Eugenio Montale: “La poesia non esiste”

În discursul rostit la Academia Suedeză în 12 decembrie 1975, cu prilejul înmânării Premiului Nobel pentru Literatură, Eugenio Montale amintea tuturor motivul pentru care este premiat. „Am mai fost bibliotecar, traducător, critic literar şi muzical şi chiar şomer, dar eu sunt aici pentru că am scris poezii”. Poezia e o artă, tehnic vorbind, la îndemâna tuturor: ajunge o foaie de hârtie şi jocul e făcut. Iată de ce, continuă Montale, azi nici măcar un incendiu universal
n-ar putea face să dispară torenţiala producţie a zilelor noastre, „producţie de manufactură supusă legilor gustului şi ale modei”.

În aceste cuvinte am găsit unul dintre imboldurile care l-au făcut pe Montale să scrie „La poesia non esiste”, carte demolatoare de mituri şi prejudecăţi. Deconstruind pe rând profilul poetului, pictorului,
muzicianului, interpretului, Montale dezvăluie mecanismele false ale unor „celebrităţi de serie”. Să purcedem la o scurtă lectură.

1. Cine este poetul?
Poetul este un ins care a încercat cu insuccese egale să scrie atât pentru iniţiaţi cât şi pentru mase. Cu toate acestea, cel mai mare şi cel mai constant triumf al său este insuccesul. Trăind în viitor, îşi aşteaptă momentul, timpul cel mai potrivit pentru el, construieşte antologii pentru că în felul acesta se poate adăuga şi pe el. Posteritatea
trebuie să fie informată.
Poetul este totuşi un om al timpului său. Asistă la congrese, semnează
diverse acte oficiale, răspunde la referendumuri şi protestează neîncetat împotriva alienării omului de azi. Vrea să fie susţinut de stat, dar liber să insulte statul. Vrea ca toţi criticii să fie liberi să-şi exprime opiniile, dar să se ocupe în primul rând de opera sa. Astfel de contraste dau naştere la ceea ce el numeşte „criza conştiinţei contemporane”.
Poetul îl numeşte pe Dumnezeu în forme aluzive ca: „El”, „Dânsul”,
„vocea Sa” şi recunoaşte că e vizitat uneori de Duhul Lui. Nu ştim dacă într-adevăr poetul merită onoruri, dar în mod sigur merită sa nu fie deranjat.

2. Cine este pictorul şi de ce creaţia lui rămâne necunoscută?
El este pictorul care ar vrea să picteze o pajişte verde ca smaraldul,
o vacă păscând flori de mac, baloţi de paie şi un cer înalt pătat cu câţiva nori aricioşi. Ar vrea să poată picta aşa ceva, dar nu poate.
Este pictorul căruia i s-a spus că scopul artei sale nu este să picteze
adevărul, ci propria lui viziune asupra lumii scăpată din furtunile minţii lui. El, care a înghiţit cărţi despre arta picturii, ştie că ceea ce ieri era progres, azi este semn de îmbătrânire. De-aceea este constrâns să găsească o reţetă care să-i permită să-şi gătească propria personalitate în toate apele, inclusiv în cea de mâine.
De obicei, pictorul trăieşte cu a doua soţie şi este admirat pentru tablourile de ieri. Cele la care lucrează azi le va încheia în următorii douăzeci de ani. Uneori este sensibil la actuala renaştere religioasă. Nu mai pictează, scrie articole, pamflete, polemizează, aşteaptă o nouă arhitectură demnă de lucrările sale.
Pictorul urmează trei căi: o stilizare moderată a adevărului, un realism ilustrativ
sau fotografic şi abstractismul. El însuşi crede că e binevenit să le încerce pe toate trei în diverse perioade ale activităţii
sale. În felul acesta speră că măcar o direcţie anume îi va conferi unicitate în faţa publicului.
Pictorul poate să descopere cu stupoare
că frizerul şi croitorul său pictează mai bine decât el, detaliu care alimentează şi el o situaţie echivocă în faţa căreia artistul rămâne fără răspuns: s-a născut prea târziu sau prea devreme?

3. De ce nu am ajuns încă să trăim cu adevărat muzica acestui compozitor? Poate pentru că arta compoziţiei trebuie urmată fără trădări. Acest om are însă o problemă gravă căreia trebuie să-i facă faţă: să adopte un stil puccinian sau unul wagnerian?
Muzicianul este înainte de toate un om care a studiat pentru mulţi ani tehnica artei sale. Există poeţi şi pictori care au studiat superficial sau deloc „tehnica” artei lor şi apoi se simt în stare să ţină diverse prelegeri, dar un muzician care nu-şi cunoaşte tehnica propriei arte nu există.
El este singurul creator care se bucură că nu este altcineva sau mai bine zis că nu este un cineva. E-adevărat, îi lipseşte satisfacţia de a fi el însuşi, dar este acest lucru necesar? Nu este acesta un reziduu al unei mentalităţi burgheze care acum se cere depăşită?
Acest compzitor nu urmăreşte succesul pentru că ştie că nu-l poate avea şi pentru că toate geniile, la timpul lor, au fost fluierate. Şi-ar vrea ca muzica lui să se poată întoarce la origini, nu chiar la cântecul păsărelelelor sau la şipotul izvoarelor, asta au făcut-o deja Wagner şi Debussy. Un motiv pentru care această căutare este constanta
vieţii lui.

Ce l-a făcut însă pe Eugenio Montale, cel care ştia „cum se leagănă
oasele de sepie pe valuri pierind puţin câte puţin”, ce l-a făcut aşadar să proclame inexistenţa poeziei? O relectură a acestei cărţi ne descoperă, dincolo de stilul invaziv în care este scrisă, un îndemn la o stare de veghe. Pentru că iată, în articolul „Stil şi tradiţie” pe care îl publica în anul 1925, Montale avea deja o reţetă simplă la îndemâna celor care nu s-au descurajat de ameninţarea promiscuităţii artistice: „salvarea e în munca inutilă şi neobservată: stilul ne va veni din buna cuviinţă”. Iar geniul, care e o îndelungă răbdare „mai este şi conştiinţă
şi onestitate”, iar la timpuri îndepărtate şi glorie postumă ajunge numai o operă cu astfel de îndrăzneli simple. Q.E.D.

Flavia TEOC