ca o scrisoare simplă blestemul m-a ajuns
izvorului de lacrimi adăugându-i sare
tresar pe mâna dreaptă noi rădăcini amare
cerneluind un singur şi dureros răspuns

imagini în oglindă se-adună şi se rup
către lagune-nguste sirene lungi înoată
rămâne doar o seară a noastră, grea şi toată
să ne-nsolzească vina iubirii-adânc în trup

parcă-mpotriva cărnii m-alcătuieşte-o stâncă
aici, ades, vocala e ploia care plânge
în firul nou de iarbă simt caii mei pursânge
înaintând frenetic în apa prea adâncă

mă iartă dacă-n ochi-ţi mai mult nu mai am loc
unde mă duc sunt ape înveninat de verzi
pe care trec corăbii mânate de aezi
şi-n pânze li se-abate doar vânt de nenoroc