Beţia de cuvinte

 

În anul 1873 Titu Maiorescu, publica în revista «Convorbiri literare»  studiul de patologie literară Beţia de cuvinte în «Revista contemporană». Pornind de la studiul lui Darwin Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală autorul îşi familiarizează cititorul cu ideea că aplecarea către ameţeala artificială produsă prin plante şi preparatele lor are la bază tendinţa comună tuturor primatelor, studiul pornind chiar de la o experienţă asupra maimuţelor. Pe lângă cânepă, viţa de vie, tutun şi alte halucinogene, urmaşul biped al maimuţei a mai găsit o sursă de-a se înălţa în eter, desprinzându-se de lumea cea rea şi  potrivnică: cuvântul. Ca şi celelate mijloace provocatoare de beţie, consumul cuvântului până la o anumită limită are un minim grad de stimulare a inteligenţei. Consumat în cantităţi mai mari capătă efectele specifice oricărei beţii.

Astfel, ne explică Titu Maiorescu, simptomele patologice ale îmbătării prin folosirea nefirească a cuvintelor sunt gradate, ţinând cont de cantitatea de drog utilizată.

«Primul simptom, este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi în întrebuinţarea cuvintelor seci: atunci tonul gol al vocalelor şi consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândirilor puse lîngăolaltă, violenţa nemotivată alimbajului. »

Şi pentru că internetul, în speţă, reţelele literare sunt mană cerească pentru studierea acestei patologii, iată un text în care Dumnezeu a pus la un loc poetul cu recenzentul potrivit. Amândoi consumă cu lăcomie cuvinte zornăitoare, sintagme lipsite de sens, depăşind cu mult acea limită sub care inteligenţa e stimulată. Aşa cum bine spune Maiorescu, uimiţi ei înşişi de sonoritatea vocalelelor şi-a consoanelor ce curg fără nicio logică, cei doi autori sunt în stare totală de ebrietate. Încercând să-mi imaginez chipurile lor, în faţa ochilor îmi apare figura mai mult decât fericită a lui Dilă, aurolacul din gară, care priveşte trenurile în extaz, după ce scoate nasul din punga cu prenadez.

Până şi Socrate, grecul cel mai lucid, care făcea accesibilă orice dilemă lingvistică, cu siguranţă, ar fi fost pus în mare încurcătură citind textul în cauză. Şi iată o primă frază care m-a băgat în ceaţă şi pe care nici cu mama dicţionarului n-am reuşit s-o descâlcesc, recte s-o aduc la nivelul meu scăzut de înţelegere:

„Emil Druncea (poetul analizat) vine parcă dintr-o pînză a lui Dali, care ne tulbură şi ne face să-l apreciem deopotrivă cu emanaţia de valoare, de puritate, cu jocul raporturilor subtile şi uneori abstracte.” Subtilă şi profundă caracterizare a unui autor, numai că nu prea înţeleg cum devine treaba cu „emanaţia de valoare”. Personal, îmi dă fiori această sintagmă pentru că imediat după ’90 am avut parte de nişte „emanaţi” care ne-au adus aici, unde ne aflăm. Aşadar, eu, cititor trebuie să-l apreciez pe autorul în cauză la fel de mult cu „emanaţia de valoare” (cine şi de ce „emană” valoare, habar n-am) „emanaţia de puritate” (iar n-am înţeles a cui emanaţie) şi să-l apreciez deopotrivă (la fel cu) „jocul raporturilor subtile şi uneori abstracte” (ale cui jocuri, iar n-am înţeles - dar că sunt „abstracte” aici m-am lămurit buştean).

Mărturisesc că la finalul ei am rămas deja c-o privire tâmpă fixată într-un singur punct, doar-doar oi pricepe cum vor fi fiind acele „jocuri abstracte.”

Trag aer în piept şi merg mai departe.Citez din memorabila recenzie:

Cunoscut atît prin Monografia dedicată marelui sculptor Ion Vlad, cît şi prin cărţile de poezie, Emil Druncea, într-o permanentă luptă cu realul-suprareal, întreţinînd focul interior, doritor să transmită esenţa trăirilor sale, se arată în volumul de faţă şi mai atent la vers.

