SIMPOZION LA ŞCOALA DOMNEASCĂ - fragment de roman

SIMPOZION LA ŞCOALA DOMNEASCĂ - fragment de roman

DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL: “SIMPOZION LA ŞCOALA DOMNEASCĂ”

Fragment de roman

Cornelia traversă lângă Grădina Icoanei, în colţ şi pătrunse imediat pe prima stradă, la dreapta. Parcurse doar câţiva paşi şi se opri în faţa unei clădiri impunătoare, vechi.  Deschise poarta, apoi admiră atent faţada clădirii şi intră pe uşa masivă, din lemn sculptat. Ştia că Şcoala Domnească de fete, construită la sfârşitul secolului al XlX-lea este una dintre clădirile din Bucureşti, despre care se spune, că este bântuită de spirite şi în jurul căreia circulă o mulţime de legende, relatări despre evenimente stranii, fiind împânzită de camere secrete dar şi de incinte dezafectate, cu uşile parcă zidite în grabă. Iar subsolul clădirii se crede ar fi capătul unui tunel, din care se aud des,zgomote ciudate. 

Iniţial, şcoala a fost dedicată educaţiei fetelor aparţinând elitei bucureştene, a fiicelor marilor demnitari sau boieri ai ţării, care închise în clădire, trebuiau să suporte severitatea cadrelor didactice, adică învăţau carte cu adevărat.  Legenda spune că, atât în clădire, cât şi în curtea interioară, obiectele o iau din loc, fără să fie nimeni în preajma lor, uşile şi ferestrele se trântesc singure, se aud zgomote stranii sau unii mărturisesc că au simţit adieri reci, miresme ciudate.

 Portarii şi paznicii o năpădiră imediat, cu violenţă, aşa cum se procedează  de obicei , recent , în orice instituţie de învăţământ.

- Am venit la Simpozion. Sunt profesoară, spuse Cornelia.

- Profesoară ? spuse cu glas orgolios, prin de dispreţ, un bădăran cu aere de rege. Poftiţi în sala de la parter din dreapta dumneavoastră.        - Uşa este deschisă, o îndrumă o matahală grobiană, secondată de un bărbat nervos, pitic, păros, îndesat, cu aspect de retard, dar neliniştit, care dădea senzaţia că ar avea tendinţe violente.

Cornelia intră speriată în sală, fiind atentă la însoţitorii săi, care nu prezentau încredere, deoarece aspectul lor, dădea senzaţia oricui, că în preajma lor, se putea întâmpla oricând un eveniment neprevăzut.

În sală erau deja mulţi profesori veniţi. Discutau în linişte întâmplări incredibile din activitatea zilnică, care le marcaseră existenţa.

La un moment dat, apăru Comitetul de Organizare al Simpozionului.

O femeie între două vârste, cu aspect de lucrătoare în agricultură, de la fostele C.A.P.-uri, deschise lucrările Simpozionului. Felul cum se prezenta nu era o surpriză, fiind ca majoritatea celor ce conduc activităţile educaţionale, fie ele din Universităţi sau Colegii de elită. Putea fi chiar fi mai rău, dacă ar fi fost o persoană ca tânăra inspectoare de resurse umane, dintr-un municipiu important din Moldova, care fiind absolventă de Filologie, comunica cu dezinvoltură, obişnuită ca spusele sale să-i fie lăudate, că nu a auzit niciodată de emiţător, mesaj, canal de comunicare, receptor, noţiuni cunoscute chiar de elevii şcolilor gimnaziale. Se scuza totuşi, că nu a avut timp să citească despre aceste conţinuturi, din tema cursului de perfecţionare,ce îl avea de susţinut la profesorii ce urmau a fi instruiţi.    

- Vă prezint rezultatele şi concluziile programului educaţional din străinătate, coordonat de mine, cu succes, spuse femeia proiectând pe un ecran, imagini ce reprezentau figuri zâmbăreţe de oameni. 

Cornelia se aştepta ca femeia să prezinte nişte rezultate concrete, nu nişte rânjete nesemnificative. Apoi,se consolă gândind că doreşte prea mult de la săraca femeie, proaspătă absolventă de facultate privată, unde nu a învăţat decât să-şi expună propriile idei, ce îi bântuiau haotic prin cap, fără să fi învăţat concret ceva, conform noilor metode active aplicate în educaţie şi pe baza cărora a obţinut cartonul numit diplomă, care i-a  facilitat cu succes avantajul, de a fi trambulinată direct în post de conducere în învăţământ, aşa cum se procedează azi.

