Uneori visez muzică. Sunt visele mele cele mai frumoase. Azi noapte am visat fado, muzica tristă a unui popor vesel. „Fado-ul exprimă oboseala sufletelor tari, zice Pessoa, privirea dispreţuitoare pe care portughezul o aruncă Zeilor în care au crezut şi pe care i- au abandonat. În fado, zeii devin legitimi şi îndepărtaţi." Şi nu puteam să visez fado, fără să-mi amintesc de unul dintre cei mai mari poeţi ai secolului XX, Fernando Pessoa.

Întreaga literatură a Portugaliei poate fi cuprinsă între Lusiada lui Camoes şi opera lui Pessoa, prin ale cărui poeme Ţara sa a fost readusă în Europa, după ce marile puteri europene îi hărăziseră stare de carantină, ca urmare a propagandei salazariste.

Deşi biografia poetului e însăşi opera sa, vom aminti câteva date biografice. S-a născut la Lisabona în 1888 şi de mic copil a rămas orfan de tată. În 1896,după ce mama se recăsătorise, pleacă în Africa de Sud unde tatăl vitreg era numit consul al Portugaliei. Întors în Portugalia încercă în 1907 să pună bazele unei tipografii, după ce renunţase la Facultatea de Litere, dar dă faliment. Descurajat, va rămâne toată viaţa redactor ambulant de scrisori comerciale în engleză şi franceză . Poet bilingv, va fi influenţat de educaţia de tip saxon, atât în gândirea, cât şi în opera sa. Dacă viaţa lui publică se scurge sub semnul discreţiei şi al monotoniei, nu acelaşi lucru se poate spune despre biografiile heteronimilor săi.

La 30 noiembrie 1935, când Fernando Pessoa murea la doar 47 de ani, opera sa era precum vârful unui aisberg, cunoscută doar în mediile literare portugheze.

Format la şcoala clasicilor greco-latini, a gnosticilor alexandrini, trecând apoi prin literatura ezoterică, prin poezia metafizică engleză, cu un popas destul de lung în grădina literelor lui Shakespeare şi  a lui Poe, până la decadenţii veacului trecut, Pessoa rămâne scriitorul a cărui operă e greu de clasificat. Ca şi Ion Barbu, creator al acelei Helade, „chenar de ingenuu şi rar", Pessoa îşi îndreaptă atenţia către o Grecie a poeziei absolute:

XIV

Nu-mi pasă de rime. Rareori

Doi copaci, aşezaţi unul lângă celălalt, sunt identici.

Eu gândesc şi scriu aşa cum florile au culoare

Însă mai imperfect în felul de a mă exprima

Fiindcă-mi lipseşte simplitatea divină

De-a fi doar exterior pe de-a-ntregul.

Privesc şi mă emoţionez,

Mă emoţionează apa cum curge pe un teren înclinat,

Iar poezia mea e firească asemeni unei rafale de vânt...

Primele poeme le-a scris în engleză între 1905-1908, influenţat de poezia simbolistă şi de curentul portughez „saudosist", dar debutul se petrece în 1912 în revista A Aguia ( Acvila) în calitate de critic literar, cu o serie de articole despre poezia portugheză. Unul din articolele sale se numeşte În pădurea înstrăinării - tema înstrăinării şi a căutării de sine, rămânând substanţa operei sale. În toată acestă perioadă se caută, încercă să se rupă de simbolism şi momentul oportun apare atunci când cunoaşte opera lui Marinetti. Futurismul a fost ca o scânteie care a străbătut întreaga Europă şi în urma căruia au rămas trei mari poeţi: Apollinaire, Maiakovski şi Pessoa.