Ehei, se pare că autoarea noastră deja s-a lăsat luată de val: aşadar, marele nostru creator e sus pe metereze între-o luptă câncenă cu „realul-suprareal” care întreţine „focul interior” cu scopul „de-a transmite esenţa trăirilor sale” şi care-l face să mai fie, naibii, şi „atent la vers” că până acum scria cu gândul în altă parte. Pentru eventualii curioşi bănuiesc că „realul-suprareal” e un fel de scăpărici continuu, ori nişte foale care menţin focul aprins. Mai mult nu ştiu, dar promit să cercetez.

Demersul liric se înscrie pe un portativ inedit, introducînd cu mare fineţe o ordine plastică în lumea inspiraţiei, în lumea dinamică şi fără statornicie a materiei. Esenţe abstracte, inalterabile, fulguraţii ale clipelor, impresionante mlădieri ale limbajului, canoane, tonalităţi criptice, un fel de gradaţie a tensiunii lăuntrice, statuează micro-forme dominante de comunicare cu cititorul. Atras de exprimarea modernă prin care, se pare, sondează dincolo de realitatea concretă, în lumea misterelor, pe un ton regal, Emil Druncea emite judecăţi despre sine şi, purtînd o aură de înţelept, vorbeşte cititorului despre cunoaştere şi necunoscut, despre bucurii, dezolări, iubiri, hotare, despre măruntaiele gîndurilor sale: „Pe insulă/ Tata/ bea vin/ împreună/ cu doisprezece/ bărbaţi./ Vântul s-a înteţit/ în furtună./ Au rostit/ un cuvânt.” »

În continuare aflăm că « demersul liric » introducecu mare fineţe”” o ordine plasticăîn lumea inspiraţiei, în lumea dinamică şi fără statornicie a materiei”. Acum e acum. Înţeleg că lumea inspiraţiei era cam dezordonată, aşa că avea nevoie de o «ordine plastică»  Şi pentru că n-a fost de-ajuns ordonarea imaginaţiei, demersul liric trece şi la ordonarea «lumii dinamice şi fără statornicie a materiei».Aici deja suntem în plin Caragiale prin redundanţa termenilor.

Dar să nu ne dăm bătuţi. O înşiruire delirantă de elemente care, spune autoarea, aparţin liricii drunciene, «statuează microforme dominante de comunicare cu cititoru ». Şi aceste elemente sunt «esenţe abstracte, inalterabile, fulguraţii ale clipelor, impresionante mlădieri ale limbajului, canoane, tonalităţi criptice, un fel de gradaţie a tensiunii lăuntrice». Esenţe...fulguraţii...gradaţii...care va-să-zică cioclopedice...române...Şi, deasupra acestei tornade verbale, stă marele, înţeleptul poet, care, iată ce adânci judecăţi de valoare emite despre «măruntaiele gândurilor sale»: Pe insulă,/ Tata / bea vin/ împreună/ cu doisprezece/ bărbaţi./ Vântul s-a înteţit/ în furtună./ Au rostit/ un cuvânt.” Memorabile versuri!

Dar să trecem mai departe că din poveste, mult mai este şi, bag seamă că domniile-lor, autorii cei năzdrăvani, au deprins meşteşugul limbii române după pârdalnica de gramatică a ticălosului de Măcărescu. Dacă nu ştiţi cine a fost Măcărescu, recitiţi amintirile Popii Smântână, alias Ion Creangă şi să vedeţi acolo grozăvie - cum a murit bietul Davidică din Fărcaşa înecat cu pronumele şi n-a mai ajuns să se preoţiască, iar sărmanul Trăsnea şi-a jertfit tinereţea pe altarul afurisitei de gramatici. Cândva, am râs. Acum, citind asemenea opere literare precum cea pe care mă străduiesc s-o pricep, mi-a îngheţat zâmbetul pe buze şi gândesc şi eu ca Trăsnea: „Numai şi aici trebuie să fie ceva: „a vorbi şi a scrie într-o limbă?”, îndrăcit lucru! Cum să scrii într-o limbă? Poate cu limba; mai ştii păcatul? Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las că, de scris, talpa gîştii, dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan rău de tot; nu româneşte, ci ţărăneşte...” Doamne, doamne, învăţată trebuie să fi fost autoarea textului pe care cu atâta greutate îl pricep!

