Cu sprijinul prietenilor influenţi de la curtea imperială vieneză, Andrei Şaguna, diplomat iscusit, a obţinut mai multe drepturi pentru români decât alţi corifei ai românismului de peste Carpaţi.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ortodocşii români din Transilvania se supuneau autorităţii religioase a Patriarhului sârb de la Karloviţ. În documentele oficiale, nici măcar titulatura „ortodoxă" nu era admisă, fiind înlocuită cu formula „neunită". Deşi istoriografia Bisericii Ortodoxe Române abundă în enumerări de mitropoliţi transilvăneni, primul ierarh care conduce de drept şi de fapt o Mitropolie a Ardealului a fost, începând din anul 1864, aromânul Andrei Şaguna (1808-1873).

Un Lăpuşneanu al bisericii

Până să ajungă mitropolit, Şaguna a urcat treptele ierar­hiei bisericeşti. Mai întâi, în 1847, a fost numit episcop al Bisericii ortodoxe. Când a fost ales, nu au existat concurenţi pe măsura sa. Ioan Moga (profesor de teologie), Moise Fulea (director şcolar) şi Iosif Ighian (protopopul Zlatnei) erau toţi în vârstă. La cei 38 de ani ai săi, Andrei Şaguna era un om toată puterea. Doar Ioan Popazu, protopopul Braşovului, părea să aibă mai multe şanse. Faţă de ceilalţi competitori, Şaguna a avut un atu formidabil. Era simpatizat de Împăratul Ferdinand (1835-1848) şi avea protectori la Curtea Imperială de la Viena.

Învins la vot, numit de împărat

Pentru ca Şaguna să nu întâmpine vreun obstacol în calea alegerii, s-a renunţat la o prevedere prin care episcopul trebuia să fie ardelean de baştină. În decembrie 1847, la Sinodul de la Turda, cele mai multe voturi le-au primit Moga (33 voturi), Fulea (31) şi, abia al treilea, Şaguna (27).

Cu toate acestea, dintre ei, la cererea împăratului a fost preferat Şaguna. Se spune că nu era prea îndrăgit de preoţi, care îi reproşau presupusa origine sârbă. Unor astfel de popi ardeleni, Şaguna le-ar fi zis, întocmai precum Alexandru Lăpuşneanu boierilor: „Dacă nu mă vreţi voi pe mine, vă vreau eu pe voi, şi să ştiţi, că eu voiu fi episcopul vostru". Aşa a şi fost.

Şi a fost o alegere inspirată, deoarece tânărul episcop s-a descurcat onorabil în grelele încercări politice prilejuite de Revoluţia de la 1848 şi de conducerea absolutistă habsburgică.

Şaguna a fost sfinţit Episcop al Ardealului la Karloviţ, de către Patriarhul sârb Iosif Rajacici. La 3 mai 1848 (stil vechi) a inaugurat adunarea populară a românilor ardeleni - ortodocşi şi uniţi - de pe Câmpia Libertăţii, din Blaj. El a fost ales în fruntea Comitetului Naţional Permanent. În zilele ce-au urmat, s-a deplasat la Pesta, unde se decidea unirea Ardealului cu Ungaria. După ce s-a contrat cu Lajos Kossuth, liderul politic al maghiarilor, pe tema egalităţii în drepturi a românilor cu celelalte etnii transilvănene, Şaguna a plecat la Viena.

Apoi, în 1849, într-o iarnă cumplită, a călătorit spre Moravia, pe o rută ocolitoare: Bucureşti, Moldova, Bucovina, Galiţia. Cu greu a ajuns la Olmütz, unde se afla curtea imperială austriacă. Acolo s-a întâlnit cu tânărul împărat Franz Iosef (1848-1916), instaurat la putere în timpul revoluţiei. Era prima sa întrevedere cu un monarh habsburgic. La întoarcere, l-a vizitat, la Pesta, şi pe fostul împărat Ferdinand, retras din viaţa politică. Prin aceste întâlniri la nivel înalt, episcopul sonda intenţiile împărăţiei în legătură cu soarta Transilvaniei.

Între timp, Kossuth şi generalul Josef Bem cuceriseră o mare parte a ţinuturilor ardelene. Doar Avram Iancu le mai rezista, în Munţii Apuseni. Fulea, Moga şi ceilalţi prelaţi ortodocşi s-au refugiat, din Sibiu, în Ţara Românească. Din străinătate, Şaguna a sprijinit cauza românilor, prin memorandumuri adresate împăratului în care cerea autonomia naţională.

