Mădălin Irinel Niculeasa - De ce Mai Bun este mai mult decat Mai Destept

 

 

De ce Mai Bun este mai mult decat Mai Destept Sau de ce Educaţia, Cultura, Experienta profesionala trebuie să te facă mai integru si nu mai destept

Cum ar trebui sa „arate” un avocat, judecator, procuror, individ la sfarsitul zilei atunci cand ajunge la o anumita acumulare temporala si profesionala? Spre ce ar trebui sa tinda educatia, fie ca aceasta este initiala sau profesionala? Unde ar trebui sa ne gasim locul la sfarsitul zilei?

Problemele mele de adaptare vin din neînţelegerea şi neacceptarea în final a ideii conform căreia educaţia trebuie să te facă mai deştept, mai inteligent şi în final mai instrumental şi doar atât; toate acestea sunt despre minte, despre raţiune şi nu despre suflet, spirit şi gândire. Avem un set de concepte oarecum antagonice (preluăm ce spunea Nicolae Steinhardt despre păcatele de stânga şi cele de dreapta): În stânga avem informaţia, raţiunea, inteligenţa, ideea de mai deştept, instrumente, etc., iar În dreapta avem gândirea, ideea de mai bun, spiritul, cultura, capabilităţile, valorile, etc. Ceea ce este în stânga se vede, se simte, se agregă relativ uşor, în timp ce ceea ce este în dreapta nu se vede, vorba lui Patapievici, se întrezăreşte şi se conglomerează al dracului de greu.

Heidegger spunea ca problemele au început să apară atunci când cultura a fost confundată cu inteligenţa, iar spiritul cu instrumentalul; Aquinatul vorba lui Umberto Eco spune că frumuseţea se conturează în jurul a 3 criterii – integritate, proporţionalitate şi claritate – toate trei înţelese ca forme de evaluare a măsurii în care fiecare individ sau obiect este suficient sieşi (exemplul cu ciocanul de cristal construit pentru spart gheaţa ca exemplu de insuficienţă estetică), nelipsindu-i nimic din ceea ce în mod natural ar trebui să aibă; Hannah Arendt găseşte sfârşitul democraţiei veritabile imediat după moartea lui Socrate şi apariţia lui Platon şi Aristotel întrucât tot ceea ce primul încerca sa impună pe calea dialogului şi gândirii în cadrul societăţii, de aici înainte se va impune pe cale reglementară şi raţională, fie că aceasta este de la înălţimea minţii (filosofia), fie că este de la nivelul instituţional-statal(reglementare statală).

Din perspectiva evoluţiei sale biologico-intelectuale individul are două nevoi fundamentale: nevoia de informaţie şi nevoia de integrare (înţeleasă că vocaţia individului de a se raporta într-una la ceea ce este în jurul său). Prima nevoie se naşte pe un tărâm virgin întrucât fiecare individ este mai mult sau mai puţin lipsit de informaţia corespunzătoare pe parcursul evoluţiei educaţionale, în timp ce cea de-a doua nevoie se poziţionează în descendenţa unei zestre genetice (bunătatea, înţelegerea, gândirea, etc. sunt instrumente transmise genetic într-o măsura mai mare sau mai mică).

Educaţia se adresează în egală măsură ambelor nevoi iar problemele apar când cele două nevoi sunt satisfăcute în mod independent şi exclusiv, adică doar nevoia informaţională sau doar nevoia integratoare. Informaţia este vitală până la un punct al educaţiei, însă aceasta şi doar aceasta fără dezvoltarea capacităţii integratoare a individului, de la un moment dat înainte devine ca mâncarea pentru un obez, hrăneşte dar nu ajută.

In aceeaşi logică a tratării în mod independent a celor două valori se află şi nevoia integratoare neînvecinată în vreun fel cu nevoia informaţională. Thomas d’Aquino definea forma ca fiind materia organizată, materia în stare organizată. La fel stau lucrurile şi cu nevoie integrativă întrucât în lipsa materiei, adică a informaţiei, oricât de plin de spirit ar fi individul capacitatea sa de a contribui la binele comun al societăţii din care provine va fi lipsită de orice utilitate. Spiritul şi gândirea trebuie să se răsfrângă asupra unei anumite informaţii şi nu în gol, întrucât altfel gândirea devine o inutilitate. Gandirea este informatia organizata in acord cu natura fiecarui individ in parte astfel incat nimeni sa nu fie strain siesi.

Educaţia se află în spatele acestor concepte, şi trebuie să aleagă între ceea ce se află în partea stângă, adică individul mai inteligent, şi ceea ce se află în partea dreaptă, adică individul cu spirit. Sistemul nostru de învăţământ, fie că este privat, fie că este public, a ales individul mai deştept, mai inteligent, întrucât acesta poate fi „cântărit” în plan imediat.

