Şuşanelele-de-viţă-nobilă, în pofida rezonanţei lor vioaie, sînt, şi s-au dovedit ca atare, cu mult mai apatice, ursuze şi chiar iubitoare de întuneric. Luaţi ca primă dovadă faptul, demonstrabil, că nouă din zece dintre cunoştinţele dumneavoastră, ba poate chiar mai mult, nici nu au auzit de aşa-numitele şuşanele-de-viţă-nobilă.

Cititori înverşunaţi şi bolnăvicios de curioase minţi nu au reuşit, cu riscul de a-i supăra amintindu-le, să le scoată la vreun fir de lumină. S-a întîmplat, e drept, de cîteva ori totuşi, dacă e să străbatem cu piciorul de-a lungul şi de-a latul vremurilor, însă cazurile au avut loc în solitudine ori au fost percepute ca o izbîndă individuală. Astfel încît însăşi istoria nu s-a priceput să le transcrie. Şi chiar cele cuprinse în vreo notă de subsol zac, după cum le arată şi numele, prin cine ştie ce colţ de lume. Altele au fost, ca mai tot ce este supus judecăţii omeneşti, interpretate, în mod fatal, eronat.

Să luăm, aşadar, spre exemplificare, un moment îngheţat în anonima uitare colectivă, mai exact acea perioadă de secol 19 a unei Rusii pe care nici praful nu mai reuşea să o acopere. Un secol blînd, în care încă mai domnea intelectual contele ce-şi desfăcea în chioşc corespondenţa cu destinaţia Iasnaia Poliana. Într-una din zilele acelor vremuri, măcinat moraliceşte de amintirea propriei tinereţi, petrecute în beţii boeme şi sub semnul jocurilor de noroc, hotărăşte conceperea tinerei doamne, acea nefericită Anna - cu doi “n” întru satisfacerea limbii ruse.

Căci, dacă după ce a săvîrşit romanul “Război şi pace”, Lev Nicolaevici Tolstoi a intrat într-o zonă de lăuzie psihică ce-l făcea să creadă că nu mai ştie nici cugeta şi, în consecinţă, nici scrie, în timpul ce a urmat încheierii romanului Annei, nu ne-ar mira să îşi fi rîs în barba ce pornise a bate în sur, uşurat de propria-i greutate şi să îşi fi frecat mîinile de încîntare, gata să mai comită o crimă pe care o putem numi, fără spaima de a fi consideraţi răutăcioşi, “tolstoiana răzbunare a contelui rus”.

Ce procedee a urmat autorul în darea spre fiinţă a acestui personaj este prea puţin interesant şi nesemnificativ din perspectiva noastră şi, de aceea, nu vom insista asupra acestui aspect. Ne vom apleca însă cu o conştiinciozitate religioasă peste filele vieţii Annei, onest, în încercarea de a găsi, pe de o parte, mobilul abominabilului gest şi, pe de altă parte, modalitatea în care a fost comisă această crimă. Vom reveni, de asemenea, ceva mai tîrziu asupra unei întîmplări ce se încadrează în rîndul tipic al şuşanelelor-de-viţă-nobilă, dar care şi-a păstrat nealterate atît vitalitatea, cît mai ales frumuseţea.

Deşi, sau poate tocmai de aceea, ne interesează soarta Annei, ne vedem nevoiţi a porni pe firul istoriei nu atît a ei, cît mai ales a autorului, care s-a aventurat într-o călătorie dictată de – probabil – un soi de insatisfacţie, dar care s-a soldat cu un roman de înaltă ţinută, chestiune cu care toată lumea este de acord, dar cu un final despre care bătrînul Freud ar avea mai multe de povestit. Acest subiect a rămas însă neatacat de acesta în capitolele ce-i poartă semnătura. Am căuta, desigur, mai multe motive pentru care însuşi Freud a omis o asemenea întîmplare fierbinte şi zemoasă de însemnătate, dacă nu am şti că la vremea cînd se năştea Anna, Freud ar fi putut avea deja toate răspunsurile şi nici o întrebare, dacă nu ar fi întîrziat istoria să-l înregistreze.