Urmă apoi la cuvântare o tuciurie, cu funcţie mare în Minister, despre care se ştia că este vajnică reprezentantă a clanului Lică Cioflingaru.

Profesorii începură şi ei a-şi prezenta lucrările personale, aşa cum se practică de obicei, în această epocă şi la Universităţi - lucrări copiate fără restricţii după cele ale înaintaşilor decedaţi sau plecaţi din instituţie, texte din manuale sau cursuri litografiate, publicate, eseuri de pe Internet. Pentru o activitate neremunerată, care nu este luată în considerare de nimeni, munca depusă era totuşi un aspect de admirat.

După două ore de prezentări, veni pauza. În hol, organizatorii au pus la dispoziţie câteva măsuţe acoperite de farfurioare cu fursecuri, prăjituri, sărăţele, sticle de Coca cola, Fanta, Sprite sau apă minerală şi pahare de unică folosinţă, pe care utilizatorii le puteau umple cu cafeaua fiebinte aflată într-un recipient termoizolant.

Profesorii s-au grupat după doleanţe, formând grupuleţe în care dezbăteau problemele cotidiene, de care erau interesaţi.

Cornelia îşi umplu paharul cu Coca Cola, când auzi o voce puternică :

- A venit şi Amazoana la Simpozion ?

Îşi îndreptă privirea spre persoana care vorbise şi recunoscu pe profesorul de arte vizuale, un sculptor renumit, domnul Andrei Codruţ. Corneliei îi plăcea să converseze cu el, pentru că era un om inteligent, cult, erudit, cu care putea aborda în discuţie, orice domeniu, omul fiind cunoscător de artă şi literatură, botanică şi zoologie, geografie şi  istorie, chiar tehnică şi medicină, lucru rar întâlnit în ziua de astăzi.

Nu ştia de ce îi spune Amazoana, dar se gândi că provine din concluziile trase de profesor, în urma povestirilor unor colegi de ai săi.

Cornelia gândi că, probabil nu le acordase suficientă atenţie şi aceştia aşa au gândit. Ea avea impresia că este asemeni unui Diogene care caută un om, pentru a purta o discuţie inteligentă. “Dialogul cu un om mărginit, limitat îţi lasă un gust atât de amar, încât este de preferat a fi evitat”, se gândi profesoara. “Aş dori o conversaţie cu un om chiar fără studii, modest şi educat, dar care posedă o inteligenţă practică, de la care poţi învăţa ceva interesant şi util.”  

Cornelia se rezemă de un perete al holului şi în clipa următoare simţi cum acesta se roteşte şi intră într-un amfiteatru, împreună cu Andrei, interlocutorul său. Ar fi dorit să iasă imediat, dar auziră nişte voci feminine. Atunci priviră amândoi în interiorul sălii. Văzură câteva persoane, îmbrăcate ca în secolul al XlX-lea. Cei doi se gândiră, că femeile pregătesc un moment artistic destinat evenimentului.

- Fetelor, începu discuţia, cu voce ascuţită, o femeie blondă, cred că sunteţi cu toate de acord, că noi am fost fericite cât timp am fost în această şcoală. Părinţii ne iubeau foarte mult şi nu duceam lipsă de nimic. Erau bogaţi şi ne satisfăceau toate dorinţele. Dar totul s-a schimbat, când am terminat şcoala şi ne-am căsătorit. Eu am rămas imediat însărcinată şi soţul meu a început aventurile cu alte femei. Au venit rând pe rând şi ceilalţi copii şi eu am rămas să mă ocup de ei. Nu mai aveam viaţă personală. Trebuia să am grijă de ei, când se îmbolnăveau, când făceau năzdrăvănii. Soţul meu era cu afacerile şi… cu alte femei… Eu am devenit pentru el inexistentă. În viaţa mea, singurele mele amintiri frumoase au rămas cele din copilărie şi cele de la Şcoala Domnească din Bucureşti, locul în care mă întorc întotdeauna cu plăcere. Este mediul în care am fost fericită şi în care mi-ar fi plăcut să-mi petrec toată viaţa. Tu, Ruxandra poate ai dus-o mai bine. Soţul tău te iubea la nebunie şi îţi era fidel.

