Codrut Constantinescu -Un irlandez despre Principatele Române

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codruts.jpg

 


Patrick O’Brien este surprinzător de precoce şi românofil, prevestind un curent de opinie occidental care milita pentru oferirea posibilităţii Principatelor Române, exploatate atât de turci, cât şi de ruşi, de a se dezvolta la adevăratul lor potenţial.

 

Nu ştim care a fost impactul lăudabilului efort al colectivului de la Institutul de Is­torie „N. Iorga“ al Academiei Române ca­re a muncit la editarea unei serii im­pre­sionante de 10 volume, în care sunt reunite impresiile călătorilor străini care au trecut prin spaţiul ro­mâ­nesc în secolele XVIII şi XIX, cert este că di­men­siu­nea acestora este uriaşă (nu­mai tomul II al vo­lu­mu­lui X are peste 700 de pa­gini). Nu cunoaştem dacă a apărut o lucrare de sinteză a acestor mărturii, dar in­formaţiile şi imaginile pe care le oferă toate aceste priviri exterioare merită din plin atenţia noastră. Mai ales că perioada respectivă este mai degrabă o pată albă în conştiinţa naţională, care sare de la voievozii (uneori) războinici, în cel mai bun caz de la Constantin Brâncoveanu, di­rect la Tudor Vladimirescu şi evenimentele din 1821.

 

Spre deosebire de experienţa ame­ricanului James Noyes, care a vizitat de capul său Muntenia în 1854, când turcii îi respinseseră pe ruşi din Moldova şi Muntenia, irlandezul Patrick O’Brien, care a ajuns în Muntenia în toamna lui 1853, când Prin­cipatele erau ocupate de ruşi, a avut un rol oficial des­tul de clar, acela de a ob­ser­va desfăşurarea de forţe. Marea Britanie şi Franţa încă nu se aflau în război cu Rusia, doar tatonau terenul şi zona de conflict dintre cele două imperii. Interesul britanic era evident: Rusia nu trebuia să ajungă la Strâmtori şi Constantinopol. Din această perspectivă, cartea irlandezului O’Brien, Jur­nalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853, apărută imediat după călătoria lui, în 1854, pare a fi un adevărat raport adre­sat Foreign Office şi guvernului britanic.

 

 

O’Brien a plecat de la Constantinopol spre gurile Dunării în septembrie 1853. În lar­gul Sulinei a fost nevoit să schimbe nava care nu putea intra pe braţul Sulina din cau­za adâncimii prea mici, ajungând la Brăi­la, principalul port la Dunăre al Mun­teniei (şi, în general, principalul port al Munteniei, căci Dobrogea încă făcea parte din Imperiul Otoman). Graniţa între Mun­tenia şi Moldova se afla între Brăila şi Ga­laţi şi călătorului irlandez i-a fost con­tro­lat paşaportul la ambele puncte de fron­tieră. Dacă Brăila i-a lăsat o impresie mai degrabă dezolantă - „o câmpie întinsă şi prăfoasă pe care sunt răspândite ici şi co­lo case. Aproape de malul Dunării e un şir lung de prăvălii şi de magazii în­desate cu cereale. (...) Oraşul este plin de praf ca deşertul. Respiri, mănânci şi dormi în praf; praful preface apa din pa­har în noroi şi aşa trebuie s-o bei“ -, în schimb Galaţi, principalul port al Mol­do­vei, pare mai dezvoltat şi civilizat: „Galaţi arată mult mai bine decât mohorâta Bră­i­la. Străzile sunt destul de late şi binişor pavate. Pe strada principală sunt câteva magazine arătoase şi peste tot o forfotă plăcută şi adie un vânt de prosperitate. În lungul fluviului, mărginind oraşul, se întinde un chei foarte frumos, bine cons­truit, cu debarcadere largi şi magazii în­căpătoare“. De la Galaţi a luat din nou o na­vă uşoară, ajungând la Giur­giu, unde a debarcat, fi­ind atent controlat de ruşi, care i-au permis să se în­drep­te către Bucureşti, având în vedere docu­men­tele oficiale pe care le avea asupra lui. „La drept vor­bind, în Ţara Românească nu există drumuri. Sunt doar nişte cărări late aco­perite cu un strat gros de praf întunecat în timpul verii şi care când plouă sau după dezgheţ se trans­formă în râuri de noroi, prin care trăsu­rile de-abia înaintează, afundate în mo­cirlă până la osie. Când drumul este mult prea prost, trăsurile o apucă pe lângă el, până când drumul cel nou ajun­ge şi el în aceeaşi situaţie. Însă iarna, când zăpada este îngheţată, poţi călători rapid cu sania.“