Dincolo de latura sensibilă a firii sale, descoperim, fără îndoială, şi partea intelectuală: cea a cîmpului de luptă personal. Aici cultivă, cuceritor şi distinct, versul instantaneului, cel al notaţiilor sugestive, însă preocupat să consemneze, nu întîmplări, ci mai ales să filtreze starea de spirit, alimentînd lirismul din încordarea psihologică, din reacţiile conştiinţeiŞi din această scremere psihologică nu puteau să iasă decât versurile care urmează, versuri ce parcă vin din faimoasa zonă promovată de „Academia Caţavencu”, numită Din puţul gândirii cu premeditare: Uneori,/ ne mai stau/ geamanduri în cale,/ alteori,/ sărim peste surâs, viaţa,/ un munte?/ o vale?/ Soarele,/ răsărit şi apus.”

Ajunsă la climax, vajnica noastră recenzentă îl mai pocneşte o dată în moalele capului pe bietul cititor cu fraza care urmează: „Nu trebuie să te strecori pe furiş pe „Insula de cuvinte”, poezia te învăluie cu voaluri mici de la primul pas, iar în momentul înaintării în lectură, o voce anume ne precede. Noi, instalaţi discret între interstiţiile ei, muţi de uimire, înnodîndu-i doar, prelungindu-i şoaptele, pînă la sursa din care vine poemul, pînă la punctul posibilei sale topiri în adîncuri. Deşi pe tot parcursul cadrele rămîn la fel mici, cu o anume respiraţie intelectuală poetul lărgeşte sfera lirismului, promulgă un fel de metaforism, poleieşte cu sens punctele de contact cu cititorul: ...eu sunt/ cât toate Câmpiile lumii,/ în toamnă foşnesc/ vechi cântece ţărăneşti/ dintr-un muzeu natural,/ şi e liber la fructe/ şi e liber la must./ Lumina şi umbra,/ iarba,/ copacul,/ Să ne bucurăm,/ aici e iubirea!”

Las pe fiecare să înţeleagă ce doreşte atât din aprecierele autoarei discursului, cât şi din versurile cu care îşi întăreşte laudele. Nu vreau să se creadă că am ceva cu grecii. Iar dacă nu înţelegeţi, citiţi-l pe Camus şi pe Kierkegaard. De ce? Vă spune tot autoarea:  «Poezia i-a fost hotărîtă de destin, „Insula de cuvinte” îl captivează definitiv, el nu se apără de ea, la fel ca „Străinul” lui Albert Camus, cînd judecătorii îl condamnă la moarte. Oricît de absurd ar părea acest lucru, poezia îl scrie pe poet, îl ia în stăpînire, e o ciudată acceptare, extrem de sensibilă şi de vibrantă. Neputînd să pună o barieră între sinele poetic şi realitate, se izolează în insula paradisului său, nu cu singurătatea banală a omului despre care vorbeşte Kierkegaard, ci cu singurătatea poetului plină de valoare, care nu ascunde abisuri, ci un magnetism sentenţios, tipic creatorilor remarcabili: „Ca un plâns,/ coboară spre pântecele/ mamei eterne./ Panta rhei,/ lacrimi,/ fluviul domol,/ nesfârşitul./ Singur,/ o salcie pe mal.” Melancolia ţîşneşte şi ea uneori din adîncuri („În geamantanul ros/ de treceri,/ de reveniri,/ găsesc un penel,/ pictez zâmbind/ dezlegarea.”)...”

Acum, că tot v-am introdus în secretele bucătăriei artistice a marelui poet Emil Druncea, prin intermediul renumitei recenzente Maria Diana Popescu, Agero, îmi vine să spun şi eu ca Moromete: „Of! Doamne, mă duc să mă laud!”

 

Sursă: http://cititordeproza.ning.com/group/vrafuldecarti/forum/topics/lansare-...

Comments

Eh...

Excelenta critică cu atât mai mult cu cât tonul umoristic îndulceste totul. Rămân cu convingerea că recenzia a fost scrisă cu buna intentie de a ajuta un autor. 

 

 

 

 

Syrius White

Un alt exemplu de „exegeză”...

 

Tot pe linia a ceea ce aţi spus dvs, daţi-mi voie să completez cu un scurt fragment dintr-o „exegeză” recentă realizată de o altă doamnă a literelor româneşti, fragment pe care îl voi intitula simplu UŞA...

„Uşa deschide calea spre revelaţie. Spaţiul familial începe (propriu-zis) de la uşa casei părinteşti care desparte mediul deschis extern – de mediul închis intern. Uşa este partea cea mai plină de semnificaţii a unei case (o deschidem – închidem, batem în ea, o încuiem).”

