Duminica pâinii




"Şi privind la cer a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor."
Mt. 14,19

Iisus trece de "cealaltă parte a mării", adică a lacului Tiberiadei (sau Ghenizaret). Nu scapă de mulţimi. Sunt ca la 5000 de bărbaţi fără a pune la socoteală femeile şi copiii. Tabloul descris de Jacques Duquesne amplifică coloritul din relatarea biblică: Un vălmăşag pestriţ de familii îndurerate care târau după ele câte un bolnav, un schilod sau un posedat, în nădejdea unei vindecări sau a unui exorcism; brancardieri voluntari, voinici şi devotaţi, ducând cu targa oameni bolnavi de friguri sau paralitici; simpli gură-cască; agenţi ai tuturor puterilor politice sau religioase încercând să controleze această ţară incontrolabilă; învăţăcei fervenţi, sau alţii, care vor doar să audă mesajul lui Iisus sau care urmăresc poate să-I pună stavilă. Aceasta este mulţimea. Şi, lăsându-se seara, ea trebuia hrănită. Pentru evrei, cina este masa cea mai importantă a zilei. Atunci Iisus săvârşeşte minunea împărţirii pâinilor. Ia cele cinci pâini şi mulţumind, le împarte co-mesenilor, ca orice bun părinte de familie, evreu, care, stând în fruntea mesei, seara, îi mulţumeşte Domnului înainte de a împărţi bucatele. Şi după ce s-au îndestulat toţi s-au strâns firimiturile în 12 coşuri. O regulă evreiască prescrie să nu se facă risipă de hrană. Dumnezeu mai făcuse minuni înmulţind pâinile. Să nu uităm mana căzută din cer ca să-i hrănească pe evrei în timpul exodului, precum şi pe Elisei, în prima carte a regilor, acesta umple în chip miraculos cu ulei nişte ulcioare goale şi înmulţeşte 20 de pâinişoare de orz cu care hrăneşte 100 de oameni: "căci aşa zice Domnul: se vor sătura şi va mai şi rămâne." În ceea ce priveşte firimiturile se poate cita Ruth, moabita, care se integrase prin căsătorie poporului evreu: bătrânul Booz, un om cu stare, care va deveni bărbatul ei, îi dă drept hrană grăunţe prăjite: "ea a mâncat şi s-a săturat şi i-a mai şi rămas." Ruth 2,14. Ceea ce rămâne vădeşte întotdeauna îmbelşugata dărnicie a lui Dumnezeu.

Însă referitor la caracterul de materialitate al grijii pentru pâine Nicolae Berdiaev afirmă: "Dacă mă tot plâng că nu-mi ajunge pâinea dau dovadă că sunt mai mult ori mai puţin rob pântecului. Pâinea pentru mine este - în sens defăimător - o problemă materială, trupească. Dacă, însă mă preocupă şi mă frământă problema pâinii aproapelui meu şi mă îngrijorez că nu-i este de ajuns, pâinea încetează a fi prob-lema materială şi trupească şi devine o datorie spirituală. Pâinea mea e o chestiune fiziologică, pâinea celuilalt e pentru mine o datorie spiri-tuală şi o îngrijorare perfect legitimă."

Pentru cei mai mulţi dintre evrei, mana este minunea cea mai mare din timpul exodului, mult mai importantă decât trecerea Mării Roşii pe uscat, între doi pereţi de apă învolburată. Cei ce ştiu să citească au repetat celor ce nu ştiu, de zeci şi sute de ori, în sinagogi sau aiurea, nenumeroasele texte care asigurau că la sosirea lui Mesia mana va cădea din nou. Şi aceste pâini înmulţite la nesfârşit, necăzute din cer, ci apărute în coşuri care nu se golesc niciodată, aceste pâini sunt mana din zilele lor. Iată că Mesia a venit dar El şochează din nou. El spune: mă căutaţi nu pentru că ati văzut minuni, ci pentru că ati mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului. Mt. 6, 26-27.

Doamne, îi spun oamenii "dă-ne totdeuna pâinea aceasta". Atunci Iisus rosteşte o cuvântare în care arată că el este pâinea vieţii iar cei ce vor crede în el vor avea viaţă veşnică. Este un întreg discurs asupra euharistiei: "Trupul meu este adevărată mâncare şi sângele meu adevărată băutură." I. 6-55 Simbolic, pâinea împărţită este Iisus însuşi, care se dăruie. Spre deosebire de mana care a căzut din cer pentru a-i hrăni timp de 40 de ani pe evrei în deşert, pâinea aceasta dă viaţă veşnică. Înmulţirea pâinilor este interpretată ca o prefigurare a Cinei celei de Taină. În bobul de grâu stă Hristos. Ofranda de pâine adusă pe Sfântul Altar devine "jăratic viu", foc mistuitor care arde păcatele, har lucră-tor, roată a vieţii, arvună a învierii morţilor. Iată cum cântă pâinea-mântuire Nichifor Crainic: "Când holda tăiată de seceri fu gata / Bunicul şi tata / Lăsară o chită de spice în picioare / Legând-o cucernic cu fir de cicoare; / Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos / Să-n chipuie barba lui Domnu Hristos./ Când pâinea-n cuptor semăna cu arama / Bunica şi mama / Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii, / Pur-tau parcă moaşte cinstite şi lucii / Că pâinea, dând aburi cu dulce miros / Părea că e barba lui Domnu Hristos. / Şi iată potirul la gură te-aduce, / Iisus Hristoase, tu jertfă pe cruce / Hrăneşte-mă mamă de Sfânt Dumnezeu / Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine / Eşti totul în toate şi toate prin tine, / Tu pâine de-a pururi a neamului meu."

Pâinea este Hristos, e pâinea noastră cea de toate zilele. La încheierea unei vechi liturghi se mulţumeşte astfel: Fie ca prin mâncarea tru-pului Tău poftele mele să piară, iar prin băutura din potirul Tău, patimile mele să se stingă... şi prin Tine să fiu vrednic de iertarea păcate-lor în veacul acesta şi în veacul celălalt.

"Şi privind la cer a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor."

>Mihai Petrovici