Ridicolul situaţiei apare la mult timp după ce cartea fusese publicată şi extrem de bine primită, spre liniştea lui Nicolaevici Tolstoi care, deşi animat de cele mai curate sentimente, era, pe de altă parte, de un orgoliu nemăsurat. Aproape de finalul vieţii, mulţumit de cele făcute şi nemulţumit de cele nefăcute, curăţat de cele ale tinereţii, dedicat acelor lucruri pe care începi să le zăreşti cînd te apropii de ultimul şi cel mai de seamă prag al existenţei pămînteşti. Dăduse uitării doamna pasională cu ochii de culoarea argintului, atinsese deja acea zonă a liniştirii spirituale şi cedase aparent în faţa soţiei care nu înţeleea de ce ar trebui să nu aibă ce mînca în favoarea ţăranilor. Şi acestea se întîmplau cu o zi înainte de înfăptuirea şuşanelei-de-viţă-nobilă, ce i-a marcat contelui, pentru totdeauna, drumul în istorie.

Legănîndu-se gînditor în şezlongul ce scîrţîia din cînd în cînd la o mişcare mai bruscă, contele îşi mîngîia barba lungă visînd probabil la falansterul uriaş ce se poticnise în regulile unei societăţi prea plictisite ca să mai guste idei inovatoare. Aici, de fapt, intrăm în sfîrşit în zona curioasă a şuşanelelor-de-viţă-nobilă. Căci, dincolo de cele ce au fost scrise, transmise pe cale orală sau anesteziate în cotloanele memoriei, s-a păstrat în mod cu totul neaşteptat tocmai acel zvîcnet al spiralei temporale care face obiectul şuşanelelor-de-viţă-nobilă.

Anna, mai frumoasă chiar decît fusese imaginată şi mai pasională decît sperase însuşi autorul, îşi făcu apariţia pe aleea conacului. Aceeaşi ţinută, aceeaşi privire, aceleaşi gesturi, dincolo de ceea ce suportă însăşi feminitatea, lucruri ce îl tulburaseră, de bună seamă, şi pe Vronski. Lui Lev Nicolaevici Tolstoi îi scăpă pipa şi mîna îi alunecă olimpian pe lîngă piciorul şezlongului.

- Dumneata aici? – se bîlbîi vizibil tulburat autorul în timp ce-şi culegea pipa umezită de iarba dimineţii.

- Chiar eu, chiar eu – zîmbi cu subînţeles Anna în timp ce îl privea pe autor cum îşi ridică pipa umezită de iarba dimineţii.

- Ce de timp a trecut… Cu ce treburi pe la noi? – îşi mai veni în fire autorul şi se avîntă direct în subiect, de teamă ca frumuseţea tulburătoare a Annei să nu îi trezească vreun fior căruia nu ar mai fi ştiut să îi facă faţă ca-n vremea primei apariţii a romanului.

- Cu ce treburi…, cu ce treburi… - chicoti Anna, întrezărind fiorul căruia autorul nu ar mai fi ştiut să îi facă faţă ca-n vremea primei apariţii a romanului. Cu treburi importante, de bună seamă, dar despre asta vom avea timp să stăm de vorbă pe îndelete. Nu trebuie să vă tulbure sosirea mea la Iasnaia Poliana şi nu, mulţumesc, nu doresc ceai. Acolo de unde vin eu, ceaiul nu mai are nici cea mai mică însemnătate. Acesta este, mai degrabă, un apanaj al societăţii şi regulilor ei, ce nu se mai potrivesc cu obiceiurile locurilor de unde vin eu.

Lev Nicolaevici Tolstoi simţea cum i se zbîrleşte părul de pe picioare şi, oricît încerca să găsească o explicaţie plauzibilă a acestei întîlniri, nu făcea decît să se împleticească şi mai mult în iţele înnodate ale raţionalului. Şi să năduşească vizibil.

Periculos de liniştită în mişcări şi cu glas molatic, Anna trona peste grădina contelui şi, cel puţin aşa i se părea lui Lev Nicolaevici, i se adresa cam de sus. Dar rămînea de văzut de ce anume venise.

