După al doilea război mondial, Germania de Vest a cunoscut o tranziție rapidă de la criminala dictatură nazistă la o democrație model. Dar oare așa au stat lucrurile? Noi documente arată câți oficiali ai regimului nazist și-au găsit, după 1945, slujbe la Bonn. Un număr surprinzător de mare au ajuns chiar în poziții guvernamentale importante.

Publicația Spiegel Online publică un vast material referitor la evoluțiile recente din Germania privind raportarea la fostul regim nazist. În urma unei inițiative parlamentare a partidului Die Linke, au început noi cercetări asupra implicării foștilor oficiali ai regimului nazist în instituțiile Germaniei postbelice.

Ministerul de Interne german și-a achitat o veche datorie publicând o listă cu toți foștii membri ai guvernului german care avuseseră legături cu naziștii. Pentru prima oară, un subiect care până acum fusese conisderat tabu în guvernul german a fost făcut public: 25 de miniștri, un președinte și un cancelar al Republicii Federale Germane au fost membri în organizații naziste.

Cancelarul Kurt Georg Kiesinger, membru al partidului conservator Uniunea Creștin-Democrată, care a guvernat Germania între anii 1966-1969, a fost membru al NSDAP încă de la venirea la putere a lui Hitler. Conform listei publicate, și președintele Walter Scheel a fost membru al partidului nazist în anii 1941-1942. Miniștrii de pe această listă provin din diferite medii sociale și au făcut parte din mai multe grupări politice. Unii, precum Erhard Eppler (ministru al cooperării economice, membru al Partidului Social-Democrat), nu au intrat în partidul nazist decât spre sfârșitul regimului (la vârsta de 17 ani, în cazul lui Eppler). Alții, precum conservatorul Richard Jaeger (ministrul justiției), au făcut parte din organizația paramilitară SA (în cazul lui Jaeger, încă din 1933).  Hans-Dietrich Genscher, ministru de interne și apoi de externe, care și azi neagă că s-ar fi înscris în NSDAP cu bună știință, apare și el pe lista membrilor de partid.

Fostul ministru de finanțe Kark Schiller a făcut parte din SA, iar colegul său de cabinet Horst Ehmke era membru al NSDAP, precum și – probabil – ministrul muncii Herbert Ehrenberg (din Partidul Social Democrat) și Hans Leussink, fost ministru al educației. De partea conservatorilor, apar pe listă, ca foști membri ai NSDAP, Gerhard Schröder, Theodor Oberländer, Richard Stücklen și Friedrich Zimmermann.

Aceste informații nu sunt noi. De foarte mulți ani, cetățenii, intelectualii și media vorbesc despre relevanța pentru prezent a trecutului întunecat al Germaniei. Faptul că partizanii regimului nazist au putut pătrunde în structurile guvernamentale ale noii republici federale și că au dat tonul într-o țară guvernată de constituția postbelică în anii 1950-1960 îi preocupă de multă vreme pe istorici.

Dar la șase decenii de la procesele de la Nürnberg, suntem în fața unei noi încercări – prima încercare oficială– de acceptare și asumare a trecutului nazist postbelic. În fosta Germanie de Vest au loc anchete ce caută răspunsul la o întrebare extrem de importantă: ce rol au jucat foștii nazișt în primii ani postbelici?

Ancheta de 85 de pagini făcută publică de guvern nu este decât un prim rezumat al cercetărilor desfășurate în arhivele ministerelor și agențiilor federale. Istoricii participă și ei la aceste efoturi, revizuind mii de fișe de personal.

Până acum, nicio investigație nu a mers atât de departe. Ca un prim pas, foarte controversatul studiu privind implicarea naziștilor în ministerul de externe a stârnit multe discuții anul trecut. Istoricii studiază acum vechi fișiere de la Ministerele Finanțelor și Economiei și, în special, de la poliție și serviciile de informații. Scopul este de a afla exact câți naziști au „contribuit” la reconstruirea guvernului după război  și cât de multă influență au avut suporterii dictaturii naziste asupra organizării primei democrații funcționale din istoria Germaniei.

O istorie ascunsă, negată, reprimată

Istoricii din orașul Bochum analizează acum vechi documente de la Biroul Federal pentru Protejarea Constituției (BfV). Cercetarea vastei arhive va putea determina câți naziști au intrat în serviciile de informații interne în primii ani ai Republicii Federale și cum s-a putut întâmpla asta. Oare protecția noii constituții stătea de fapt în mâinile foștilor național-socialiști?

