IV. Călătorie spre locul inimii

IV. Călătorie spre locul inimii

Schitul Sihla şi duhul Cuvioasei Teodora

Urcuşul de la Sihăstria la Sihla, prin pădure, nu este deloc uşor. Respiraţia ameninţă coşul pieptului să se spargă, iar când crezi că ai atins coama dealului, eşti încă departe de acest punct, fapt care te poate dispera la un moment dat... Dar dacă atât de dificil este un urcuş fizic, cât de greu este totuşi urcuşul duhovnicesc, care după multe ispite şi încercări lasă fiinţa omului să se îndumnezeiască?!!

Acest schit de călugări a fost întemeiat în anul 1741, iar biserica de lemn a fost construită în anul 1813 şi are hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Undeva, mai sus de schitul actualmente mult schimbat, există o bisericuţă făcută dintr-un singur brad, construită la 1763 de către Ioniţă Cantacuzino, cu hramul Schimbarea la Faţă. Nu departe de acest loc, într-o peşteră, s-a nevoit o cuvioasă sfântă - Sfânta Teodora de la Sihla, pe la 1670. Cuvioasa Teodora a fost la început căsătorită, dar împreună cu soţul său s-a retras la mânăstirea Vărzăreşti, în munţii Vrancei. De teama năvălirii turcilor se retrage, împreună cu stareţa, la o viaţă de sihăstrie, iar după moartea stareţei, cuvioasa Teodora se nevoieşte în această peşteră din codrii Sihlei, ducând o viaţă austeră, hrănindu-se cu măcriş şi fructe de pădure.

Descoperirea sfinţeniei sale s-a făcut, printr-o minune dumnezeiască, de către doi călugări ce au urmărit păsările ce luau de la trapeza mânăstirii Sihăstria bucăţi de pâine, şi au descoperit-o uimiţi pe cuvioasă la rugăciune, învăluită într-o lumină dumnezeiască, înălţată deasupra pământului. Forţa credinţei sfintei i-a impresionat foarte mult pe contemporani, iar după ce aceasta a trecut la cele veşnice, în amintirea ei s-a ridicat la 1725 schitul Sihla. Moaştele ei au fost adăpostite pentru un timp în această peşteră, unde au avut loc mai multe tămăduiri; actualmente, moaştele se află la mânăstirea Pecerska din Kiev, din anul 1852, sub numele Sfânta Teodora din Carpaţi, sărbătorită în calendarul român ortodox pe data de 7 august.

Nu pot să nu consemnez delicioasa masă de prânz cu borş de urzici şi iahnia de fasole în acelaşi dulce şi bine împodobit cu legume stil moldovenesc.

De aici ne întoarcem la Sihăstria, unde vreme de un ceas, stăm în compania părintelui Ioanichie Bălan. Mereu e cu „taică" şi „maică" în gură; îi cădem cu tronc, cum se zice, chiar dacă asprele canoane care reieşeau din cărţile domniei sale ne-au cam făcut teamă prin suflete. Însă bunătatea sa este pitorească, privirea este veselă şi vorba moldovenească ne unge parcă sufletele. Ne ţine un cuvânt din arhondaricul chiliei dumisale unde spune că dacă preoţii sunt buni, atunci nu trebuie să ne fie frică de nimic, căci Dumnezeu îşi revarsă mila Sa asupra poporului.

Ne despărţim cu multă duioşie de privirea părintelui Ioanichie care ne conduce ca pe nişte oaspeţi de seamă  la autocarul pe care îl admiră zicând şugubăţ: "Bre, da şe căruţă aveţi!"

 

Mânăstirea Putna şi umbra lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

În locul ce avea să devină Sfânta Mânăstirea Putna, a existat cu mult timp înainte o vatră de sihăstrie. Voievodul Ştefan cel Mare a fost invitat pe un deal (situat în partea vestică a actualei mânăstiri) de către sihastrul şi duhovnicul său, părintele Daniil. Era o noapte senină, iar părintele Daniil i-a arătat frumoasa vale unde se vedeau nişte luminiţe. Întrebat ce sunt acele luminiţe, părintele Daniil a răspuns că sunt suflete de sfinţi, şi că ar fi bine ca aici domnitorul să zidească o mânăstire; aceasta este mânăstirea Putna, construită între 1466 şi 1469, după cum spun letopiseţele.

Nu putem să nu amintim intrarea noastră în mănăstire, intonând grav şi sensibil o priceasnă adresată marelui Domnitor. Monahii vieţuitori au fost impresionaţi, pentru că, din Ardeal, un grup de români invocă umbra voievodului. „Cui ne-ai lăsat Ştefane?" este un apel la mântuirea, apărarea şi eliberarea acestui neam, în aceste vremuri triste când patriotismul a devenit o biată paiaţă, de care se folosesc cei străini de iubirea lui Ştefan-Vodă pentru acest pământ şi popor. În mormântul aflat în partea dreaptă a camerei mormintelor a fost îngropată o pagină de aur a ţării noastre: un om care a unit eroismul, iubirea de neam cu dragostea pentru Dumnezeu. Părintele Marcu, ghidul mânăstirii Putna, s-a bucurat pentru că în aceste locuri unde dumnealui se osteneşte cu multă râvnă, tinerii care par oarecum pierduţi de epoca globalizărilor îşi recunosc şi iubesc obârşiile, semn bun pentru viitorul acestui pământ.

Mânăstirea Putna a fost un important centru cultural, aici s-au copiat manuscrise, s-au alcătuit şi copiat letopiseţe: Letopiseţul Putna I si Putna II; actualmente, aici se află cel mai bogat muzeu monastic. Astfel, muzeul mânăstirii păstrează obiecte rămase de la Sfântul Ştefan cel Mare: un triptic (icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul) pe care domnitorul îl purta cu el în războaie, o cruce, broderii, odăjdii, obiecte de cult, manuscrise-pergament.

În anul 1992, luna iunie, Domnul Moldovei a fost canonizat, fiind înscris în sinaxar pentru data de 2 iulie.

Amintim figura luminoasă şi bună a stareţului-arhimandrit Melchisedec Velnic, care cu bucurie a dat permisiunea preoţilor (care ne însoţeau) de a sluji a doua zi Sfânta Liturghie (încărcată de semnificaţiile grave, harismatice, spirituale şi istorice ale acestui loc sfânt al României), avându-l drept protos pe părintele ieromonah Ştefan - care, deşi tânăr, ne-a impresionat prin aleasa ţinută duhovnicească, frumoasele sfaturi duhovniceşti (care nu ţineau cont de aparenţe, ci de profunzime) şi mila dumnealui pentru fiecare suflet aflat în mijlocul lumii.

(va urma)