Începutul nu-i tocmai rău: „uşa deschide calea spre revelaţie”. Din păcate, nu „uşa” comentatoarei în cauză, care, cel puţin mie, nu mi-a produs niciun fel de străfulgerări.

Înţeleg, din expunerea dumneaei, că spaţiul familial începe propriu-zis de la uşă, dar impropriu-zis de la poartă, informaţie vitală pentru cititor, între cele două extreme întinzându-se un fel de Purgatoriu social, adică nici cal, nici măgar, numit de români „bătătură”. Înţeleg, de asemenea, că există acest obiect de lemn, mai mult lung decât lat, care separă „mediul deschis extern” de „mediul închis intern”, dar nici asta nu-i o noutate. Dimpotrivă, în ceea ce se vrea a fi limbaj critic, e o platitudine şi o preţiozitate de umplutură, cu atât mai mult cu cât nu e susţinută, mai departe, de nicio vorbă de duh.

Aşteptând răbdătoare revelaţia, aflu că uşa asta cu bucluc e „partea cea mai plină de semnificaţii a unei case”. Evident, mor de curiozitate să mi se spună semnificaţiile. „Care este” după cum urmează: „o deschidem – închidem, batem în ea, o încuiem”, eventual îi mai dăm şi un şut când venim pe şapte cărări acasă. Apă de ploaie, stimată doamnă, nicidecum „exegeza” pe care o pretindeţi!

Acu’ mă gândesc şi eu cu nostalgie la vremurile preistorice când încă făceam facultatea şi ni se recomandau la seminarii anumite ediţii ale scriitorilor români nu pentru că diferenţa (faţă de alte ediţii) ar fi făcut-o opera în sine, ci PREFAŢA...

Acesta este materialul supus analizei

Lansare carte EMIL DRUNCEA, PE UN TON REGAL Maria Diana Popescu, Agero

      INSULA DE CUVINTE                               

                  DE

        EMIL DRUNCEA                       

    

EMIL DRUNCEA, PE UN TON REGAL

Maria Diana Popescu, Agero

 „Pregătit pentru zăpezi, ca un copac ce priveghează vîntul”,  poetul Emil Druncea ne invită la un carnaval pe „Insula de cuvinte” , care-i seamănă leit, „cum picăturii de apă, picătura de rouă, picăturii de mare”. Emil Druncea vine parcă dintr-o pînză a lui Dali, care ne tulbură şi ne face să-l apreciem deopotrivă cu emanaţia de valoare, de puritate, cu jocul raporturilor subtile şi uneori abstracte. Cunoscut atît prin Monografia dedicată marelui sculptor Ion Vlad, cît şi prin cărţile de poezie,  Emil Druncea, într-o permanentă luptă cu realul-suprareal, întreţinînd focul interior, doritor să transmită esenţa trăirilor sale, se arată în volumul de faţă şi mai atent la vers. Demersul liric se  înscrie pe un portativ inedit, introducînd cu mare fineţe o ordine plastică în lumea inspiraţiei, în lumea dinamică şi fără statornicie a materiei. Esenţe abstracte, inalterabile, fulguraţii ale clipelor, impresionante mlădieri ale limbajului, canoane, tonalităţi criptice, un fel de gradaţie a tensiunii lăuntrice, statuează micro-forme dominante de comunicare cu cititorul. Atras de exprimarea modernă prin care, se pare, sondează dincolo de realitatea concretă, în lumea misterelor, pe un ton regal, Emil Druncea emite judecăţi despre sine şi, purtînd o aură de înţelept, vorbeşte cititorului despre cunoaştere şi necunoscut, despre bucurii, dezolări, iubiri, hotare, despre măruntaiele gîndurilor sale: „Pe insulă,/ Tata / bea vin/ împreună/ cu doisprezece/ bărbaţi./ Vântul s-a înteţit/ în furtună./ Au rostit/ un cuvânt. ”