- Într-adevăr, Elena, dar aceasta nu înseamnă că am fost fericită, răspunse o femeie brunetă, înaltă, bine făcută. Eu nu eram îndrăgostită de el. Şi nu am fost niciodată, deşi am dorit acest lucru, cu ardoare. Bărbatul meu era mult mai în vârstă decât mine. Boierul Hurmuzescu îmi satisfăcea toate dorinţele, îmi cumpăra bijuterii preţioase, hainele cele mai scumpe, de la Casele de modă din Londra sau pariziene, m-a plimbat prin toată lumea, în locuri luxoase, dar nu am cunoscut niciodată iubirea. A fost ceva după care am jinduit toată viaţa. Şi eu am fost fericită doar când am fost copilă şi când am fost colegă cu voi, aici la şcoală, când visam la o iubire ca-n poveşti şi totul părea realizabil. Maria este însă cea care a fost cu adevărat îndrăgostită de Ştefan, soţul ei , care o iubea şi el la fel de mult.

- Când m-am căsătorit, într-adevăr trăiam o poveste de dragoste, exact ca cele din cărţile pe care le citeam noi, când eram colege, la şcoală, începu destăinuirile Maria. Ne iubeam ca Romeo şi Julieta! Dar, curând am descoperit că Luncanu, soţul meu, mai avea o pasiune, jocul de cărţi. Mergeam împreună la cazinouri şi nu puteam să-l opresc să joace. Eu nu am fost niciodată atât de puternică, ca să-mi impun voinţa. Îl iubeam atât de mult, încât nu aş fi putut să nu-l las să facă ce doreşte. Treptat, treptat, Ştefan îşi pierdu toată averea. Mai rămăsese partea dată de tatăl meu, boierul Balotescu. Dar, curând începu să cheltuie şi din ea. Eu i-am dat voie, fără nicio împotrivire. Nu mi-a spus când a terminat-o. Iar la ultima sa partidă, m-a jucat chiar pe mine la cărţi. Luncanu a venit acasă, nu mi-a spus nimic, a mers în biroul său, a luat revolverul şi şi-a tras un glonţ în cap. El a scăpat… uşor…  eu însă, am rămas fără bani, întrebându-mă dacă soţul meu m-a iubit cu adevărat sau totul a fost doar în capul meu, o simplă închipuire. M-am întors la tatăl meu şi mi-am petrecut timpul, visând la copilăria mea şi la perioada, când studiam împreună cu voi, în această şcoală. Atunci am fost cu adevărat fericită, cum nu am mai fost niciodată în altă perioadă.

- Sofia, tu ai avut o căsnicie fericită. Aveai pe Mihai, un soţ frumos şi bogat, care te iubea peste măsură, spuse o femeie cu păr roşu, buclat.

- Adevărat grăieşti, Maria. Dar totul a durat foarte puţin. Într-o zi nefericită, doi fraţi, boierii Giurgiuveanu, cei mai buni prieteni ai lui Mihai, ne-au chemat la ei la moşie, povesti Sofia. Cunoaşteţi domeniul lor, cu păduri dese şi pline de animale sălbatice. Am fost cu ei la vânătoare. Mi-a plăcut şi mie foarte mult. Tata m-a învăţat de mică, să trag cu arma. Am împuşcat chiar un iepure. Dar nu am apucat să mă bucur de pradă. S-au auzit deodată, nişte rafale de puşcă şi apoi… ţipete. Nu înţelegeam ce se întâmplă. A venit însă Giugiuveanu cel tânăr, într-un suflet, spunându-mi: “Am împuşcat din greşeală pe Mihai. Am crezut că este un mistreţ, în tufe. Îi spusesem să nu se depărteze de noi, dar nu m-a ascultat.” Atunci, eu am leşinat şi… de atunci viaţa mea s-a dat peste cap. Am rămas numai cu amintirile mele, până la acea dată. Nu am mai vrut să mă căsătoresc. Un om ca Mihai întâlneşti o dată în viaţă...

- Măcar tu l-ai întâlnit şi ai fost îndrăgostită, spuse o femeie suplă, foarte frumoasă, cu bucle blonde. Eu nu mi-am găsit perechea ideală. Tatăl meu mi-a prezentat mulţi boieri, frumoşi şi bogaţi dar niciunul nu mi-a căzut cu tronc. Nu erau ceea ce-mi doream de la viaţă. Nu semănau deloc cu tatăl meu. Aşa că am preferat să rămân singură.

- Şi eu l-am avut ca model pe tatăl meu. Dar ca exemplu negativ. Mama a suferit mult datorită lui şi a murit de tânără. M-am speriat atât de tare să nu păţesc la fel, să nimeresc un soţ ca el, încât nu m-am mai căsătorit. Am rămas numai cu visele, ce le aveam când studiam la Şcoala Domnească, când speram că voi găsi totuşi un bărbat ce nu semăna cu tata, povesti femeia. 

