Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică -autor: Lev Şestov (31 ian 1886-20 nov.1938)

În veacurile din urmă, filozofia a urmat două mari direcţii: prima prelungeşte elenismul, trece prin renascentism, prin raţionalismul iluminist, către clasicismul german şi pozitivismul ştiinţific; cea de-a doua direcţie îşi trage seva din sursele biblice şi medievale, având un caracter romantic, antisistemic şi iraţionalist.

Revendicat de existenţialişti, gânditorul Lev Şestov, deşi îşi recunoaşte filiaţia din Kirkegaard, Nietzsche şi Dostoievski, are un statut aparte. Şestov este, aşa cum afirmă Ion Ianoşi, iudeul care primeşte revelaţia de la Avraam, Isaac şi Iakov, oferind-o la rândul său oamenilor prin Iisus. Pentru el revelaţia este una şi aceeaşi, Dumnezeu e unic şi Cartea Sfântă este sacră în totalitatea ei, cu Vechiul şi cu Noul Testament la un loc. Apostol al neliniştilor, Şestov are, paradoxal, unul dintre cele mai limpezi discursuri,   ordonat în limitele unui sistem din care nu de puţine ori răbufneşte clocotul trăirilor interioare.Este un maestru al negării, un revoltat, un „nihilist”în linia lui Nietzsche, unul dintre gânditorii cei mai radicali a cărui filozofie se mişcă între „polemicile cordiale” cu prietenul său Husserl şi „frăţietatea adversă”cu Berdiaev.

Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică se caracterizează, din punct de vedere structural, precum şi din cel al conţinutului, prin dualitate. Este cartea pregătită de celelalte trei dinaintea ei, în ordinea apariţiei şi distilată în următoarele nouă ce-o vor urma.

Cartea trimite metaforic la „pociva”-„sol”(pociva fiind stratul de suprafaţă al pământului care hrăneşte şi creşte vegetaţia), „bezpocivemost” însemnând lipsa unui sol în care să fii înrădăcinat; dar nu în sensul acelei dezrădăcinări denunţate de cultura rusă, acela de desprindere de popor, ci invers,  în sensul unei lăudabile detaşări filozofice de dogmatism. Adversarii gândirii şestoviene sunt raţionaliştii, cei robiţi temeiurilor, schemelor logice, totalitare şi totalizatoare, discursive şi supuse discursului.

În viziunea sa, metafizicieni descărnaţi, fără trup şi patimă se fac vinovaţi de închingarea trăirilor adevărate . Toţi vor să ne facă să cunoaştem „esenţele imuabile”, în vreme ce omul se zbate între pătimaşa sete de viaţă şi dorinţa de cunoaştere. „Omul, spune Şestov, doreşte, într-adevăr să înţeleagă lumea-uneori dorinţa îi este atât de fierbinte, încât înăbuşă în el orice capacitate de raportare critică faţă de argumentele oferite şi îl fac să întâmpine cu entuziasm chiar argumentaţiile slabe”

S-au dus vremurile lui credo, quia absurdum; trăim acum vremurile lui credo, ut intelligam. S-a dus vremea filozofilor de cabinet. Ca orice om de rând, filozoful mănâncă, iubeşte, urăşte, moţăie şi chiar doarme în ciuda afirmaţiilor rigide din sistemele de gândire născocite şi puse la îndemâna celorlalţi. Ironic, aminteşte celebra frază pe care Socrate a spus-o cu uimire la citirea dialogurilor consemnate de Platon: „Mult a mai minţit tânărul acesta pe socoteala mea!”. Oricât de mare talent avea Socrate ca sofist şi oricât şi-ar fi iubit discipolii, greu de închipuit pentru Şestov disponibilitatea acestuia de a-şi petrece până şi orele dinaintea morţii într-un continuu dialog cu Criton. „Iată ce înseamnă să fii iubit şi să ai discipoli, exclamă Şestov. Nici măcar să mori în linişte nu eşti lăsat...Cea mai bună moarte este aceea considerată a fi cea mai rea: când nimeni nu se află în preajma omului-când se moare prin străinătăţi, la spital, cum s-ar spune, ca un câine sub un gard. Poţi atunci  ca măcar în ultimile clipe de viaţă să nu fii ipocrit, să nu dai sfaturi, ci să taci: să te pregăteşti pentru evenimentul înspăimântător sau, poate , măreţ. Pascal, după cum ne povesteşte sora lui, a vorbit  şi el mult înainte să moară, iar Musset a plâns ca un copil. Poate că Socrate şi Pascal au vorbit atât de mult pentru că se temeau să nu izbucnească în plâns. Falsă ruşine!”

În sprijinul concepţiilor sale, conform cărora şi filozofii sunt oameni la fel ca ceilalţi, Şestov aduce în primul rând, scriitorii. La loc de cinste stă Nietzsche şi Pascal, Shakespeare , Cervantes, Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. Sub aparenţa trândăviei - scriu cărţi, pictează, compun simfonii, fără să producă ceva necesar societăţii-ei, scriitorii, sunt în primul rând oameni cu căderile şi înălţările lor, care nu se sfiesc să arate viaţa în tot tragismul ei. „Puşkin ştia să plângă, şi cine ştie să plângă ştie să şi nădăjduiască. „Vreau să trăiesc, ca să gândesc şi să îndur cu dor”, spune el şi, pare-se, cuvintele „îndur cu dor”conferind atâta frumuseţe versului, au apărut întâmplător, în sesnsul că nu a găsit o rimă mai potrivită pentru „mor”.”