Problema acestor cercetări e delicată. Vorbim de o întreagă generație de funcționari civili care, conform primului raport guvernamental, aveau cel puțin 17 ani la momentul prăbușirii dictaturii naziste și nu mai mult de 70 la momentul constituirii Republice Federale. Astfel, sunt luate în vedere persoane născute între 1879 și 1928. Din toți cei născuți între acești ani, circa 1 milion au lucrat în guvern în primii ani ai republicii. Însă conform raportului, doar 200.000 de fișe de personal din această perioadă mai există.

Cu toate acestea, istoricul Michael Wildt se așteaptă ca informații substanțiale să iasă la iveală din fișele agențiilor guevrnamentale. El e convins că va deveni clar că toate instituțiile guvernamentale existente în timpul regimului hitlerist au fost implicate în crimele naziste. Cât despre instituțiile noi organizate în baza constituției postbelice, anume poliția și serviciile de informații, ele au primit cu siguranță ca angajați foști membri ai organizațiilor naziste. În opinia lui Wildt, ministerele și agențiile guvernamentale și-au „ascuns, negat și reprimat” întunecata istorie.

Această acuză nu se aplică doar politicienilor și funcționarilor publici, cel puțin nu pentru primii ani postbelici. Persoane importante din media, incluisv la Spiegel, s-au dovedit a fi incapabile – sau nu au dorit  - să tragă alarma, fapt nu tocmai surprinzător având în vedere numărul naziștilor care au ajuns în birourile editoriale.

Noul val de revelații privind trecutul Germaniei nu oferă doar detalii adiționale privind generația postbelică. În democrația de succes care a reunificat Germania, oamenii își întorc atenția către rolurile celor care i-au ajutat în mod conștient pe naziști sau au trecut vederea anumite fapte atunci când politicieni, funcționari publici sau avocați responsabili de crimele regimului și-au reluat pozițiile importante în guvernele postbelice.

Atitudinea de a lăsa trecutul în pace, fie din cauza unei conștiințe vinovate, fie doar de dragul unui nou început, a avut consecințe dezastruoase. Tocmai această atitudine i-a făcut pe istorici să acuze generația „fondatoare” de a fi pus în pericol noua Germanie, în care demnitatea umană era tratată ca cea mai importantă valoare constituțională.

Germania anilor '50 era „o națiune precară”, spune istoricul Wildt, Deși anii '50 au fost considerați „epoca de aur”, perioada a fost și bântuită de demonii trecutului, ale căror intrigi ar fi putut cu ușurință să aducă Germania într-o nouă situație critică. Pentru mulți specialiști, faptul că nu s-a ajuns la asta a fost doar un noroc, un miracol al republicii de la Bonn.

Biologic vorbind, Germania și-a pierdut în mare măsură legătura cu generația acuzată. Chiar și cei care au încercat să-și ascundă trecutul nazist sunt acum, în mare parte, pensionați. Oportunitatea este favorabilă. Acum e rândul nepoților să analizeze acest miracol care poate servi drept lecție despre dificultățile de a construi o democrație pe ruinele unei brutale dictaturi.

Și urmașii vor să cunoască povestea. O carte de istorie precum Das Amt (Departamentul) nu s-a mai bucurat de un asemenea succes de mult timp. Istoria ministerului de externe nazist s-a vândut deja în câteva zeci de exemplare.

În 2005, Ministrul de Externe și Joschka Fischer, membru al Partidului Verde, au însărcinat o comisie de istorici cu cercetarea noilor activități ale foștilor naziști din acest minister. Pornind de la o dispută cu privire la necrologurile diplomaților decedați, formulate tradițional în termeni reverențioși, a devenit clar că spiritul fostului regim a planat permanent asupra Ministerului de Externe, mai ales când venea vorba de diplomații cu un trecut nazist.

Citește și Mitul Ministerului de Externe

Munca istoricilor coordonați de Fischer a distrus în final legenda conform căreia diplomații au făcut parte dintr-o celulă secretă de rezistență în timpul celui de-al treilea Reich. Povestea a apărut pentru prima oară în anii de după război când, după procesele de la Nürnberg, au fost judecați și oficialii din ministerul de externe. La acel moment, Ernst von Weizsäcker, fost secretar de stat, a contestat acuzația că ar fi ajutat cu bună știință dictatura. Unul din suporterii cauzei sale a fost fiul său Richard, care a devenit ulterior președinte al țării.