Diplomat iscusit

După înfrângerea revoluţiei maghiare, Şaguna s-a întors acasă. A fost primit ca un erou, pentru că „luptase" şi el în interesul românilor, cu mijloacele diplomaţiei însă. Deşi, în ciuda promisiunilor, viaţa românilor s-a înrăutăţit în deceniul următor, lui Şaguna i-a mers bine. A devenit sfetnic de taină al împăratului, fiind recompensat cu titlul de baron. Episcopul a dezvoltat relaţii excelente şi cu guvernatorul Ardealului, Schwarzenberg (1852-1858). Se spune că, între două partide de cărţi, Şaguna strecura la urechile convivului său şi o chestiune politică. Sprijinit de influenţii săi prieteni, Şaguna a organizat biserica de peste Carpaţi. Cu toată opoziţia ministrului austriac al cultelor, Leo Thun, înverşunat adversar al ortodocşilor.

Înaltul prelat ortodox a obţinut 60.000 florini - „dar împărătesc" - pentru repararea lăcaşelor de cult afectate de război. Apoi, în 1850, a prezidat un sinod bisericesc important, în care s-a cerut oficial proclamarea unei mitropolii ortodoxe, trecerea de la titulatura biserica „neunită" la „biserica răsăriteană", diverse drepturi pentru preoţi (scutirea „de taxa capului şi greutăţile comunale"). În paralel, a început să polemizeze cu patriarhul sârb de sub autoritatea căruia Şaguna dorea să se emancipeze. Cei doi s-au „împuns" reciproc prin broşuri tipărite anonim.    
               
În sfârşit, mitropolit

În ciuda opoziţiei clericilor sârbi, după nenumărate memorii către împărăţie, promisiuni şi intervenţii, jalbe şi rugăminţi, ortodocşii români din Ardeal au dobândit propria mitropolie. În iunie 1863, împăratul îşi dăduse de principiu acordul, dar cerea lui Şaguna câteva lămuriri suplimentare. Unde urma să fie reşedinţa mitropoliei? Care era teritoriul exact? Câte episcopii să cuprindă?  I s-a răspuns că Sibiul era potrivit ca scaun mitropolitan, cu cinci episcopii sufragane (subordonate), anume: Bucovina, Arad, Timişoara, Caransebeş şi Cluj. Într-un final, după alte tergiversări, la 24 decembrie 1864, Franz Iosef a aprobat înfiinţarea mitropoliei ortodoxe, cu două episcopii, la Arad şi Caransebeş. Andrei Şaguna a devenit astfel primul Mitropolit al românilor din Transilvania şi Ungaria.

1846: apare ghidul preotului cinstit

Neînduplecat cu duşmanii ortodoxismului, Şaguna s-a arătat sever şi cu clerul din subordine. În timpul conducerii sale, episcopul a condus cu mână de fier, reamintindu-le preoţilor menirea.

De pildă, preotul Bădilă, din Poplaca, acuzat de „beţie, sudalme" şi bătăi, a fost trimis un an suplimentar la seminar. Unchiul lui, asesor consistorial, a fost destituit pentru că încercase să-l scape de acuze. Un altul, preotul Teodor Orlea, din Cibu, a fost tuns şi bărbierit pentru că se recăsătorise pe ascuns. Un scandal nemaipomenit a provocat preotul Gheorghe Saba din Răstoliţa, care de beat ce era a adormit la o cununie religioasă. Iar la finalul ceremoniei nu ştia dacă oficiase slujba sau nu. Unele cazuri au fost extrem de grave. În 1854, preotul Grigore Mărginean din Luduş a fost acuzat de uciderea soţiei. În urmă cu un an, fusese arestat pentru că furase cai. La protestele enoriaşilor din localitate, preotul a fost suspendat din funcţie şi caterisit, după ce a fost condamnat la 8 luni de arest de Tribunalul din Târgu Mureş.

În 1846, ca să curme asemenea apucături nedemne, Şaguna a redactat un îndrumar despre misiunile şi comportamentul preoţilor. Iată unele reguli:
„(Preotul, n.r.) trebuie să citească permanent sfânta scriptură, cărţile sfinţilor părinţi şi alte cărţi bisericeşti pentru a-i povăţui pe credincioşi «în legea lui Dumnezeu», să înveţe poporul să lăţească această lege, să nu admită căsătoriile între rudenii, să înveţe credincioşii când şi cum să se facă căsătorii; să respecte posturile; vârsta minimă admisă la căsătorie să fie 20 de ani pentru băieţi şi 15 ani pentru fete, să evite cheltuielile inutile, băutura şi mâncarea la nuntă.

Să se ferească de frecventarea cârciumii, cunoscut fiind obiceiul unor preoţi ca după slujbă, duminica sau la sărbători, să se oprească la cârciumă pentru a bea şi a petrece". (Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb, Beatrice Dobozi, Andrei Şaguna, Corespondenţă, vol. 3, Presa Universitară Clujeană, 2008).