- Mai bine singură, singură decât singură în doi, ca mine, aşa cum am fost eu în căsnicie cu bărbatul meu, exclamă o femeie brunetă cu ochi albaştri şi limpezi ca marea. El umbla cu alte femei. Şi mă lăsă şi pe mine să am aventuri. Aveam parte de sex, dar niciodată de iubire. Nu eram fericită de niciun fel. Nu acesta era felul meu de a fi. Copilăria şi adolescenţa au fost pentru mine perioadele cele mai frumoase din viaţă,vremurile la care m-aş întoarce totdeauna cu plăcere. Tu, Alexandra, ai avut totuşi o familie fericită.

- Aşa a părut din exterior, pentru mulţi, glăsui o brunetă cu ochii mari şi negri. Ceea ce era cu adevărat, numai eu ştiam. În realitate căsnicia mea a fost un compromis. Dragostea s-a stins imediat după nuntă şi convieţuirea cu al meu soţ a devenit o obişnuinţă, un fel de a trăi. Nu eram fericită, dar ce puteam face ? Nu aveam scăpare.

- Cum să nu ai soluţie? Trebuia să divorţezi, aşa ca mine, spuse o femeie blondă, frumoasă. Am văzut că nu este bine şi aceasta a fost rezolvarea ideală. Nu m-am mai căsătorit, de frică să nu găsesc unul, tot ca fostul meu soţ. Dar, tot la şcoală a fost cel mai bine, nu-i aşa ?

- Desigur, spuse o brunetă bondoacă şi grăsuţă ! Soţul meu a fost toată viaţa lui bolnav. Din copilărie era foarte sensibil. Fiind suferind, eu mi-am petrecut toată viaţa îngrijindu-l, ca o infirmieră. Nu mai ştiam altceva să fac. Când reuşeam să mă odihnesc puţin, mă gândeam însă la noi, cum ne jucam când eram eleve la Şcoala Domnească şi doar atunci mă simţeam fericită.

- Eu am fost capul familiei, managerul afacerilor casei noastre, spuse o blondă tenace. Bărbatul meu, boierul Moroşanu era cam molâu şi nu se pricepea la afaceri. Lucra numai în pierdere. Bine că nu era totuşi ambiţios şi m-a lăsat pe mine să le preiau. Viaţa mea a reprezentat numai afaceri, bani. Nu ştiu nici cum a trecut... Aş  fi vrut să am puţin timp să meditez la clipele fericite trăite aici, la Şcoala Domnească.

- Eu am fost în extrema cealaltă. Am stat acasă aşteptându-mi soţul, ocupat cu probleme de stat. Ştiţi că lucra la guvern. Cântatul la pian şi scrisul au fost consolarea mea, şi, bineânţeles, amintirile ce ne leagă, spuse o brunetă cu foarte păr lung şi des, împletit într-o coadă groasă.       

-Să plecăm, şopti la ureche Andrei Corneliei.  Este târziu, şi a rotit uşa încet, astfel încât au ajuns amândoi, în holul clădirii şcolii. Tocmai se terminase pauza şi începea partea a doua a simpozionului. Noi ne-am susţinut lucrările. Am putea să nu mai mergem, avu ideea Andrei.

- Dar trebuie să primim astăzi diplomele de participare. Dacă plecăm, nu ştiu dacă le mai vedem vreodată, spuse Cornelia.

- Bine, râmânem aici, dacă aşa doreşti. Mai servim o cafea, o prăjitură, un suc şi mai conversăm. Poate discutăm subiecte mai plăcute şi mai interesante decât cele expuse la Simpozion. Nu ai văzut că temele susţinute sunt chiar din manuale, nu prezintă nicio noutate în domeniu? Subiectele despre calitate le găseşti în orice carte, indiferent de nivel. Nu mai face nimeni, ca tine, o cercetare pedagogică, spuse Andrei. Şi precis mulţi nici nu ştiu ce reprezintă acest lucru. Şi nici nu doresc să afle.

Cornelia se gândi la una din directoarele de Colegiu, fostă muncitoare, căreia când i-a spus odată, că doreşte să facă o cercetare pedagogică s-a speriat atât de tare, necunoscând termenul, întrucât credea că singurele cercetări existente sunt doar cele judiciare sau penale.

Cenaclu Literar: