Cornelia Păun Heinzel : “Când Ciordean a ajuns decan, în lumea a patra” sau „Teoria inteligenţelor totale – unde, cum, când şi cui”

Lucian Ciordean, – un bărbat desprins parcă din piesele lui Caragiale, un fel de Rică Venturiano, mai smotocit de vremuri – se roti mulţumit în fotoliul său de piele, ca un adevărat învingător al epocii actuale. Ajunse el, fostul elev – codaş la învăţătură, considerat de către foştii săi profesori a fi cu retard intelectual, pentru că înţelegea greşit tot ce i se preda – din comuna Şmenarii Mari, satul Coviltiru, decanul unei facultăţi de stat – de elită, în alte epoci – al unei Universităţi de prestigiu, din capitala lumii a patra, facultate pe care a transformat-o în mafie foarte bine organizată, încât l-ar invidia chiar mafioţii italieni, cei din cartelurile sud-americane, mafioţii japonezi sau cei ruşi. „Pot să fac absolut tot ce vreau în facultatea mea de stat, deci finanţată de la buget, de unde primesc bani cu nemiluita, fără să mă controleze nimeni, niciodată, ce fac şi cum fac. Pot să dau diplome de absolvire la absolut oricine vreau eu, fără să dau cuiva vreo socoteală. Am făcut studente şi licenţiate pe toate consătencele mele şi ale altora, care au fost la furat de portofele, la cerşit sau la ciordit pe meleaguri străine. Au ajuns profesoare, unele care nici să vorbească corect nu sunt în stare. Să scrie şi să socotească nici pomeneală ! Nici măcar cei şapte ani de acasă nu au ! Eu, unul, nu mi-aş da copilul pe mâna lor de niciun fel. L-ar distruge cu siguranţă, pentru că sunt şi nebune rău. Parcă ar fi bonele psihopate din filmele americane, care chinuie copiii cu metode sadice. Dar mie nu-mi pasă. Dacă mi-au plătit bine examenele pe timpul studenţiei şi desigur examenul final şi cel mai scump, cel de licenţă, atunci nu mă mai interesează. După mine, potopul ! Aşa am gândit întotdeauna, chiar şi când am fost expert la minister şi am încurcat totul pe acolo. Ca urmare a acestor performanţe, cerute în lumea a patra, am fost promovat eu aici, ca foarte tânăr decan. Acum, alte competenţe sunt luate în considerare, nu ca în epocile trecute. Dacă eşti înapoiat mintal, înţelegi totul greşit şi leneveşti, stai degeaba, sau mai bine zis, nu faci nimic, poate doar rău oamenilor care depind de deciziile tale şi provoci încurcături cât mai mari, vei avea cu siguranţă succes în epoca actuală, în lumea a patra. Trebuie însă să îndeplineşti condiţia obligatorie cerută pentru acest lucru, adică să dovedeşti că posezi inteligenţa corespunzătoare propriei mele teorii educaţionale, pe care am inventat-o recent, şi anume „Teoria inteligenţelor totale – unde, cum, când şi cui, dai şpaga cea sfântă”.  De când am terminat facultatea şi m-au angajat ca expert la Minister, am văzut atâtea la viaţa mea, încât am devenit complet imun la înşelătorii, excrocherii, necinste şi ticăloşie. Am ajuns să apreciez răul, nu binele, hoţul, ticălosul iar de omul cinstit râd cu poftă.

Până în 2000, când îmi finalizam eu studiile, în această facultate predau profesori universitari de elită, apreciaţi în oricare colţ al lumii. Valorile morale ale acestora asigurau corectitudinea examenelor. De când am devenit eu decan, cine nu plăteşte, diploma nu îşi primeşte. Mi-am adus ca profesoare toate cunoscutele, cu ochelari cu multe dioptrii, care nu văd bine realitatea , dar şi înţeleg greşit, orice le spune cineva. Chiar ca  secretare, am angajat pe unele, cărora le fug ochii în toate direcţiile, dar nu ca defect de vedere, ci din cauze psihice, încât nu văd să citească actele sau să scrie. Să nu vadă şi să nu înţeleagă matrapazlâcurile mele. Dar ar putea planifica şi comite o crimă cu minuţiozitate, fără mustrări de conştiinţă.