Vechea teorie era încă văzută ca fiind cvasi-oficială în 1979, când ministru de externe era Hans-Dietrich Genscher. Într-o broșură intitulată Politica externă astâzi, el declara că „ministerul de externe a fost baza unei ferme și susținute rezistențe față de planurile liderilor naziști, însă nu a fost capabil să prevină cele întâmplate”.

Dimpotrivă, nu doar câțiva naziști implantați în minister au participat la Holoacust prin așa-zisul Departament Evreiesc – Judenreferat. De fapt, întregul minister a implementat politicile dictate de regim cu eficiența dovedită a unei agenții guvernamentale funcționale. Ministerul de externe „a fost parte a acestei monstruoase dictaturi și și-a îndeplinit sarcinile”, a spus Norbert Frei, istoric din Germania de Est și unul din autorul studiului rspectiv

Menținerea continuității tradiției Berlineze

După război, repunerea foștilor oficiali în pozițiile lor de la Externe s-a desfășurat la scară surprinzătoare. Printre oficialii de top existau 13 foști membri ai NSDAP, în timp ce 11 membri (din 17) ai departamentului legal erau foști naziști. „Nu există alt minister federal care păstrează continuitatea tradiției berlineze în aceeași măsură ca Ministerul de Externe”, a declarat parlamentarul Fritz Erler.

Restaurarea vechilor elite a avut și consecințe asupra politcii externe, fapt negat și astăzi de diplomații veterani. Vechii naziști erau, de regulă, trimiși America de Sud sau în țări arabe, unde au construit imaginea noii republici „democrate”. Însă acești diplomați au luat măsuri pentru protejarea naziștilor ascunși în străinătate, dar și pentru protejarea criminalilor de război căutați. În anii '50, ambasada germană de la Buenos Aires a emis documente de călătorie familiei lui Adolf Eichmann fără a pune întrebări cu privire la locul unde se afla acest căutat criminal de război.  

După cum relata Spiegel în 1968, secția de protecție legală de la ministerul de externe s-a transformat într-un „serviciu de avertizare” pentru foștii naziști. Cu ajutorul Crucii Roșii, diplomații au informat circa 800 de germani și austrieci că ar trebui să evite călătorirea în Franța pentru că fuseseră condamnați de crime de război și ar putea întâlni „dificultăți”.

Colaborarea lui Adenauer cu un nazist notoriu

Cazul ministerului de finanțe subliniază pragmatismul periculos adoptat de fondatorii Germaniei de Vest cu privire la personalul angajat. La scurtă vreme după intrarea în vigoare a noii constituții, Konrad Adenauer, primul cancelar al Germaniei postbelice – care nu era nici pe departe un simpatizant al nazismului – a cerut oprirea procesului de „adulmecare” a naziștilor. „Nu poți construi un minister de finanțe dacă nu ai cel puțin câțiva oameni în pozițiile cheie care înțeleg ceva din istoria recentă”, spunea Adenauer Parlamentului încercând să justifice sprijinul acordat menținerii continuității în materie de personal.

Cancelarul Adenauer a încredințat poziții și atribuții importante în cancelarie lui Hans Globke, fost oficial în ministerul de interne al lui Hitler și unul din autorii legilor rasiale de la Nürnberg. Omul pe care Adenauer îl numea „dragul meu Herr Globke” a fost la un moment dat cel mai puternic oficial guvrnamental al statului, iar oricine ar fi putut afla trecutul său consultând legile antisemite gândite de acest avocat. El a fost responsabil cu desemnarea obligatorie a numelor Israel și Sara pentru evreii germani. Posibilitatea de a identifica rapid pe cineva drept evreu a fost una din precondițiile pentru Holocaust.

Globke a devenit un important funcționar public într-o țară care vedea în el un om foarte competent. Parte a acestei competențe avea de-a face cu precizia cu care, la un moment dat, definise o clasificare a evreilor (e vorba de clasificarea în funcție de originile – germane, evreiești sau mixte ale părinților, bunicilor etc). Iar după război, Globke a apărut la procesele de la Nürnberg atât ca martor al acuzării, cât și al apărării.