Elevii, separaţi pe confesiuni

La iniţiativa lui Şaguna, s-a reorganizat activitatea Seminarului teologic de la Sibiu. Cursurile au fost împărţite în două semestre. Se predau materii precum: gramatica, metodica, dogmatica, pastorala, morala, pedagogia, istoria bisericească şi „tâlcuirea Evangheliilor". Între lecţii, predate în intervalul 8-10 şi 14-16, şcolari, profesori şi clerici se rugau laolaltă, în capelă. „Datori vor fi profesorii a avea ochiu privitor asupra purtării şi aplicării clericilor în şi afară de şcoală şi biserică, şi pe cei nebăgători de seamă al moralitate, întâi şi a doua oară să-i dojenească, iar a treia oară să-i arate mie", i-a avertizat episcopul pe dascăli. Elevii săraci primeau burse din fondurile „Fundaţiei Francisc Iosefină", înfiinţată de împărat, de fericire că scăpase atentatului pus la cale de un croitor maghiar.

Şaguna s-a preocupat şi de „şcolile populare" aflate în comunele locuite de români. Copiii ţăranilor puteau urma 3 clase normale cu 6 „despărţăminte", adică 6 clase din zilele noastre. În 1852, şcolile au fost organizate pe principiul confesional. Fiecare obşte bisericească îşi înfiinţa propria şcoală, astfel încât ortodocşii, reformaţii şi catolicii să înveţe separat.

În cele ortodoxe, dascălii erau atestaţi de episcop, iar manualele tipărite în „tipografia diecezană". Copiii studiau abecedarul, istoria biblică, bucoavna, scrierea, ceaslovul, cântarea, aritmetica, catihisul, gramatica română şi germană, geografia şi istoria. În funcţiile de conducere erau instalaţi preoţi (directori şcolari) şi protopopi (inspectori şcolari).

Secretarul, protestanta şi demisia

Ca să păstreze intactă comunitatea ortodocşilor români, preoţii se opuneau cât puteau căsătoriilor inter-confesionale. Dar împotriva îndrăgostiţilor greu te puteai opune! Mijloace de presiune existau însă împotriva preoţilor şi angajaţilor bisericii. De pildă, iată ce i s-a întâmplat unui secretar consistorial (Consistoriul era o adunare administrativă şi disciplinară la vârful unei biserici), dornic să ia de soţie o germană protestantă. Aşa cum era obiceiul, îndrăgostitul s-a adresat episcopului pentru binecuvântare. Prin intermediari, a primit o scrisoare care conţinea spectrul demiterii.

„Eu nu-l opresc pe el în treaba însuratului său, căci asta nu stă în puterea mea, dar faţă cu opinia publică silit sunt a-l demisiona din serviciul Consistoriului, cu aceea că eu nici profesor în teologie nu-l pot pune, ci să-şi caute altă staţiune preoţească, sau profesorală, cum va porni la Lipsca (Leipzig, în Germania, n.r.) spre realizarea acelei căsătorii". (Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie, România Press, 1999). Până la urmă, pătruns de sentimentul creştinesc al iertării, Şaguna l-a absolvit de „vină" pe secretar.

N-aveau bani nici de haine preoţeşti

Când războiul provocat de revoluţionarii paşoptişti s-a terminat, zeci de sate şi biserici ortodoxe fumegau pustiite. Şi-aşa precară, starea materială a clerului ortodox s-a agravat. În 1849, în anumite zone, situaţia era de-a dreptul dramatică. Bunăoară, în protopopiatul Târgu Mureş, după cum a relevat cercetarea corespondenţei mitropolitului Şaguna. Preoţii care au scăpat cu viaţă din încleştarea armată au rămas săraci lipiţi-pământului.

În total, pagubele au fost estimate la 55.641 florini şi 51 coroane. Biserica ortodoxă din Sângeorgiu de Pădure a fost complet distrusă, provocând trecerea temporară a 100 de familii la confesiunea reformată. Un alt lăcaş sfânt, la Moreşti, a fost prădat cumplit. Fără avere, mulţi preoţi au fost mai interesaţi cum să-şi întreţină familiile, decât de cele sfinte. Episcopul Şaguna i-a ajutat cum a putut. În 1852, preoţii au fost chemaţi la Tg. Mureş ca să primească câţiva florini din cei 30.000 trimişi de împărat ca „dar". În schimbul banilor, se obligau să ţină o slujbă în cinstea curţii de la Viena. Prea puţin, deoarece preoţii au continuat să călătorească săptămânal la oraşe, să cumpere cele trebuincioase familiei. Din documente reiese că unii clerici n-aveau bani nici de veştminte preoţeşti.

Sursa: Adevărul.ro