- Conte dragă, Nicolaevici Tolstoi, v-am zărit încă de sus, în timp ce coboram la vale către conac cum şedeaţi dus pe gînduri. N-aţi renunţat încă la ideile dumneavoastră cam fixe cu ţăranii şi cu şcolile. Ce de cărţi aţi mai scris… Ce de cărţi… Dar, pînă ună-alta-i bine, e bine şi e frumos. Şi ce-i frumos îi place şi lui Dumnezeu. Eu însă de alta am venit să vă supăr în pragul dimineţii. V-aşteaptă cărţile pe masă? Ştiu, ştiu, nu stau mult. Nu vreau să vă supăr cu nimic. Plec de îndată ce mîntuiesc cele pentru care am venit.

Contele se mai relaxă şi începu chiar, ca dovadă, să se legene iar în şezlong, gata să asculte pentru ce venise Anna, care acum îi era mai dragă ca niciodată.

- Aşadar, de cînd m-aţi aruncat sub roţile trenului, nu vă fie cu supărare, aţi mai dat spre lumina tiparului încă alte multe rînduri. Nici unul, nici unul – Anna începu să ofteze cu mîna pe piept şi cu privirea către cer – despre mine. Un cuvînt măcar, dragă conte, acolo, o vorbuliţă prin care să-mi redaţi tihna şi odihna celor ce-au trecut în lumea drepţilor. Că multe mi-aţi mai dat să pătimesc, zău aşa… De parcă am fi fost duşmani. Dar, iaca, eu de-acolo v-am iertat. Dar unde vă ridicaţi? Mai staţi… Să vă mai torn nişte ceai în ceaşcă? Acum parcă e mai bine, aşa-i? V-aţi cam înroşit la chip, Nicolaevici Tolstoi… Vă simţiţi cumva rău? Să v-aduc ceva?

Lev Nicolaevici Tolstoi, simţind din nou că i se zbîrleşte părul de pe picioare, se ridicase şi încercase să spele putina. Începuse să se cam lămurească unde bătea Anna, cea atît de dragă lui pînă mai acum cîteva minute. Dar Anna îl urmărea pas cu pas şi nu-l lăsa nici să respire. Se făcu din nou mic în şezlong şi îşi puse mîinile pe genunchi, ca nu care cumva să se vadă cît de tare începuseră să-i tremure.

- Am venit, porumbelule, să vorbim. Ce v-aţi speriat aşa? Între timp, aţi putea să vă căutaţi cîteva haine ce-or să vă fie de trebuinţă, de drum. Da, da…, plecăm. Merinde? Da de unde? Hrană pentru suflet. Nu stăm mult. Ne aşteaptă o călătorie ce vă va fi pe plac. Eu mai făcut-o şi ştiu bine drumul. N-avem cum să rătăcim. E drept şi e curat ca-n palmă. De altfel, veţi şti singur încotro s-o apucaţi.

- Draga moşului, zău, nu înţeleg… – se fîstîci contele, dar nu îndrăzni să se împotrivească, aşa că începu să înghesuie într-o traistă o cămaşă albă.

- Eu o să merg înainte ca să vă arăt drumul. Dumneavoastră doar să mă urmaţi îndeaproape. Calea vi se va arăta, veţi recunoaşte totul.

Din nefericire, peste restul discuţiei între conte şi Anna timpul a aşternut perdeaua opacă a uitării. Fusese văzut trecînd prin sat, vorbind Dumnezeu ştie cu cine, bătrîn şi sărac, cu o traistă peticită. Firul se curmează brusc, ca tăiat de o mînă aprigă. Scotocind totuşi în sertarele vremii, au putut toţi cei neîncrezători ori mînaţi de îndrăzneală să găsească dovada clară a acestei călătorii. Plecase în grabă, căci pipa zăcea încă umezită în iarba dimineţii ce a urmat. Nu vom şti însă niciodată ce trebuie că a simţit contele cînd s-a apropiat de ultima gară, căci Anna dispăruse fără urmă, iar martori oculari demni de încredere spun că l-au găsit pe conte zăcînd ca un mujic de rînd, fără acoperiş, privind ţeapăn în lungul şinelor de cale ferată.