"Artistul are nobila menire de a face lumină în adâncurile sufletului omenesc."
Robert Schumann

Iată-ne în faţa unuia dintre cei mai expresivi compozitori romantici, nu numai datorită muzicii sale, dar şi destinului său - ce poate fi privit ca o chintesenţă a romantismului. Pentru a fi cât se poate de limpede, voi încerca aici o foarte succintă - şi implicit, incompletă - listă a trăsăturilor Romantismului: dragoste fără speranţă, melancolie, miraculoase transformări spirituale, viaţa scurtă, secerată de boală. Un tablou fără îndoială sumbru, dar adevărat. Cu toate că Romantismul poate părea la prima vedere un curent artistic depresiv, el a stăpânit absolut întregul secol al nouăsprezecelea şi a trecut triumfător pragul secoului douăzeci. Operele create în această perioadă (muzicale, literare, filozofice, plastice) poartă amprenta indubitabilă a marilor capodopere şi continuă să atragă şi astăzi publicul iubitor de frumos de pretutindeni.

Robert Schumann s-a născut la 8 iunie 1810 în oraşul Zwickau (landul Saxonia, Germania). Tatăl său era librar şi editor, deci un om aplecat către cultură. El va încerca să-i asigure fiului său o educaţie cât mai completă şi va începe prin a-l trimite să-şi facă şcoala primară într-o instituţie particulară destul de răsărită. După patru ani petrecuţi acolo, băiatul va fi mutat la Zwickau Gymnasium unde va rămâne opt ani. Studiul pianului - considerat parte obligatorie în educaţia oricărui german - începuse deja pe când avea şase ani, iar în 1827 (an marcat de dispariţia lui Beethoven şi prin aceasta, de sfârşitul clasicismului musical) va compune primele sale lieduri (cântece cu acompaniament de pian) pe versurile lui Jean Paul Richter. Liedurile purtau puternica influenţă a muzicii lui Franz Schubert, mai vârstnicul său compatriot, ce avea să se stingă din viaţă doar un an mai târziu. Cu un an mai devreme (1826) tatăl său moare, iar sora sa se sinucide prin înec, fapt care va avea o influenţă covârşitoare asupra compozitorului.

În 1828 Schumann se supune cu greu presiunilor familiei şi intră la Facultatea de Drept a Universităţii din Leipzig. Aici însă, scăpat de sub stricta supraveghere a familiei, tânărul se va devota în întregime compoziţiei şi literaturii (încearcă, fără succes, să scrie câteva romane). Pentru câteva luni studiază chiar foarte serios pianul şi tehnica improvizaţiei cu un celebru profesor, Friederich Wieck. În casa acestuia va cunoaşte pe fetiţa acestuia, Clara, care la vârsta de nouă ani începuse deja o carieră concertistică strălucitoare.

În vara lui 1829, Robert pleacă din Leipzig (fuge, practic, de la Universitate) şi se stabileşte la Heidelberg, unde începe să compună valsuri pentru pian (tot în stil schubertian) şi unde studiază pianul cu aviditate, plănuind să ajungă un virtuoz. Mama băiatului va fi impresionată de gestul său şi în loc să ia măsuri punitive, îi permite să se întoarca la Leipzig în 1830, pentru a studia cu celebrul Wieck, de data aceasta "oficial". Marele profesor admira sincer talentul lui Schumann, dar avea îndoieli serioase asupra stabilităţii şi capacităţii sale de muncă.

