecaţi, puneţi în balanţa mea şi un alt nume. Eu sunt nepotul lui Ion Sulea, comunist împuşcat în ‘46. Poate că Sulea cu Pridon echilibrează balanţa şi ies şi eu mai curat. I-a bufnit râsul, au înţeles, pentru că apăruseră figuri inteligente, şi au ieşit afară. Au venit după o jumătate de oră şi mi-au spus că am fost scos din cauză, dar îmi pun o condiţie: să mă înscriu în partid. I-am întrebat dacă pot să mă mai gândesc, iar ei au spus că da, dar nu vreo zece ani. Eu m-am gândit vreo patru şi m-au lăsat. Erau şi oameni de sentiment, oameni care apreciau arta. Mie mi-au dat casa, nu pot să neg. Secretarii de partid de la judeţ au fost nişte nume şi m-au ajutat în câteva privinţe. Nu putem judeca lucrurile cu ochelari de cal. Pentru acest motiv am ieşit eu în 89 şi am ajuns la Prefectură, pentru că ştiam că acest moment trebuie să vină. Studiasem materialele lui Gorbaciov, obţinute pe căi lăturalnice, în limba franceză. Plecând de la starea de nimicnicie în care mă consideram vieţuind, îmi spuneam că trebuie să vină momentul în care să dau mai mult, pentru că prea puţini sunt cei care au curaj şi se gândesc să facă ceva într-un astfel de moment istoric. Revoluţia a fost o revoluţie şi nu cum vor unii, de la nu ştiu ce asociaţie, care ar dori ca revoluţia să fii fost ordonată şi, mai degrabă, o lovitură de palat. Revoluţiile sunt cele în care apar morţi dintre oamenii nevinovaţi. Sunt uimit cum tot vin unii şi se întreabă cine a tras. Nu poţi realiza că într-o revoluţie se poate împuşca şi o faci numai aşa pentru că oricum scapi? Eu m-am dus cu ochii închişi, gândindu-mă că trebuie. M-am mai gândit că acolo vor veni oameni simpli, furioşi, dar care nu vor şti ce să facă. M-am convins repede că aşa e. A trebuit să formăm FSN-ul şi acolo mi-am dat seama cât de puternică e influenţa comunistă, bolşevică. Acolo trebuia tact şi diplomaţie. Prin democraţie nu puteam obţine, în acel moment, mare lucru. Ce s-a învăţat atunci mai uşor? Cei ce au ajuns primii în parlament mai întâi au învăţat cum să fure votul. Unii ar fi trebuit să înveţe de la mine modestia, pentru că eu făceam listele şi aş fi putut să mă pun acolo, dar n-am făcut-o. Unii nu ştiau cum să treacă peste cadavre ca să fie în faţă. În privinţa asta au fost lupte crâncene. Ca la Revoluţie, când am avut norocul să scap, deşi în jurul meu mai murea câte unul. Au fost greşeli de tragere.

A.M.: Probabil aţi considerat atunci că mai mult de o viaţă nu se poate pierde.
George Gridănuşu: De asta m-am şi dus. Ca să fac şi eu, în ultimii ani, ceva prin prezenţă, să insuflu curajul de a scăpa de ceea ce se numeşte totalitarism, dictatură şi toate necazurile sistemului. Ar fi o discuţie foarte lungă.

A.M.: Nici acum lucrurile nu sunt clarificate. Cu toate acestea nu aţi rămas la acel moment şi, în ciuda unor ani care s-au adunat, constat că aţi rămas un om activ şi, în continuare, cu proiecte de viitor cel puţin interesante.
George Gridănuşu: Să le spunem numai interesante, pentru că proiectele pe care le am eu sunt cele care au rămas după mai mult de zece ani pierduţi. Tocmai pentru că am fost preşedintele FSN-ului, tocmai pentru că scrupuluozitatea a fost un defect al meu, nu m-am dus la primarii puşi de mine, cu interese personale. Ei erau aşezaţi acolo democratic, prin vot, dar ce să fac dacă elevii mei au înţeles mai greu că în bileţelul ăla, în votul ăla, stă sufletul lor de români adevăraţi, de oameni care merită o altă viaţă. I-am îndemnat să nu-l arunce ca pe un bilet de tramvai şi să nu-l lase să fie pângărit de şoapte la ureche. Mai mult decât să le spun ce puteam să fac? În biletele respective mă trezeam de multe ori învins de proprii mei discipoli care la promisiunea unui pahar de vin, alegeau te miri ce. Astăzi mulţi îmi spun că eu am fost de vină, pentru că am pus pe nu ştiu cine preşedinte şi pentru că în locul meu este nu ştiu cine.