 

Bucureştiul nu-i lasă o imagine negativă, dimpotrivă: „Bucureştii sunt aproape la fel de întinşi ca Parisul, însă o treime este acoperită de grădini, astfel că frun­zişul verde aprins al copacilor apărea ici-colo deasupra pâclei, sporind efectul încântător al întregului peisaj“. Ajuns în capitala Munteniei, ia parte la viaţa so­cia­lă şi culturală, asistând la un spectacol de operă unde, cum altfel, şi el a fost impre­sionat de frumuseţea feminină valahă. „Doamnele din loje erau îmbrăcate ele­gant, după modă pariziană, şi am re­mar­cat că frumusețea pentru care sunt atât de renumite nu-i o născocire. Sala era aproape plină de ofiţeri ruşi.“ De altfel, sunt cunoscute idilele care au apărut între cele două tabere, căci ofiţerii ţarişti erau din­tr-un cu totul alt aluat decât cei bol­şe­vici, fiind în general nobili bine franţuziţi, după moda epocii, părând destul de atră­gători doamnelor şi domnişoarelor din Mun­tenia şi Moldova. În plus, cele două ta­bere aveau şi cum să se înţeleagă, în lim­ba franceză, bien sur! Probabil că şi acesta a fost unul dintre motivele rusofobiei ac­centuate a elitei politice române din se­colul XIX şi al occidentalizării ei galo­pan­te. Terenul trebuia recuperat şi în ochii doamnelor!

 

Irlandezul a fost foarte atent, de-a lungul întregii lui şederi de trei luni, la tot ceea ce ţinea de domeniul militar şi la desfăşurarea de forţe ruseşti în Principate (trupe întâlnite şi numărul lor, amplasarea bateriilor). A asistat chiar şi la o paradă militară rusă, 18.000 de militari ţarişti defilând într-o câmpie la 10 kilometri de Bucureşti - i s-a permis să asiste probabil pentru că şi ruşii ştiau că este venit pentru a informa cer­curi mult mai înalte britanice, iar ruşii aveau nevoie să impresioneze şi intimideze Londra (ceea ce nu prea le-a ieşit). Irlan­dezul a menţionat şi două delocalizări avant la lettre (sau investiţii britanice), una la Galaţi (în Moldova) şi alta la Calafat (în Muntenia), toate în domeniul pro­du­cerii conservelor din carne de porc. Chiar dacă salariile personalului calificat adus din Anglia erau mari, afacerea era ren­ta­bilă pentru că mâna de lucru locală nu era pretențioasă şi era prost plătită, iar porcii erau ieftini şi din belşug, astfel încât pro­du­sul finit, conserva de carne, retrimisă, în insulă avea un preţ mult mai mic decât da­că ar fi fost produsă în Marea Britanie.

 