Până la un punct diferenţele nu sunt semnificative, însă la scara vieţii individuale dar şi la scara societăţii dacă vreţi, diferenţele sunt esenţiale în condiţiile în care nu informaţia ne ajută să trecem pârleazul provocărilor ci raţiunea animată de spirit (adică gândirea), de empatie (adică înţelegerea), de bunătate (adică umanitatea), de frumuseţe spirituală şi tot aşa; cercetarea în orice domeniu ar fi aceasta nu se face doar cu raţiunea ci este cârmuită de suflet, de spirit, de nisipul care s-a strecurat printre bolovanii educaţiei noastre astfel încât să înţelegem care ne este menirea în viaţă.

Ceea ce ne-a adus până aici nu o să ne ducă şi mai departe. Informaţia stearpă neanimată în vreun fel de spiritul fiecăruia dintre noi, de bunătatea dobândită nu doar genetic dar şi prin educaţie, nu ne va ajuta să trecem pragul ce se iveşte la orizont. Educaţia nu trebuie să ne facă mai deştepţi ci trebuie doar să ne întregească, să ne facă mai buni, mai păsători de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, mai înţelegători cu ceea ce se iveşte în orizontul nostru al fiecăruia, să ne înzestreze cu gândire şi nu doar cu raţiune, să ne dea vocaţii şi capabilităţi iar nu să ne facă instrumentali.

Împărţirea informaţiei pe materii este echivalentă cu pierderea democraţiei originale despre care vorbea Hannah Arendt când se referea la Socrate şi Platon, în condiţiile în care din raţiuni strict metodologice, de acces la informaţie, corpul informaţiei a fost dezmembrat în nenumărate bucăţi fără a se fi lăsat deschisă uşa reîncarnării informaţiei prin gândire. Solomon Marcus vorbea despre înţelegerea matematicii nu în afara celorlalte materii ci împreună cu acestea. Segregarea informaţiei, a materiilor în final, se realizează astăzi fără putinţa integrării, întrucât ceea ce este vătămător fiecăruia dintre copii noştri este faptul că nu ştiu, nu pot, nu vor să privească informaţia primită ca un tot unitar, ale cărui elemente vorbesc între ele, comunica si se explica unele pe altele.

Omul inteligent sau chiar şi cel mai inteligent stăpâneşte un instrument iar apoi se ascunde, nu-i pasă de ceea ce se întâmplă în stânga şi în dreapta, trăieşte în starea de ascundere vorba lui Heidegger. Or, omul cu spirit are instrumentul omului deştept dar şi mai mult de atât, are starea de neascundere, fiind înclinat în mod natural să fie atent la ceea ce se întâmplă în faţa şi în spate, dând dovadă de intelegere, de empatie (sub toate aspectele). Etica, deontologia, morala nu sunt pentru omul inteligent şi nici pentru cel mai inteligent, întrucât aceştia sunt anesteziaţi de cele mai multe ori de grija a ceea ce se întâmplă dincolo de câmpul său instrumental; toate acestea – morala, etica, deontologia – sunt pentru omul cu spirit, pentru omul care a înţeles starea de neascundere ca un imperativ de natură existenţială – nu putem coexista ignorând ceea ce se întâmplă în jurul nostru, oricât de deştepţi suntem.

Sigur că inteligenţa îţi dă sentimentul că deţii ceva, că ai pe ce pune mâna la nivel imediat, iar spiritul şi cultura din contră, nu numai că nu-ţi dau senzaţia anterior menţionată, ci mai mult te fac să ştii că nu ştii, vorba lui Socrate. Inteligentul îşi ia certitudinile din puţinătatea propriilor certitudini, în timp ce cel mai puţin inteligent, adică cel cu spirit, îşi extrage certitudinile din infinitatea incertitudinilor/dubiilor pe care cu intenţie şi-le dobândeşte. După cum spune Dostoievski în Legenda Marelului Inchizitor, integritatea omului (înţeleasă în sensul Aquinatului) trebuie să vină din capacitatea sa de acomodare cu incertitudinile şi dubiile vieţii pe Pâmânt (certitudinile vor fi după Moarte!).

Astfel că îmi doresc foarte mult ca al meu copil să înveţe să se înconjoare de incertitudini creatoare de certitudini, întrucât aceasta este starea creatoare de confort intelectual; doar cei inteligenţi şi cei mai inteligenţi trăiesc în certitudini plenare, restul se înconjoară de incertitudini la fel de plenare. Vreau ca educaţia să îmi ajute copilul să rămână cât mai multă vreme în starea de mirare faţă de tot ceea ce îl înconjoară întrucât aceasta este singura stare care îţi permite cu întâietate să devii mai bun (adică plin de bunătate), dar şi să unifici informaţia trunchiat livrată de sistemul contemporan de educatie.

Eu nu vreau să devin mai deştept ci vreau să devin mai bun şi mai integru (adică suficient menirii mele) decât genetic am fost înzestrat. Acesta cred ca ar trebui să fie crezul educaţiei.