Între claustrarea savantului de cabinet şi însingurarea creatorului artist, Lev Şestov îl preferă pe cel de-al doilea pentru că pe el nu-l interesează concepţia despre lume, ci lumea aşa cum este ea, cu „subterana” ei cu tot.  Turgheniev a fost primul scriitor care a introdus în literatura rusă expresia „om de prisos”,  acelaşi cu "omul subteranei" lui Dostoievski. „Dacă omul din subterană  nu s-ar fi temut de nimic, dacă prin firea sa Hamlet ar fi fost un gladiator noi n-am fi avut până-n ziua de azi nici poezie tragică, nici filozofie.”

 Iar filozofii, cei care sunt daţi drept repere morale ale societăţii la grea viaţă sunt condamnaţi, dacă ne gândim la ariditatea gândirii lor, la acel noblesse oblige, care-i condamnă la uscăciune sufletească. „Noblesse oblige”spune Şestov, nu e o formulă pentru nobilii din naştere care ştiu să vadă în obligaţiile pe care le au principalele lor privilegii, ci pentru parveniţii instruiţi şi îmbogăţiţi, ahtiaţi după un titlu de nobleţe.”

Omul are posibilităţi de cunoaştere şi manifestare  destul de restrânse în timpul vieţii: „Nu poţi vedea totul, înţelege totul, nu poţi să te înalţi prea sus deasupra pământului, nici să pătrunzi îm adâncurile lui.” Şi e mult mai cinsit să-ţi recunoşti limitele, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum ţi-a fost dată nu după norme rigide de moralitate.

„Oamenii morali, spune Şestov pe bună dreptate, sunt cei mai răzbunători, iar moralitatea ei şi-o folosesc ca pe cea mai bună şi rafinată armă a răzbunării. Ei nu se mulţumesc numai cu faptul de a-şi dispreţuişi condamna, pur şi simplu, apropiaţii , ci doresc ca anatema lor să fie generală şi obligatorie, cu alte cuvinte ca toţi oamenii să se ridice şi să-i condamne împreună cu ei, ca însăşi conştiinţa celui condamnat să treacă de partea lor.”

Nu sofiştii, care-şi îmbracă gândurile în fraze măreţe sforăitoare, au ceva de spus pe lumea asta, ci creatorii, cei care „scriu cu propriul sânge” fraze aparent simple, lipsite de cine ştie ce semnificaţii. „Cele mai importante şi semnificative gânduri, revelaţiile, apar pe lume golaşe, fără vreun înveliş verbal: să găseseşti pentru ele cuvinte-iată o treabă deosebit de grea, o adevărată artă. Dar şi invers: prostiile şi locurile comune vin dintr-o dată împopoţonate în boarfe pestriţe, chiar dacă vechi-aşa că le poţi oferi publicului direct, fără niciun efort.”

În vreme ce filozofii, de la Socrate încoace au pus stăpânire pe marile idei ale omenirii pe care le tot ordonează în sisteme şi le tot impun discipolilor ca pe nişte idei „de-a gata” , scriitorii, aflaţi în afara oricărei logici dinainte impuse,  trăiesc din plin amărăciunea actului creaţiei,  eşecurile, lipsa de receptivitate a cititorului. Pe scriitor oricând îl poţi face harcea- parcea, dar nu şi pe filozoful   care nu lasă la vedere câtuşi de puţin faptul că ar aparţine acestei, lumi umblând doar cu judecăţi de valoare, ce în timp trebuie să devină general obligatorii. Filozoful nu trăieşte nimic din ceea ce aşterne pe hârtie, spre deosebire de scriitor căruia „îi este scârbă să vorbească din auzite despre lucruri pe care el însuşi nu le-a văzut.”Şi cum să te macine ca artist ceea ce nu trăieşti. Un exemplu semnificativ în acest sens este Gogol, cel speriat de părintele Matvei cu iadul şi cu diavolii, în caz că nu renunţă la bucuria de-a trăi.

Filozofia a fost întotdeauna în slujba cuiva. În Evul Mediu ea a fost ancilla teologiae, acum a devenit "slujnica ştiinţei" şi a stat de fiecare dată în rândul din faţă. Paradoxal, creaţiile marilor scriitori deseori au căzut în uitare ca apoi prin cine ştie ce întâmplare, să iasă la lumină şi să fie recunoscute. Cine poate să explice fapta unora de-a scoate o amantă venală în lume, de-a o duce la teatru şi de-a o aşeza în văzul tuturor, în vreme ce femeia iubită  e ţinută acasă, ori sunt preferate locuri mai puţin umblate în care s-o scoţi? Ciudată fiinţă omul!

Filozoful laudă liniştea sufletească. Dar marele creator supus atâtor nelinişti şi îndoieli nu se poate limita la atât. El este oglinda, cel care arată viaţa în toată hidoşenia sa împărtăşind impresiile cu cititorul.

Mă opresc aici în ideea că am adus suficiente argumente în favoarea  lecturării unuia din incitantele eseuri scrise de Lev Şestov în care  admirabilă este tocmai această convieţuire dintre filozofie şi literatură, lipsa de canoane în gândire şi în expresie.

Bibliografie: Lev Şestov,  Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică, Editura Humanitas, 1995