A.M.: La urma urmei fiecare răspunde pentru ce face.
George Gridănuşu: Numai că asta m-a costat în anii ăştia în care eu am căutat să fiu principial, iar alţii au căutat sa-mi pună tot timpul frâne. Mulţi s-au aşteptat să mor la 70 de ani. Dumnezeu a hotărât să mă mai lase un pic şi cu ajutorul acesta preţios am să-mi duc toate proiectele la bun sfârşit.

A.M.: Unul dintre proiecte este legat de realizarea unui centru destinat romilor.
George Gridănuşu: Conform teoriei mele, dacă nu ne ocupăm de această etnie care de la Cuza încoace a fost lăsată de izbelişte, situaţia prezentă care este un bolovan de gâtul acestui neam se va înrăutăţi până la sufocare. Trebuie să punem, cu interes şi cu dragoste, tot ce putem. De la legislaţie până la pasiune individuală şi pedagogie studiată cu eficienţă, totul trebuie pus la bătaie. Eu am proiectul ăsta, am terenul câştigat de la revoluţie pus la dispoziţia lui, am investit cât am putut până acum în tema de proiectare şi aştept un binefăcător. Dacă voi reuşi, cred că este un pas pe care Braşovul îl face iarăşi primul. Cum a fost şi din punct de vedere revoluţionar, în ‘87. Acest proiect sunt dispus să-l predau pe cele mai bune mâini. Acesta este numai unul dintre proiecte. Cel mai important este acela legat de educaţia tineretului majoritar de care eu mă simt obligat să mă ocup, pentru că avem de luptat cu sinceritate, privind adevărul în faţă. Se spune că ce a fost a fost, ce este este şi va mai fi ce se cuvine. Asta a spus-o un mare român evreu, Mihail Sebastian. În felul acesta trebuie să fim pregătiţi să ne creştem tineretul majoritar, ca să ştie ce înseamnă să fii democrat, ce înseamnă să protejezi minorităţile, să le recunoşti meritele. De exemplu să recunoaştem că ungurii sunt disciplinaţi, că au o educaţie, o influenţă catolică, sunt un popor obedient, în sensul că ascultă de vârfurile, lor. Au vârfuri, dar avem şi noi. Vârfurile se mai atacă între ele, dar dacă le dai la o parte, rămân două popoare cuminţi care s-au înţeles întotdeauna. Asta este părerea mea.

A.M.: O întrebare finală: fericiţi nu vom fi pe deplin niciodată. Împăcaţi cu noi înşine putem fi?
George Gridănuşu: Eu sunt din categoria optimiştilor absurzi. Zic absurd, dar nu cred în cuvântul ăsta. Îl spun celor care mi-l aruncă în faţă imediat când aud că sunt optimist. Rămân un optimist curat şi încăpăţânat. Eu cred în soarta şi în succesul şi în devenirea acestui neam. Aşa păcătos cum sunt, în patru labe, pe brânci, încerc să mă apropii de Dumnezeu. Când ridic capul, cu toată păcătoşenia pe care mi-o recunosc, îi vorbesc foarte sincer şi direct. Lui nu poţi să-I spui minciuni, pentru că cine nu ştie că Dumnezeu este omniprezent şi omnipotent, ăla rătăceşte într-un ateism tâmpit, caraghios, ridicol, până când îi vine moartea. Atunci să vezi cum cheamă doi popi şi se roagă: Doamne, cât aş vrea să mai trăiesc! Când suntem nişte prăpădiţi păcătoşi, măcar atâta să recunoaştem: că acest neam al nostru este credincios. Îmi amintesc de Ţuţea care spunea că un filozof idealist, ateist, e un zero pe lângă o babă româncă ce face mătănii pe la toate icoanele dintr-o biserică. Când ne-a dat Dumnezeu în neamul nostru un Eminescu, un Iorga, un Ţuţea, un Eliade, chiar Cioran, aşa cum e el, că şi el poate fi frământat spre pozitiv şi optimism... Eu o fac deseori, mă lupt cu el, că-i ardelean de colea, de la Răşinari. Am conversaţii cu nea Emil. Câştigă şi el, dar mai câştig şi eu. Peste toate este Ţuţea, o chintesenţă a credinţei în Dumnezeu şi în neamul lui. Eu mă consider un pitic înţelept, pentru că vârsta m-a făcut înţelept, dar care luptă din răsputeri. Sunt în stare să-mi construiesc picioroange, ca să mă mai înalţ şi să am succes. Dacă Dumnezeu mă mai lasă, mă mai înalţ eu, că asta fac în fiecare zi   .

a consemnat Adrian MUNTEANU