La un moment dat însă, trecutul l-a ajuns din urmă pe secretarul lui Adenauer. Odată ce a ieșt la iveavlă că Globke, pe vremea când lucra în ministerul de interne, anunțase dizolvarea statului independent Luxemburg ca rezultat al ocupațiee naziste, Luxemburgul a cerut ca Globke să returneze decorația pe care i-o oferise în 1957. Însă Adenauer n-a părut tulburat de acest eveniment: el a declarat atunci că „nu știe pe nimeni care l-ar putea înlocui pe Globke”. „Sistemul Globke” nu era doar o vastă rețea a cărui centru era Cancelaria. Era și un sistem care asigura supraviețuirea tinerei republici. Gobke a fost o forță definitorie în Germania de Vest, iar țara avea nevoie de oameni ca el, flexibili și cu multă experiență, astfel că nu a stat pe gânduri și nu a privit înapoi către trecutul său.

Instituții care, spre deosebire de Ministerul de Finanțe, erau înființate în spiritul și în baza noii constituții, au angajat de asemenea oameni afiliați regimului nazist. Conform unui studiu recent, foști membrii SS cu experiență în Gestapo au fost angajați la Biroul Federal pentru Protejarea Constituției ca experți în supravegherea poștei și interceptarea convorbirilor, inițial ca „agenți independenți”, „pentru că, la urma urmei, trebuiau să respecte faptul că acești oameni erau pătați”, spunea președintele de atunci al Biroului, Hubert Schrübbers. El însuși a fost ulterior îndepărtat din funcție în baza unor acuzații privind propriul trecut nazist.

Nimeni nu putea privi înapoi atunci când sistemul Globke domina întregul aparat de securitate. Chiar și contemporanii bănuiau că experții din era nazistă au primit slujbe în serviciile de informații ale noii republici și în Biroul Federal de Criminalistică (BKA). Presa britanică protesta deschis din cauza „băieților Gestapo” ce lucrau în organizația condusă de Reinhard Gehlen, precursoare a Serviciului Federal de Informații (BND). Rețeaua de foști naziști constituia o problemă și la Bonn. Liderul opoziției social-democrate, Kurt Schumacher, l-a somat pe Adenauer să facă ceva în privința infiltrării în serviciile de informații a celor ce făcuseră parte în SD, serviciul de informații al SS-ului.

Astăzi, experții estimează că circa 1/10 din angajații lui Gehlen provenea din imperiul SS al lui Himmler, adică în total câteva sute de oameni. Aceste estimări nu iau însă în considerare pe cei care ar fi putut fi implicați în politica criminală a naziștilor ca oficiali ai regimului sau purtând uniforma Wehrmacht-ului.

Situația e încă și mai gravă în BKA. În anumite perioade, foști membri ai diviziei SS Totenkopf ocupau mai mult de 2/3 din pozițiile de conducere. Când agenția a început să investigheze trecutul angajaților săi, în 1960, circa 100 de oficiali – un sfert din forța de muncă – au fost supuși unor anchete.

În BKA, BND și BfV au lucrat oameni precum fostul membru SS Wilhelm Krichbaum, cel care – ca șef al Poliției Militare Secrete (Feldpolizei) – a torturat și ucis zeci de mii de oameni suspectați de partizanat pe Frontul de Est.

Care e de fapt rolul acestor cercetări?

Totuși, se pare că vremea revelațiilor a trecut. Bernard Schlink, avocat și scriitor – autorul faimoasei cărțiCititorul – crede că ora adevărului, celebrată acum de istorici și miniștri, are și gustul dulce-amărui al promovării propriei purități. El vorbește de o „cultură a denunțării”.

Și istoricul Michael Wildt e critic vis-a-vis de noul val de expunere a vechilor naziști. El vede setea pentru adevărul despre propria istorie ca o obsesivă formă de autopurificare politică. O „societate civilă relaxată”, crede el, ar aborda trecutul altfel. Nu am vorbi de acces limitat la arhive, ci de o deschidere a fișelor bazată pe modelul agenției care gestionează arhivele Stasi. „Toate agențiile guvernamentale ar trebui să-și arhiveze vechile fișe, astfel încât orice cetățean să poată vedea totul cu ochii lui.”

 

Autor: Andreea Lupşor

Historia.ro

Sursa: http://www.spiegel.de