 Dincolo de latura sensibilă a firii sale, descoperim, fără îndoială, şi partea intelectuală: cea a cîmpului de luptă personal. Aici cultivă, cuceritor şi distinct,  versul instantaneului, cel al notaţiilor sugestive, însă preocupat să consemneze, nu întîmplări, ci mai ales să filtreze starea de spirit, alimentînd lirismul din încordarea psihologică, din reacţiile conştiinţei: „Uneori,/ ne mai stau/ geamanduri în cale,/ alteori,/ sărim peste surâs, viaţa,/ un munte?/  o vale?/  Soarele,/ răsărit şi apus.” Urmărind efectul de construcţie, operează cu doze de percepţie metafizică, cu imagini aflate în sfere nedeterminate ale universului, imagini care manevrate de logica unui matematician pot genera algoritmi, pe baza cărora calculatorul ar putea scrie singur poeme sau ar putea picta. Aşadar, inspiraţia curge într-o extindere continuă, ca un bulgăre de zăpadă rostogolit din vîrf:  „Sunt cetăţean/ al Insulei de cuvinte./ Au pescuit pescarii/ întristarea./ Mâine,.../ vor trage/ focuri de armă/ vânătorii,/ fanfara va cânta/ pe datorie. Şi,.../ vor ciopli în piatră/ cioplitorii .” Nu trebuie să te strecori pe furiş pe „Insula de cuvinte”, poezia te învăluie cu voaluri mici de la primul pas, iar în momentul înaintării în lectură, o voce anume ne precede. Noi, instalaţi discret între interstiţiile ei, muţi de uimire, înnodîndu-i doar, prelungindu-i şoaptele, pînă la sursa din care vine poemul, pînă la punctul posibilei sale topiri în adîncuri. Deşi pe tot parcursul cadrele rămîn la fel mici, cu o anume respiraţie intelectuală poetul lărgeşte sfera lirismului,  promulgă un fel de metaforism, poleieşte cu sens punctele de contact cu cititorul: „...eu sunt/ cât  toate Câmpiile lumii,/ în toamnă foşnesc/ vechi cântece ţărăneşti/  dintr-un muzeu natural,/ şi e liber la fructe/ şi e liber la must./ Lumina şi umbra,/ iarba,/ copacul,/ Să ne bucurăm,/ aici e iubirea!  

 Poezia i-a fost hotărîtă de destin, „Insula de cuvinte” îl captivează definitiv, el nu se apără de ea, la fel ca „Străinul” lui Albert Camus, cînd judecătorii îl condamnă la moarte. Oricît de absurd ar părea acest lucru, poezia îl scrie pe poet, îl ia în stăpînire, e o ciudată acceptare, extrem de sensibilă şi de vibrantă.  Neputînd să pună o barieră între sinele poetic şi realitate, se izolează în insula paradisului său, nu cu singurătatea banală a omului despre care vorbeşte Kierkegaard, ci cu singurătatea poetului plină de valoare, care nu ascunde abisuri, ci un magnetism sentenţios, tipic creatorilor remarcabili: „“Ca un plâns,/ coboară spre pântecele/ mamei eterne./ Panta rhei,/ lacrimi,/ fluviul domol,/ nesfârşitul./ Singur,/ o salcie pe mal.”Melancolia ţîşneşte şi ea uneori din adîncuri („În geamantanul ros/ de treceri,/ de reveniri,/ găsesc un penel,/ pictez zâmbind/ dezlegarea.”, dar poetul are cu sine o întreagă orchestră, ştiind să atingă cu delicateţe instrumentele, induce o vastă arhitectură muzicală. Mizînd pe acurateţe, pe adîncime de sens în eufonia poemelor,  Emil Druncea se remarcă din nou prin originalitate, el ştie să calculeze, să pună în mişcare inspiraţia, sugestiile şi imaginile, „Insula de cuvinte” arătîndu-se un relief de sensibilitate şi siguranţă. 

 Maria Diana Popescu, Agero

 Aşadar, n-am recurs la "şpiritismus".

Citind

De la inceput vreau sa spun ca eu am citit si celelalte "productii" ale dlui Druncea, atit poezii cit si scrisorile trimise Redactiei. Ultima este colosala prin umorul involuntar. Poate ar fi cazul s afie postata aici, drept comentariu...

In primul rind, articolul are in obiectiv, si e evident pentru oricine are oarece lectura facuta in viata lui, ca autoarea Maria Sava critica betia de uvinte a recenzentei. Daca ea ar fi folosit astfel de cuvinte goale la adresa lui Nichita Stanescu si tot ar fi fost o betie goala de cuvinte. Dar, cind se refera la versurile schioape ale unui autor de duzina (mai curind, doi lei snopul...), acesta ar trebui sa puna mina sa mai citeasca, sa mai scrie si, dupa multe, muuulte exercitii, sa iasa la confruntarea cu cititorul. Cu umilinta, pentru ca adevaratii creatori sunt umili, dle Druncea! Atit la debut cit, mai ales, cind sunt recunoscuti de toata lumea.