În 1915 pledând pentru noua poezie, pe care doar el o visa, în revista Orpheu, în care s-a manifestat întreaga generaţie de tranziţie dintre simbolism şi avangardism, se nasc cei trei heteronimi ai săi. În tot ceea ce a scris Fernando Pessoa, graniţa dintre ficţiune şi realitate rămâne nedefinită - tot ceea ce atinge el devine literatură, aşa precum se petrecuse cu faimosul rege Midas, care transforma totul în aur la cea mai mică atingere. Dar ceea ce- l face pe Fernando Pessoa inedit şi special sunt heteronimele pe care le-a creat. În loc să plăsmuiască replici diferite ale unui personaj, sau să semneze sub diverse pseudonime, el a creat heteronime, care generează replici, personaje, „drama în oameni", cum zice el, o mulţime care se manifestă pe diferite voci. Ce sunt heteronimele lui Pessoa? Sunt multiplii săi, personaje diverse cărora le-a inventat şi o biografie, un statut social şi al căror destin va depinde de cel al creatorului lor, care a avut o existenţă ştearsă de umil funcţionar. Toată această arhitectură heteronimică stă sub semnul întâlnirii cu opera lui Walt Whitman, Alvaro de Campos, unul din poeţii născuţi din imaginaţia lui Pessoa, fiind identificat cu el. A avut peste 20 de heteronime, dar cele mai cunoscute au fost: Alberto Caeiro,  Ricardo Reis, neoclasicul şi Alvaro de Campos, futuristul. Apariţia lor s-a datorat unei crize existenţiale, apărând ca o salvare de angoasa realului - prin crearea lor s-a distanţat de ruinele creaţiei anterioare portugheze, punând propria sa temelie.

Într-o scrisoare către Adolfo Casais Monteiro, Pessoa dezvăluie erupţia heteronimilor săi cei mai importanţi: „Cred că în 1912 mi-a venit ideea să scriu câteva poeme de factură păgână. Am plăsmuit ceva în versuri neregulate (nu în stilul lui Alvaro de Campos) şi pe urmă am abandonat această încercare. Cu toate acestea, într-o penumbră confuză, am întrezărit un vag portret al persoanei care făcea acele versuri(se născuse, fără ca eu s-o ştiu, Ricardo Reis): După un an şi jumătate, poate chiar doi, mi-a venit ideea să-i joc o festă lui Sa-Carneiro-să inventez un poet bucolic, întrucâtva complicat, şi să-l prezint, nu-mi amintesc în ce formă, ca pe un poet real. Timp de câteva zile am încercat să scriu fără să reuşesc. Într-o bună zi, când renunţasem la acel proiect - era 8 martie 1914 - m-am apropiat de un scrin înalt şi, luând un teanc de hârtii, am început să scriu în picioare cum fac dintotdeauna când pot. Şi am scris fără întrerupere, treizeci şi ceva de poeme, într-un fel de extaz a cărui natură nu puteam s-o definesc .A fost ziua triumfală a vieţii mele, şi niciodată nu voi avea alta la fel. Am început cu un titlu, Păzitorul de turme. Iar ce a urmat a fost apariţia în interiorul meu a cuiva pe care de îndată l-am numit Alberto Caseiro. Iartă-mi absurditatea expresiei: în mine a apărut maestrul meu. Aceasta a fost senzaţia imediată pe care am avut-o Şi totul era atât de extraordinar, încât după ce am scris cele treizeci de poeme, pe o altă hârtie am început să scriu, fără să mă opresc, Ploaie oblică, de Fernando Pessoa. Imediat şi în întregime... A fost întoarcerea lui Fernando Pessoa-Alberto Caeiro la Fernando Pessoa pur şi simplu. Sau mai bine: a fost reacţia lui Fernando Pessoa contra inexistenţei lui Alberto Caeiro...

Odată apărut Alberto Caeiro, am încercat imediat să-i găsesc instinctiv şi subconştient- discipoli. L-am smuls pe Ricardo Reis din falsul lui păgânism, i-am descoperit numele şi l-am construit după chipul şi asemănarea lui, pentru că deja îl vedeam. Şi brusc, în derivaţia juxtapusă cu Ricardo Reis, mi-a apărut impetuos un nou individ. Dintr-un foc, şi la maşina de scris , fără pauze nici corecturi, a apărut Oda triumfală a lui Alvaro de Campos. Oda şi omul cu numele pe care le au."

Fără să negăm semnificaţia de natură filosofică a heteronimilor, aceştia sunt mai degrabă, dintr-o perspectivă stilistică, sinteze de cultură. Să-i luăm pe rând:

Alberto Caeiro, inventat cel dintâi, este autorul naiv care scrie în vers liber, filozofează continuu, excesiv de cerebral cu un discurs intelectualizat . Prin el, autorul se eliberează de epoca simbolistă ducând idealul simbolist de eliberare din rigorile prozodice, până la punctul în care între  poezie şi proză aproape nu mai există o demarcaţie clară:

Privesc zborul păsării care trece fără să lase urme,

E altfel decât trecerea animalului, care lasă o amintire-n ţărână.

Pasărea trece şi uită, aşa se şi cade.

Animalul, acolo unde nu maiesteşi din această pricină e de prisos,

Arată că el afost , ceea ce nu mai serveşte la nimic.