Un an mai târziu, vede lumina zilei lucrarea Op. 1, Variatiunile ABBEGG pentru pian. Piesa este celebră şi astăzi şi se afla în repertoriul tuturor pianiştilor. Straniul titlu provine de la denumirea germană a notelor musicale şi, pur şi simplu, exprimă primele note ale lucrării (la-si bemol-si bemol-mi-sol-sol). Tot anul acesta avea să aducă şi faimosul accident la mâna dreaptă, care-l va împiedica să continue cariera concertistică şi - spre norocul posterităţii - să se dedice în întregime creaţiei. Întâmplarea pare amuzantă, dar pentru Schumann a fost un dezastru. Tânăr vijelios şi nerăbdător, Robert avea probleme cu degetul inelar al mâinii drepte: nu se ridica destul de mult deasupra claviaturii. Îmboldit de repezeala proprie vârstei, pianistul în devenire inventează un "dispozitiv" original: îşi leaga inelarul cu sfoară pentru a fi ţinut cât mai sus în timp ce studia. Nu se mulţumeşte numai cu atât, dar exagerează extensia din ce în ce mai mult până când inevitabilul se produce: fractura! Accidentul are urmări severe, degetul sfârşind prin a-i paraliza complet. Cum spuneam, acesta va fi sfârşitul carierei sale pianistice. Răzbunarea va fi pe măsură. Robert începe să compună cu o furie nebună. Scrie celebrele cicluri pianistice Papillons şi Carnaval, apoi Variatiunile simfonice şi alte "mărunţişuri".

În 1833 fratele său Julius moare, dar viaţa merge mai departe Anul următor avea să aducă logodna cu o anume Ernestine von Fricken, dar cu mult înaintea ruperii relaţiei (1836) Robert se îndrăgostise nebuneşte de micuţa Clara, fiica profesorului său (Wieck), care acuma număra şaisprezece primăveri. Frumoasă şi excepţional de dotată, adolescenta îi întoarce sentimentele, dar vigilentul Wieck se opune categoric, aşa că Schumann se va vedea abandonat aproape un an şi jumătate. Reacţia sa va fi, din fericire pentru noi, constructivă: compune marea Fantezie în Do major pentru pian şi editează Zeitschrift fur Musik (Noua revistă muzicală), o publicaţie care va avea o influenţă extraordinară pe întregul continent. Această realizare va face din Schumann un musician cunoscut şi, mai mult decât atât, un critic de temut. Incisivitatea articolelor sale şi profesionalismul conţinutului revistei vor deveni proverbiale, iar revista va deveni un model pentru toate tipăriturile ulterioare de acest gen. Noua revistă muzicală va deveni şi o rampă de lansare pentru tinerele talente, contribuind decisiv la influenţarea gusturilor publicului şi la conturarea unor destine artistice.

În 1837 Schumann cere formal mâna Clarei Wieck, dar tatăl acesteia se eschivează, apoi refuză consimţământul. Cei doi tineri se vor căsători abia peste trei ani, după lungi şi obositoare procese declanşate de Schumann pentru a înlătura din punct de vedere legal toate obiecţiile bătrânului Wieck. Curtea va accepta până la urmă căsătoria fără consimţământul tatălui. Anul 1840 îi va aduce, în afara acestei victorii legale şi o altă realizare: Universitatea din Jena îi acordă titlul de doctor în filosofie, ceea ce-i va permite să-şi alăture numelui particula Dr.

După căsătorie, Schumann intră în cea mai fecundă perioadă de creaţie a sa. Rând pe rând, apar nestematele pianistice Kinderszenen (Scene pentru copii), Kreisleriana, Arabeske, Noveletele si Carnavalul vienez. Tot acum el scrie (în doar 11 luni) marile cicluri de lieduri Dragoste de poet şi Viaţă şi dragoste de femeie. Într-una din călătoriile sale la Viena, Schumann decoperă manuscrisul Simfoniei în Do major (a 9-a) de Schubert, astăzi una dintre cele mai populare lucrări ale genului. La presiunile Clarei, care îi cerea să-şi extindă aria de expresie şi să abordeze genul simfonic, Robert compune prima sa Simfonie, "a Primăverii", care a fost imediat interpretată sub bagheta lui Felix Mendelssohn. Mai compune Fantezia pentru pian şi orchestră, ce avea să devină mai târziu faimosul Concert pentru pian. Tot la presiunile Clarei, continuă să scrie o a doua simfonie şi apoi schiţează planurile pentru o a treia. Cu aceasta, demersurile simfonice schumaniene se vor potoli pentru un timp. Fecunditatea acestei perioade se manifestă şi pe plan familial, între 1841 -1845, cuplul având trei copii. Ulterior, familia Schumann se va mai îmbogăţi cu încă cinci! Remarcabila personalitate muzicală care a fost Clara se dovedea astfel şi o femeie extrem de curajoasă.