Sa stii, dle Druncea, nimeni nu este spiritist pe aici. Nu ti-am citit cartea "in pregatire". A fost suficient sa citim fragmentele date cu generozitate de recenzenta dumitale. Personal, imi sunt suficiente pentru a-mi forma o opinie ferma: nu voi primi cartea dumitale nici daca mi-o dai gratis! Al doilea: imi este suficient sa te citesc pe Cititor de Proza si, mai ales, in Redactia revistei Faleze de Piatra, unde ajung (si) poeziile postate de dumneata. Ti-a aparut vreun poem in revista respectiva? Ma indoiesc. Al treilea: va depasiti atributele cerind ca acest text al dnei Maria Sava sa fie retras. Asta ar fi cenzura! Una este sa nu acceptam un text prost, cu totul altceva sa scoatem un text deja acceptat, doar pentru ca deranjeaza pe cineva. In sfirsit: Chiar daca ati scrie bine (ceea ce nu e cazul!), e dreptul oricui sa judece poezia unui autor, sa ii placa sau nu si sa isi exprime opinia. Liber, fara constringeri. E si aici un fel de republica, tot democratica. Nu iti place, nu ai decit sa iti cauti alte coclauri, unde alti redactori poate iti admira productia.

Caţavencu: (care, în timpul

Caţavencu: (care, în timpul scurt al rumorii provocate de intrarea lui Pristanda şi a Cetăţeanului turmentat, şi-a consultat hârtiuţele, cu ton predomnitor) Fraţilor, iată ce spun statutele soţietăţii noastre la art. I-iu: "Se formează în urbea noastră o soţietate enciclopedică-cooperativă cu numele de "Aurora Economică Română". Scopul societăţii este ca România să fie bine şi tot românul să prospere!"
Cetăţeanul: (care, de la intrare, a venit şovăind până la mijloc şi s-a turnat pe un scaun în faţa tribunii, se scoală şi ridică mâna) Şi eu! (sughite) şi eu sunt! (şovăie şi iar se toarnă pe scaun. - Râsete în fund, rumoare în faţă.)
Caţavencu: (cătră Trahanache, întorcându-se spre masa prezidenţială) Domnule preşedinte, rog să nu fiu întrerupt...
Trahanache: Parcă ziceai, stimabile, că întreruperile...
Caţavencu: Da (cu dignitate) dar...
Trahanache: În sfârşit... (clopoţind.) Nu întrerupeţi, mă rog...
Caţavencu: (căutând şirul) Ziceam dar: "... ca România să fie bine şi tot românul să prospere"...
Cetăţeanul: (se scoală şovăind şi ridică mâna) Şi eu sunt! (sughite rău; râsete, rumoare.)
Trahanache: A! (sculându-se peste masă.) Ce? Ce eşti d-ta, stimabile?...
Cetăţeanul: (sughiţând) Mă cunoaşte d. Nae... (arată spre Caţavencu.) Cioclopedică... (râsete, rumoare.)
Caţavencu: (nervos) Ce?
Cetăţeanul: Română!... (râsete; sughite.) Aurora!... (sughite; râsete, rumoare din ce în ce mai mare.)
Trahanache: (nervos şi el, cătră adunare, clopoţind) Faceţi tăcere, stimabile!... (cătră Cetăţeanul turmentat.) Cum?
Cetăţeanul: (şovăind) Cioclopedică! (sughite.) Comportativă! (sughite.) Iconomie! (sughite.) Soţietate care va să zică... (râsete şi rumoare mare.)
Ionescu: E turmentat!...

Da, ai dreptate,

Da, ai dreptate, există o patologie literară, o furie a turbionării cuvintelor pe biata pagină nescrisă. De obicei, dacă nu înţeleg un text, îmi spun că nu merită să mai pierd vremea.
Dar felul hazos în care tu accentuezi punctele forte ale beţiei de cuvinte este pur şi simplu liniştitor. Atâta vreme cât există comentarii ca ale tale, literatura nu este în pericol :)
Citez din text, pentru a sublinia fantezia şi umorul cu care te apropii de asemenea aberaţii verbale :
"Pentru eventualii curioşi bănuiesc că „realul-suprareal” e un fel de scăpărici continuu, ori nişte foale care menţin focul aprins. Mai mult nu ştiu, dar promit să cercetez."