Amintirea este o trădare a Naturii.

Fiindcă natura de ieri nu este Natură.

Ceea ce afost nu mai e nimic, iar a-ţi aminti înseamnă anu vedea.

Treci, pasăre, treci, şi învaţă-mă trecerea."

Ricardo Reis personifică un alt aspect al culturii, acela al revenirii la clasicismul antic. Parodiindu-l pe Horaţiu, poezia lui Reis ilustrează viziunea lumii moderne asupra Antichităţii. În odele lui musteşte o adevărată tradiţie filoclasică care s-a manifestat de-a lungul întregului secol XIX în operele lui Keats, Schelley, Holderlin, Goethe. Acest ideal clasicist este filtrat la nivelul deziluziilor modernului secol douăzeci:

Deasupra adevărului stau zeii

Iar ştiinţa noastră-i copie ratată

A siguranţei lor

Că Universu-există.

 Totul e tot, dar mai presus sunt zeii,

Nu îi revine ştiinţei şă-i cunoască;

Să adorăm astfel

Al lor chip precum floarea,

Fiindcă vizibili văzului înalt,

Reali ei sunt cum floarea e reală.

Şi-n calmul lor Olimp

Altă natură sunt."

Alvaro de Campos pare să aibe o identitate culturală mai bine definită. El reprezintă modernismul integral, adică avangardismul materializat în futurism. Este singurul heteronim care evoluează, atmosfera în care se mişcă fiind mult mai explicită. În aceeaşi scrisoare către Casais Monteiro, Pessoa afirmă: „Şi acum un amănunt pe cât de real pe atât de isteric: când am scris anumite pasaje din Note întru amintirea maestrului Caeiro, ale lui Alvaro de Campos, am plâns cu lacrimi adevărate." Şi acum iată-l pe modernul de Campos:

Mi-am scos masca şi m-am văzut în oglindă.

Eram copilul de-acum nu ştiu câţi ani.

Nu mă schimbasem deloc...

Ăsta e avantajul de-a şti să dai jos masca.

Eşti mereu copilul, Trecutul care a fost

Copilul.

Mi-am scos masca şi apoi mi-am pus-o iar.

Aşa, fără mască.

Şi mă întorc la personalitate ca la un capăt de linie.

 Aşadar pornind de la futurismul lui Marinetti, Pessoa reuşeşte prin intermediul heteronimilor săi în special prin Alvaro de Campos să inventeze un nou curent literar, Senzaţionismul, care alături de Ultraismul lui Borges scot în evidenţă pluralitatea fiinţei, fiecare pe căi diferite: unul prin heteronimie altul prin obsesia oglinzilor. Fiecare om îl conţine în el pe toţi oamenii-prezenţi, trecuţi şi viitori. Totul în jur nu este decât un vis în alt vis, o reflectare în altă reflectare, o serie infinită de sfere concentrice. Tensiunea existenţială a operei lui Pessoa rezidă în intuiţia că el şi Ei alcătuiesc un singur tot. Atât Borges cât şi Pessoa şi-au căutat propria voce pe parcursul întregii opere. Că Pessoa n-a reuşit vom vedea în jurnalul său Livro do Desassossego (Cartea Neliniştirii), publicat sub numele heteronimului Bernardo Soares:

Una din preocupările mele constante este aceea de a încerca să înţeleg cum se face că ceilalţi oameni există, cum se face că există suflete-altele decât al meu-cum se face că există conştiinţe străine conştiinţei mele pentru că există conştiinţa mea, ea mi se pare unică."

Până la urmă vocea polifonică a lui Fernando Pessoa a dat cea mai frumoasă simfonie a poeziei moderne portugheze şi europene:

XXXV

Am isprăvit. Mi-e inima de piatră.

Azur pustiu, e ziua o statuie

Străină mie, bucuroasă, iată,

De-a fi nu-Eu (vrea chinul să mi-o spuie)

Eu, ce-am dat greş în tot mă tânguiesc

De simplul fapt doar că m-am tânguit,

E soarta lumii, ce e de greşesc?

Şi soarta după Soartă s-a năimit.

De poposim ori adăstăm, ce-nseamnă,

Când semnul nostru e nimicnicia?

Să jucăm jocul cugetul ne-ndeamnă

Cel ştiutor că-aceasta e solia

În stele ce-a fost scrisă şi-a primit,

Când stirpea şi născarea ne-au năşit.