Patrick O’Brien este foarte realist şi in­te­ligent, constatând faptul că, în războialele dintre turci şi ruşi, moldovenii şi mun­te­nii erau cei mai nenorociţi şi afectaţi, indi­fe­rent care parte avea câştig (provizoriu) de cauză: „Comerţul lor este la pământ, industria ţării este blocată; ţăranul este luat de la munca câmpului şi pus să care echipamentele unei armate străine, casa îi este ocupată şi puţinele provizii îi sunt mâncate de soldaţii altei naţiuni. Marile puteri trebuie să facă ceva pentru îmbu­nă­tăţirea situaţiei acestor principate, în nu­mele omeniei“. O’Brien este sur­prin­ză­tor de precoce şi românofil, prevestind un adevărat curent de opinie occidental care milita pentru oferirea posibilităţii celor două principate, exploatate atât de turci, cât şi de ruşi, de a se dezvolta la ade­vă­ra­tul lor potenţial. Regăsim la călătorul ir­landez un adevărat apel şi program care va fi în curând şi al elitei moldo-vlahe: „Să lăsăm ca aceste două principate, în stare să susţină 20 de milioane de su­flete, să devină stat independent! Să lă­săm să fie ales pentru ele un conducător din familiile regale germane sau chiar dintre membrii caselor imperiale ale Aus­triei şi Rusiei! Să lăsăm să se în­temeieze o dinastie şi se va pune capăt acelor comploturi abjecte ce ştirbesc autoritatea principelui şi duc la căderea lui“. Puţin mai încolo, în mod remarcabil, călătorul ir­landez accentuează: „Moldo-Vlahia ar pu­tea deveni cu adevărat grânarul Eu­ropei şi, cu o guvernare independentă şi instituţii raţionale, se va bucura de toate avantajele civilizaţiei progresiste care i-au fost până acum interzise de poziţia sa regretabilă“. Pentru a-şi susţine ideile în ceea ce priveşte emanciparea celor două en­tităţi nord-dunărene, O’Brien aduce în discuţie şi dezvoltă pe larg exemplul grec. El fusese şi în tânăra Grecie independentă, în 1843, în anturajul premierului Ale­xan­dru Mavrocordat (1791-1865), lăudându-l pe Otto de Bavaria, care a fost primul rege al Greciei moderne, domnind destul de mult pentru climatul etern instabil grec (1831-1862). În plus, în mod fericit nu a sfârşit-o asasinat, ci doar detronat, mu­rind în Bavaria natală.

 

Patrick O’Brien nu a stat mult în Muntenia, în decembrie 1853 lu­ând poştalionul de la Bucureşti cu direcţia Viena. Pentru a tra­versa Munţii Carpaţi şi a ajunge la Braşov, legătura se făcea prin Valea Pra­hovei, urmând în mare măsură actualul tra­seu al DN 1. Însă riscurile erau foarte mari: „Drumul peste această parte a Car­paţilor este o potecă rudimentară tăiată în marginea muntelui, cu o prăpastie de-o parte şi un perete perpendicular de stâncă sau sol nisipos de cealaltă. Abia era loc pentru trăsură, iar o abatere de câ­teva picioare de la cursul obişnuit ne-ar fi azvârlit în hău“. Efortul şi riscul (ori­cum nu avea de ales) au meritat, căci „e greu să descriu măreţia peisajului (...) Munte peste munte se ridicau dinaintea noastră acoperiţi de zăpadă, iar sub noi era o vâlcea îngustă şi întunecată, pe mar­ginea căreia se întindea cărarea“. Diferenţele între Muntenia şi Braşov sunt şi ele notate şi notabile. „Braşovul este un orăşel fermecător la poalele unui mun­te mare şi impozant. Locuitorii nu par să aibă nimic din acea apatie orien­tală pe care o vezi de partea românească a graniţei, ci sunt un popor activ, mun­citor şi prosper.“

 

Patrick O’Brien a reprezentat secţiunea eşichierului politic irlandez mai puţin radicală şi naţionalistă care a acceptat să se implice în politica mare de la Londra. A rămas în viaţa politică britanică din par­tea Partidului Liberal până în 1885 (mai bine de trei decenii), fiind ales de mai mul­te ori membru al Camerei Comunelor din partea comitatului Regelui (King’s Cou­n­ty, acum Offaly - după 1921, toate de­nu­mi­rile engleze au fost reirlandizate!), el fi­ind chiar înnobilat, trăind până în 1895 și fiind înmormântat în Kensal Green Ceme­tery.

 

Sursa: Revista 22

http://revista22.ro/70255047/un-irlandez-despre-principatele-romne.html