În căutarea intensităţii

În căutarea intensităţii

Mă simt complet dezarmată şi, în acelaşi timp, mă simt continuu şi profund sinceră în faţa acestei foi albe, pe care ar trebui să aştern trăirile mele, amestecate şi rătăcite undeva pe-aici, atât de-aproape ca mi-e şi greu să le numesc amintiri. Trebuia să fi ţinut un jurnal de călătorie; într-un jurnal eşti absolut proaspăt şi nu urmăreşti nici un ţel, nici un stil, nu cauţi să exprimi nimic: scrii din plăcerea de-a scrie, din dorinţa de a revărsa idei cu o exaltare nebună, din dorinţa ascunsă de a te delecta peste ani şi ani cu ce ai scris. E un mod de a închide poarta spre lume pe înserat, un mod de a te confunda cu cele mai intime şi personale trăiri de peste zi.

Mă simt complet dezarmată şi, în acelaşi timp, mă simt continuu şi profund sinceră în faţa acestei foi albe, pe care ar trebui să aştern trăirile mele, amestecate şi rătăcite undeva pe-aici, atât de-aproape ca mi-e şi greu să le numesc amintiri. Trebuia să fi ţinut un jurnal de călătorie; într-un jurnal eşti absolut proaspăt şi nu urmăreşti nici un ţel, nici un stil, nu cauţi să exprimi nimic: scrii din plăcerea de-a scrie, din dorinţa de a revărsa idei cu o exaltare nebună, din dorinţa ascunsă de a te delecta peste ani şi ani cu ce ai scris. E un mod de a închide poarta spre lume pe înserat, un mod de a te confunda cu cele mai intime şi personale trăiri de peste zi.

Am aterizat. Am semnat acte, am recuperat bagaje. Ştiu foarte bine că se lăsa un apus de soare ruginiu-roşcat peste Podul Leilor, ştiu că peisajele se roteau rapid prin faţa ochilor mei obosiţi, ştiu că eram într-o maşină, care în mod ciudat avea număr de Sibiu, ştiu că îmi era greu să mă gândesc la locul acela ca la un spaţiu vital, ca la un loc în care voi trăi, ca la un loc care mi se va părea cumplit de cunoscut peste ani. Ştiu că îmi era frică... acel soi ciudat de teamă luat cu grijă de la mama de-acasă, teama de necunoscut. Dar totul se întâmpla cumplit de repede, ochii mei parcă nici nu reuşeau să proceseze atâtea imagini, erau acolo oameni care îmi zâmbeau, care îmi spuneau lucruri cunoscute, puţin câte puţin m-a încălzit şi m-a cuprins o regească senzaţie de căldură şi comfort, iar în final mi-a revenit un soi de linişte. Mi-am culcat copilul, cred ca laptele a fost la fel pentru el, era obosit, aşa că a adormit fără să se întrebe unde-i este pătuţul. Apoi am stat în balconul prietenilor noştri să adulmec aerul şi priveliştea. Locurile păreau a fi aşa cum mi le-am imaginat seri de-a rândul, realitatea se contopea cu imaginaţia înt-un fel ciudat, care mă încărca şi mă îngreuna cu un noian de senzaţii: îmi place, nu-mi place, voi răzbate, mă voi putea simţi sau nu ca acasă? Poate că nu ar fi trebuit să mă leg de chestia asta cu simţitu', pentru că oricum, undeva în timp, am rătăcit esenţa problemei... Ar fi bine să îmi amintesc ce a scris Hugues de Saint-Victor, cândva demult, prin secolul al XII-lea: "Omul căruia numai patria sa i se pare primitoare nu este decât un începător naiv; cel pentru care fiecare ţinut este aidoma celui din care se trage este deja un om puternic; dar perfecţiunea o atinge numai cel pentru care lumea întreagă este ca o ţară străină". Aceste rânduri lasă loc multor interpretări, dar nu mă voi opri acum asupra lor. Aş vrea să fiu doar un povestitor cu povestea lui. O poveste oarecare.

Prima zi din Florar fusese una însorită în oraş, dar au urmat altele mai puţin blagoslovite de zeul cel auriu şi capricios. Duminică chiar a plouat, micuţul meu a făcut febră şi şi-a pierdut de tot pofta de mâncare. Dar aerul... aerul binecuvântat al Vancouver-ului, călduţ, umed, cu miros marin, aerul ăsta m-a făcut să-mi simt în mişcare, pentru prima oară în viaţa mea, plămânii. Luni a fost chiar o zi superbă, însorită, numai bună de hoinărit! Şi rododendronii, Doamne! Roşii, albi, galbeni, roz, violet - într-o paletă de culori imposibil de imaginat, îşi scuturau florile în zâmbetul străzilor. Apoi Capilano Suspension Bridge, apoi, îngenuncheat pe malul golfului, luminos şi palid ca un îndrăgostit care tocmai a fost părăsit, White Rock. Mă voi întoarce să mă plimb pe bătrânul său dig de lemn! Mă voi întoarce şi poate că voi putea spune «aici e casa mea». Sau poate că nu voi putea.