 Nu am inventat, nu am cercetat nimic în viaţa mea, doar mi-am dat doctoratul, după reţeta clasică actuală, din lumea a patra, adică copiind cu sârg, de pe sit-uri tip şcolar.ro, grădi.ro, student.ro, şi altele asemănătoare. Am lucrat încă din primii ani de la absolvirea facultăţii ca cercetător la Institut – unde nu trebuiam să fac nimic, pentru că îmi plătisem cu bani mulţi postul – şi nici ca expert al Ministerului. Dacă vreun profesor cu grade didactice şi cu vechime în învăţământ reclama că nu poate da concurs de titularizare, întrucât specializarea sa este înscrisă greşit, eu Lucian Ciordean îi răspundeam cu tupeu, ca să nu zic obrăznicie: „Eu nu ştiu nimic ! Nu cunosc cu ce se mănâncă astea ! Eu sunt absolvent de Pedagogie, nu am nici în clin, nici în mânecă cu acestea. Nu am habar de discipline tehnice. Profesorul gândea atunci disperat: ”Şi atunci ce cauţi în funcţia asta, să răspunzi de discipline tehnice? Cine te-a pus în postul acesta ? „ Lucian i-ar fi răspus, fără ezitare, dacă ar fi fost întrebat că a fost angajat de cel căruia i-a dat şpagă, Adrian Mitămare, care i-a oferit postul, cu precizarea că nu trebuie să facă nimic, ceea ce el, Ciordean a şi aplicat imediat, ascultător. „Daţi concurs la anul !”, răspundea nepăsător Ciordean. „Cum la anul ?” se lamenta profesorul. „Am familie de întreţinut, copii de crescut. Cum să aştept, după atâţia ani de învăţământ, o clarificare atât de simplă, ca a mea. Întrebaţi la universitate şi vă vor explica imediat corect specializările şi puteţi rectifica eroarea, pe care numai dumneavoastră aveţi dreptul legal să o faceţi. „Nu mă interesează pe mine aşa ceva”, replica Lucian tăios, mâniat că cineva îndrăzneşte să-i deranjeze tabieturile. „Eu îmi primesc oricum banii de la Minister şi fără să mă agit pentru ceva gratuit. Nu trebuie să dau socoteală nimănui pentru ce fac şi mai ales pentru ce nu fac. Doar mi-am plătit postul ca să nu fac nimic, atâta timp cât sunt pe el. Aşa este în ziua de astăzi. Învăţaţi să vă conformaţi noilor cerinţe ale epocii ! Nu mai corespundeţi acesteia !”. Şi apoi medita dispreţuitor: ”Iată un om învins, care deţine inteligenţă după vechile percepţii, aprecieri, depăşite in epoca contemporană.

„Nu am studiat, nu am cercetat nimic în viaţa mea, niciodată, cu o excepţie. Am descoperit o magnifică teorie, cum nici Einstein nu ar fi fost în stare să o descopere, cum nici cercetătorii americani nu au fost capabili să o construiască, şi anume, „Teoria inteligenţelor totale – cine, unde, cum, când şi cui”, a lui Ciordean din Coviltiru de Şmenarii Mari.

Cercetătorilor americani li s-au cerut de multe ori explicaţii pentru a dovedi logic, cum ajung în posturi importante, în epoca actuală, cei care nu puteau să înveţe la şcoală, nu erau buni de nimic şi înţelegeau totul greşit. S-au gândit ce s-au gândit savanţii şi unul dintre ei a strigat într-un târziu “Evrika !”. „Considerăm aptitudinile a fi inteligenţe. Vor exista astfel o multitudine de inteligenţe, pentru fiecare aptitudine în parte”. În prima fază, toţi au fost încântaţi de teorie, pentru că oferea populaţiei o explicaţie a acestui fenomen social. Teoria a fost imediat difuzată în rândul maselor şi mediatizată pe larg. Dar, în timp, unii mai deştepţi au început să comenteze. Cei aflaţi în funcţii nu posedau nici măcar aptitudini, în concluzie nici cu inteligenţele generate de acestea, corespunzătoare teoriei nu erau înzestraţi. Mulţi oamenii aflaţi în posturi importante, de succes nu erau nici muzicali, nu aveau nici simţ artistic, pe natură nu dădeau doi bani să posede o inteligenţă în această direcţie, iar de inclinaţii matematice sau talente lingvistice, nici pomeneală ! Trebuia aflată o altă explicaţie, trebuia găsit un tip nou de inteligenţă. Nici această teorie nu corespundea actualităţii ! Atunci, un cercetător inventiv propuse exuberant : ”Nu posedă nimic? Foarte bine ! Nu au deci nici emoţii ! Emoţia poate fi inteligenţa generatoare de succes !”.

„Bună explicaţie! „ gândiră unii. Urgent mediatizară şi difuzară din plin publicului acest tip de inteligenţă, proaspăt descoperită.

„Ce control al emoţiilor ? ”, observară unii mai destupaţi la minte. „Şefii noştri sunt atât de proşti, încât nici furia nu pot să şi-o controleze. Fac crize de nervi din orice, chiar atunci când nu trebuie. Numai unul inteligent cu adevărat, după vechile standarde, pe care vrem să le considerăm în prezent depăşite, meditează şi ştie să-şi controleze cu adevărat comportamentul. Nu degeaba există anticul proverb :  „Cel deştept cedează”, perimat totuşi  în zilele noastre.

