Gabriela Lupu - Carte. „Bucureşteni risipiţi“. Despre evadarea din „raiul“ comunist de Dan Casassovici

Carte. „Bucureşteni risipiţi“. Despre evadarea din „raiul“ comunist

Cunoscut deja publicului românesc ca autor al unei cărți fermecătoare al cărei subiect este familia sa („Familia Casassovici. 1810-1876, cinci generații în România“), Dan Casassovici, urmaşul unor industriași importanți din perioada interbelică, deposedaţi de toată averea de către comunişti, „recidivează“ cu „Bucureșteni risipiți. Am plecat care, când și cum am putut“.

„Bucureșteni risi­piți“ este o carte din care omul zilelor noastre poate înțelege de ce au plecat din România generații de tineri care ar fi putut forma, în împrejurări istorice favorabile, acea clasă de mijloc, întreprinzătoare, harnică și onestă, a cărei lipsă o simțim astăzi cu atâta acuitate.

Din volumul apărut la Editura Vremea se mai poate înțelege paradoxul care îi determină pe atât de mulți români să-și aducă aminte cu nostalgie de vremurile tinereții lor, uitând constrângerile, lipsurile și umilințele epocii comuniste: indiferent de ceea ce este în jur, copilăria și tinerețea sunt întotdeauna frumoase, iar amintirea lor rămâne, pentru fiecare om, cea a unor vremuri fericite. Acesta este motivul, ca într-o veche anecdotă, pentru care, ajunși la senectute, mulți români oftează după vremurile lui Ceaușescu, uitând frica și foamea și reținând numai bucuria tinereții.

Dan Casassovici a trecut peste inerția unei existențe deja intrate pe un făgaș, a avut curajul să plece în căutarea adevăratei libertăți și a fost răsplătit cu o existență normală în condiții de normalitate.Povestea acestei deveniri este scrisă cu sinceritate în această carte, aducând și o explicație unui inexplicabil fenomen psihologic al societății noastre actuale, regretul amnezic după zilele întunecate ale comunismului.                              

Cei doar câţiva ani frumoşi

Iată ce scrie autorul despre cum i s-a schimbat brusc macazul vieţii: „Când m-am născut, bunicul meu Corneliu, dar și tata au răsuflat ușurați. Aveau un moștenitor care să le continue activitățile, să conducă fabrica familiei și să predea cursuri de textile la facultate. Destinul meu era trasat și nu-mi rămânea decât să nu ies din făgaș. Dar lumea s-a schimbat și nimica nu a mai fost așa!

Eu am devenit altcineva, altundeva, am făcut altceva.

Prietenii din generația mea, a celor născuți în anii 1940-1945, au apucat doar câțiva ani frumoși. Erau născuți în familii care făceau parte din categorii sociale de oameni ajunși, prin munca lor, în fruntea țării. Erau copii de oameni politici, intelectuali, doctori, bancheri sau industriași. Veneau din familii cu studii superioare, erau deja la cel puțin a treia generație de notabili, sau «încălțată» cum se mai spunea.

Am avut mulți prieteni, copii ai prietenilor părinților mei, pe care i-am cunoscut și i-am frecventat fiindcă «vorbeam aceeași limbă». Primisem aceeași educație care punea pe prim plan valori ca familia, munca, cinstea, respectul cuvântului dat, loialitatea. (…)

Ne-am cunoscut în mod firesc, ne-am împrietenit, ne simțeam bine împreună și am urmat o bucată de drum alături. De acasă eram îndrumați să avem o comportare exemplară pentru a nu intra în conflict cu autoritățile, să fim bine crescuți și respectuoși. Ni s-a mai spus că trebuie să învățăm mai bine ca ceilalți, că trebuie să învățăm limbi străine și că, în afara casei, nu trebuie să ne comportăm diferit de ceilalți colegi de clasă. Ceea ce auzeam acasă nu aveam dreptul să repetăm afară. Părinții ne-au inoculat valori care fuseseră ale lor, pe care le știau necesare“.

Editorul Silvia Colfescu povesteşte, la rândul său, de ce i-a cerut lui Dan Casassovici să scrie o carte despre fuga lui din România lui Ceauşescu:

„Tinerețea e făcută să se bucure, nepăsătoare la urâtul din jurul ei.

Am avut, ca mulți bucureșteni de seama  mea, o tinerețe frumoasă. Poate mai mult decât cea a tinerilor din ziua de astăzi, care mi se par mai puțin deschiși decât cei din vremuri care ofereau mai puține deschideri, mai pretențioși și mai posomorâți totodată.

Parcă erau mai amuzante timpurile în care în București nu existau discoteci, în care tinerii se întâlneau în fiecare sâmbătă la unul sau la altul, în care tratația rituală consta din felii subțiri de pâine unse cu pastă de anșoa, iar la party-uri, care pe vremea aceea se numeau „ceaiuri“ sau „bairamuri“, se bea vin la kilogram, celebrul Murfatlar cu corăbioară.