După câteva zile de bîjbîieli în căutarea unui ceas biologic pierdut oricum pe alt continent, dar încă înainte de a pricepe cât de frumos era oraşul în care am aterizat, ne-am urcat într-o maşină închiriată şi am pornit într-o expediţie al cărei traseu fusese discutat şi aprobat în prealabil. Numai astfel am reuşit să poposim pe malul câtorva lacuri, în nişte cabane cu totul şi cu totul pitoreşti, apus magnific pe lac, măcănit de raţe sălbatice, sticla de vin... cel puţin în câteva dintre aceste locuri sper să mai putem reveni pentru un popas mai lung. Am trecut pe lângă Hope şi ne-am oprit deja pe înserate pe malul lacului Sheridan, la cabana unor oameni cumplit de simpatici şi de prietenoşi, unde am rămas până a doua zi spre prânz. Asta chiar a fost o surpriză pentru noi, proaspăt sosiţi dintr-o cultură germanică: oameni săritori şi prietenoşi, mai-mai să cred că sunt undeva într-un ţinut balcanic. O surpriză foarte plăcută, evident. Hm, destul de răcoroasă luna asta a lui Florar pe aici, prin British Columbia! Pe măsură ce ne apropiam de Prince George, ne tot scoteam câte un plover sau câte o geacă din portbagaj. La Barkerville era cam... zăpadă, la casa de bilete nu curăţase încă nimeni, deşi orăşelul căutătorilor de aur putea fi petrecut cu piciorul, n-avea nici o prăvălie deschisă... destul de drăguţ, mi-au lipsit însă semenii mei, temerarii! în fine, spre seară am ajuns la Prince George, unde gazda noastră a fost o canadiancă pe cinste, adevărat om al locului (despre George nu mai spun nimic, îl cunosc deja destui...), care ne-a povestit multe despre istoria simpaticului orăşel din nord, despre oameni, despre tradiţii, despre cum arătau locurile când mama ei era încă un copil; am fost plăcut surprinsă să văd acolo un magazin cu porţelanuri, ceramică, goblenuri şi macrameuri româneşti!

Din păcate timpul a fost mult prea scurt iar noi eram aşteptaţi să bătătorim Yellowhead Hwy, celebrul drum care duce spre est. Păi mai pustiu de-atât... mi-am întrebat de vreo două ori soţul dacă are rezervorul plin, că până la următoarea benzinărie... deh, nu-i ca-n Europa, frate, aici ai de mers dacă vrei să şi ajungi undeva! Următoarele două nopţi în Jasper. Mic dar foarte cochet, oraşelul mi-a căzut cu tronc imediat. Plimbări, suveniruri, ceai, prăjituri, pizza şi uite-aşa s-a mai dus o seară. A doua zi am urcat cu «tramvaiul» sus, micuţului i-a plăcut tare mult ideea, dar odată ajunşi acolo mai ţine-l dacă poţi, că el tot la zăpadă trăgea! Privelişte superbă, poze şi hai jos, că-s mai multe grade. Lacuri de smarald, verde de beril, unde nu ai întoarce capul creste înzăpezite. Un traseu pe cel mai pitoresc drum al Canadei, Icefields Parkway spre Banff, plin de animale sălbatice, plin de privelişti de-ţi stă inima-n loc! Am mers doar până la Columbia Icefields, urmând ca cealaltă jumătate a drumului să o facem plecând din Banff înspre nord. Mi-a plăcut Jasperul! Ei, plecăm mai departe. Din nou pe Yellowhead Hwy, spre Edmonton. O oprire de milioane: Miette Hot-Springs, cele mai fierbinţi izvoare naturale din Stâncoşii canadieni. Panorama pe care o ai în timp ce faci baie e absolut inegalabilă! Micuţul nostru a fost extaziat să aibă atâta apa la dipoziţie, chiar dacă afară nu erau mai mult 8-9 grade. Am stat acolo vreo 3 ore bune, care au inclus şi un prânz foarte gustos. Apoi, drumul spre Edmonton, numai şoferul mai era treaz... ce să-i faci? Incepuse preeria. Nume de ferme, săgeţi, indicatoare, totul împărţit cu grijă în pătrate. Ehei, unde-s munţii mei? Căsuţă pe malul lacului la intrarea dinspre vest a oraşului... sumedenie de raţe sălbatice, doi căţei bucuroşi că micuţul nostru era cam la înălţimea lor, o gazdă... cum altfel decât primitoare? Ne-a tratat de ca şi cum ar fi fost o bunică de-a noastră. Am poposit acolo trei nopţi.

Edmonton-ul are un oarecare aer... prăfuit. Dar mi-a plăcut că e plin de poduri, care îţi oferă destule privelişti frumoase. Calgary se vede frumos din turn - una dintre atracţiile oraşului. Oraşul drăguţ, modern, plin de viaţă, poate chiar prea plin seara, când unele străzi mi s-au părut dubioase de-a dreptul. Aici am văzut şi cea mai mare concentraţie de poliţişti «la vedere». Plimbare spre est - Royal Tyrrell Museum: aer foarte uscat, greu de respirat, totul cumplit de arid în jur, muzeul în sine ca o oază, bine organizat, structură impresionantă - dar a doua oară nu m-aş mai duce.