Atunci, vin eu, Lucian Ciordean cu teoria mea revoluţionară: „Teoria inteligenţelor totale în furăciune – cine, unde, cum, când şi cui dai şpagă”, care este echivalentă axiomei mele: “Orice om este inteligent, dar cei care posedă noile tipuri de inteligenţe, gen inteligenţa prostiei, a tâmpeniei sau a idioţeniei, corespunzătoare lui „cine” dă şpagă, inteligenţa hoţiei corespunzătoare „cui” dai şpagă, inteligenţa excrocheriei, corespunzătoare pentru „cum” dai şpagă, inteligenţa    şmecheriei corespunzătoare lui „unde” dai şpaga,  inteligenţa ticăloşiei corespunzătoare lui „când” dai şpaga – sunt superiori tuturor şi numai ei pot urca în ierarhie, numai ei pot atinge culmile succesului. Succesul în epoca actuală, în lumea a patra, este asigurat de posesorul acestei inteligenţe multiple speciale, chiar totale, adică a celui care înţelege totul greşit, nu este bun de nimic, excepţie făcând faptul că ştie unde, cum, când şi cui să dea şpagă. Ca decan al facultăţii în care se studiază, se cercetează fenomene ale acestui domeniu complex, am creat chiar o procedură de aplicare şi de dezvoltare a acesteia, în etape, încă din perioada cea mai fragedă a prunciei. Astfel, părinţii copilului trebuie să se conformeze, să dea şpagă începând cu primii ani de viaţă ai acestuia, la cămin, la creşă – astfel încât absolventele cărora le-am dat eu licenţa să-şi poată recupera banii investiţi în mine – bineînţeles şi medicului care le îngrijeşte odrasla, apoi la grădiniţă şi şcoală, pentru note mari, la concursuri şi olimpiade, la intrarea în liceu, pentru bacalaureat, la admiterea în facultate, la examenele pe parcurs şi la cel decisiv, de licenţă iar la final, desigur, pentru locul de muncă, care reprezintă încununarea întregului demers, pentru care aceştia vor face împrumut pe viaţă, la bancă. Am descoperit recent ”, gândi Lucian, „cu inteligenţa mea sclipitoare de tip nou, adică totală, că există unii oameni care aplică teoria mea, chiar înaintea naşterii copilului lor, când se înseminează în vitro sau se clonează pentru a procreea. Am extins însă teoria mea, chiar mai departe, până la intrarea în Rai, în viaţa veşnică – idee pentru care înalt preasfinţitele feţe bisericeşti ar trebui să-mi fie pe veci datoare, deoarece muritorii, ticăloşiţi după o viaţă în necinste, în care cu ajutorul banilor, au obţinut avantaje necuvenite, au şansa şi pot să-şi spele păcatele, tot cu ajutorul şpăgii, pentru a fi primiţi acolo. Ideea mărturisesc sincer că nu-mi aparţine. A fost inspirată de versurile şlagărului de succes, auzit de mine azi dimineaţă la radio: „ în Rai / Când am ajuns cu bani , / Era deja închis”.

Mai am totuşi un vis, pentru că în epoca actuală  mi-am putut îndeplini orice fantezie oricât de scumpă a fost, din banii ca decan, din programe, ca profesor universitar, la Universitatea mea şi la încă multe altele din ţară, pe la care nici nu trec dar salariile mi le iau, ca expert al Ministerului, ca cercetător la Institut, ca director de fundaţie, ca patron de asociaţie non-guvernamentală şi alte vreo câteva surse, neglijabile în aceeaşi măsură ca anterioarele. După întâlnirea cu reprezentanţii învăţământului din Danemarca, m-am hotărât să nu mai fiu un egoist. Să dau şi celorlaţi din fericirea mea aflată acum la cote maxim maximorum. Dacă la danezi inteligenţa se defineşte tot în accepţiunea clasică şi astfel se explică rezultatele lor ridicate în educaţie, eu mă bazez pe cuvintele sfinte „Fericiţi cei săraci cu duhul” şi doresc să le aplic în învăţământul actual din lumea a patra, chiar dacă procedez ca prostul din poveste, care a tras carnea crudă de vacă pe uliţa prăfuită a satului, încercând să urmeze sfaturile părintelui său, care îl îndrumase să conducă vaca pe drum. De când sunt mici până cresc mari, eu îi învăţ să fie veşnic fericiţi cu duhul, dar şi incredibil de răi.  Pot să mă joc cum vreau cu oamenii. Eu sunt cel ales a lua deciziile. Nu-i aşa?”.

Notă : Aceasta este o povestire . Orice asemănare cu fapte, personaje, locuri este pur întâmplătoare, deși se știe că uneori viața bate filmul și realitatea poate fi uneori mai crudă, mai înfioarătoare decât povestirea scrisă, literară