Pe atunci abia ieșeam din copilărie, pe pick-up-uri se învârteau discurile mari de aluminiu pe care le cunoșteam sub numele de Thorens (iar mai târziu au apărut magnetofoanele Tesla, instrumente scumpe, cărate cu respect de la un ceai la altul), se dansa până dimineața, băieții aruncau fetele în stânga, în dreapta, peste cap, veselia nu cunoștea margini.

Unii dintre noi umblau pe munți, cărând în spate rucsacuri imense, alții mergeau la mare cu cortul, dormeau la gazde ieftine sau pe plajă, pe unde apucau, mulți făceau măcar un sport, baschet, volei, iahting, canotaj. Și citeam cu furie, discutam nopți întregi despre cărți, râdeam cu orele de pățaniile din Ilf și Petrov, ne amuzam din orice. Ne simțeam bine între prieteni.

Lăsam deoparte faptul că părin­ții multora dintre noi pierduseră totul, că bunicii unora muriseră în lagăr sau mai zăceau încă în închisoare, că ziua de mâine putea să aducă o  nouă veste rea. Eram tineri.

Până foarte de curând, măcar în ceea ce mă privește, un mod oarecum schizofrenic de a gândi marca aceste amintiri, care străluceau viu pe fondul cenușiu al vieții din acei ani, ca niște pietricele colorate aruncate pe un teren arid, fără legătură cu nimic din jur.

După 1989, am început să mă preocup de realitățile sumbre ale anilor ’50 și ’60, să citesc maldăre de dosare ale proceselor din epoca de «instaurare a comunismului», să mă înfior de grozăviile care umpleau mii de pagini, să selectez documente și să alcătuiesc culegeri în care, împreună cu colegii mei, încercam să adunăm mărturiile cele mai grăitoare, zugrăvind exact coșmarul prin care au trecut atâția oameni.

Am aflat nenumărate fapte, am întâlnit o mulțime de oameni, întruchipări ale unei rezistențe aproape supraomenești în fața unor chinuri neomenești, mi s-a povestit despre urmăriri, lupte în munți, carcere, torturi, omoruri. Citeam și ascultam ca și cum aș fi citit și ascultat povestiri dintr-o altă lume. Nicio clipă nu m-am gândit că tinerețea mea veselă, cea a rudelor și prietenilor ceva mai vârstnici decât mine, s-a suprapus peste acest tablou de coșmar. 

Acum câțiva ani, mi-a căzut în mână cartea lui Gabriel Liiceanu «Dragul meu turnător». Pe măsură ce întorceam paginile, detaliile se îngrămădeau, unul lângă celălalt, ca niște piese de puzzle. Viața unor tineri de calitate, oameni care nu amenințau pe nimeni, care nu făceau rău nimănui, fusese disecată și observată ca viața unor insecte puse sub lupă. Lipsa de respect pentru demnitatea umană atingea nerușinarea supremă.

Și atunci mi-am amintit.

Noaptea de vară în care un grup de prieteni a plecat târziu de la un bairam și, pentru că nu aveau buletinele la ei, miliția le-a administrat o bătaie care a lăsat-o pe una dintre fete fără toți dinții din față.

Interdicția de a discuta la școală ceea ce auzeam acasă.

Pernele puse de mama pe telefon când veneau musafiri cu care părinții discutau în șoaptă.

Felul în care bunicul tăcea când venea vorba despre lagărul în care fusese închis.

Pietricelele viu colorate și-au găsit locul în acel puzzle întunecat.

Și i-am văzut pe copiii și tinerii care fusesem. Ca adunați în­tr-o barcă luminată, veseli și prea puțin conștienți de ce se întindea în jur, pluteam pe întinderi nesfârșite, tăcute, negre și fetide, în care colcăiau monștrii.

De aceea l-am rugat pe Dan Casassovici să scrie într-o carte de ce a plecat din România. Ca să se înțeleagă că poți avea o copilărie și o tinerețe frumoase aproape în orice condiții.

Tinerețea lui a fost la fel de frumoasă ca a mea, ca a multora dintre noi. A reușit să învingă piedicile care se puneau celor din clasa lui socială, a reușit să învețe, și-a găsit o slujbă cu oameni între care s-a simțit bine.

Dar a știut că numai atât i se va permite. A știut că libertatea e departe de lumea în care trăia.

Și, cu siguranță, a fost conștient de întinderea întunecată pe care plutea barca lui.

Ca și atâția alții care au plecat când, cum și unde au putut“.   

Prietenii din generația mea, a celor născuți în anii 1940-1945, au apucat doar câțiva ani frumoși. Erau născuți în familii care făceau parte din categorii sociale de oameni ajunși, prin munca lor, în fruntea țării. Erau copii de oameni politici, intelectuali, doctori, bancheri sau industriași.“ Dan Casassovici, „Bucureșteni risipiți. Am plecat care, când și cum am putut“

Sursa: România liberă

http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/carte--%E2%80%9Ebucuresteni-risipiti%E2%80%9C--despre-evadarea-din-%E2%80%9Eraiul%E2%80%9C-comunist-421959