Când, a doua zi dimineaţă, ei, aşa mai pe la zece, s-au ivit iarăşi Stâncoşii la orizont, am răsuflat uşurată! în Banff am avut o surpriză tare plăcută: gazda noastră era din mamă rusoaică şi tată ucrainean, aşa că am avut cu cine povesti din belşug! Faptul că am ales să ne cazăm mereu la «B & B» a fost un bun prilej pentru discuţii interesante (seara la ceai, dimineaţa la micul dejun) care ne-au ajutat să ne facem o impresie mai «rotundă» despre locuri şi oameni. In Banff ningea, fulgii mari şi pufoşi se topeau imediat la atingerea asfaltului bătut de sute de paşi. Totul foarte comercial, în Jasper mi-a plăcut mai mult. Plecăm spre Columbia Icefields. Stăm la coadă să ne urcam într-o chestie ciudată: nici tu autobuz, nici tu buldozer, jumate din una, jumate din cealaltă. Micuţul nu înţelegea sensul statului la coadă, se tot smuncea să se ducă în faţa. Senzaţia aceea ciudată de a te afla pe un gheţar... din păcate era destul de înnourat şi ceţos, ningea, şi nu ne-am putut bucura de priveliştea din jur. Am înţeles că august ar fi luna cea mai potrivită pentru a reveni în parcurile din Stâncoşi. A mai trecut o zi, apoi Lake Louise (ce dezamăgită am fost că era încă îngheţat!), apoi din nou în B.C. Yoho National Park, apoi Glacier National Park... nici vorbă să fi văzut cele 430 de gheţare pe care le cuprinde în aria sa, dar ne-am bucurat de priveliştea pe care ţi-o oferă drumul în sine, care e destul de periculos iarna, din cauza avalanşelor. în zona Rogers Pass (1330 m) te pot lua cu tot cu maşină de pe drum... din fericire zăpada se cam topise pe când am trecut noi pe acolo. Ne-am oprit în Revelstoke, noapte petrecută într-o cabană minunată, jacuzzi, baterii încărcate şi dimineaţa iar la drum. Am văzut Revelstoke Railway Museum, care m-a surprins în mod plăcut prin originalitatea sa, e drept că nu am mai vizitat un muzeu al căilor ferate până acum. Ne-am îndreptat spre Galena Bay, pentru care am urcat pe un ferry ca să traversăm Upper Arrow Lake. Apoi Nakusp... nu cred că am mai văzut vre-un loc atât de cochet! Ne-am plimbat pe malul lacului şi bucuria noastră a fost pe cât de simplă, pe atât de profundă. Oricât ar fi căutat în jur, ochii nu puteau gasi ceva care să nu aibe locul său în peisaj, de parcă o mână cerească ar fi aranjat totul!

Ultimul popas mai lung a fost în Kelowna, pe malul lacului Okanagan. Oraşul are 65 de parcuri şi grădini şi unde mai pui că e cel mai mare producător de vinuri din B.C.? Aşadar, chiar dacă nu eşti dornic de a vizita muzeele oraşului, în Kelowna nu ai cum să te plictiseşti - pentru câteva zile bune chiar şi numai malul lacului cu plajele şi parcurile sale te vor satisface pe deplin. Nu cred că este numai părerea mea şi nici o noutate nu cred că mai este faptul că Okanagan Valley este un loc binecuvântat de Dumnezeu. Chiar am auzit pe cineva spunând că ar fi un climat foarte asemănător cu cel din România! Dealuri cu livezi şi cu vii, apus de soare roşiatic ca un măr copt din care trebuie să muşti numaidecât! Of, iarăşi am făcut abuz de semne de exclamaţie.

Nu, de bună seamă că nu sunt un povestitor bun. Mă apropii de sfârşit, drumul spre North Vancouver şi zău dacă aş putea să trag o line peste toate astea. Toţi vin mereu cu aceeaşi întrebare: ei, cum a fost? Povesteşte! Nu ştiu. A fost frumos. în tot timpul petrecut acolo m-am gândit la Canada ca la o ţară în care voi veni să-mi trăiesc restul zilelor. Nu am văzut-o chiar cu ochi de turist. Poate că de aceea mă şi abţin să spun prea multe despre oraşe şi desprea viaţa de zi cu zi. Am fost nemulţumită de multe lucruri. Dar au fost şi multe care mi-au plăcut. Am văzut mulţi oameni mulţumiţi de viaţa lor. Feţele trecătorilor. Mutarea în Canada va fi o încercare, aşa ca pentru toţi ceilalţi. Nu va mai fi un concediu, nu va mai fi relaxant, va fi o luptă continuă cu un nou mod de viaţă, o luptă din care eu va trebui să ies învingătoare. Voi trece prin reuşite şi prin eşecuri, voi plânge şi mă voi bucura şi până la urmă voi reuşi. Pentru că aşa îmi place să cred.

Magdalena Motz