Cartea 10 - Dragoni, zmei, balauri...

Cartea 10 - Dragoni, zmei, balauri...

Înainte să ne despărţim de lighioane, să ne mai oprim puţin asupra Dragonilor. Cum ziceam, în Torah (şi, în general, Biblie), acest animal fantastic este extrem de rar întâlnit. Mai mult prin extrapolare putem echivala Leviathanul unui dragon. Mulţi cred că la baza lui a fost un caiman, sau poate Tiamat, „zeiţa-dragon” a sumerienilor, Mama zeilor şi personalizare a „apelor adânci”, a Oceanului (în sens biblic, a „adâncului de ape” deasupra căruia mişca duhul lui Dumnezeu). Numele are înţelesul de „sărat”. Un alt „balaur”, întâlnit în Psalmi, este Rahab, personificarea răului, a Duşmanului, cu care Dumnezeu va da bătălie pentru a reinstaura calmul, pacea...

De ce, totuşi, dragonul este atât de rar întâlnit în literatura (şi religia) iudeo-creştină? Aproape că nu există mare religie care să nu îl pomenească – şi, de cele mai multe ori, în sens pozitiv. Ca şi ruda lui mai „săracă”, şarpele, dragonul este un animal, fantastic desigur, cu un rol benefic pentru oameni. La chinezi este animalul (şi zodia) bună prin excelenţă, simbol al Cerului, al Zeilor, al Împăratului. Uneori, pentru a delimita acţiunile nefaste ale unor „balauri”, aceştia au diferite culori, în care dragonul de aur este cel mai bun, iar dragonul negru cel mai rău. Există dragoni ai cerului, ai mării, ai aerului, ai focului, ai gheţii...

La sumerieni, balaurul (dragonul) are un rol civilizator. El apare de la început alături de zeii supremi, Anunnaki – dar este un animal cu solzi şi patru picioare, uneori cu aripi (de lebădă sau de liliac). Să ne amintim că şi şarpele din Eden, înainte de a fi pedepsit să se târască, avea picioare (cum apare în şi numeroase picturi renascentiste). Imaginea acestui animal fantastic apare pe sigilii si tăbliţe înca de prin 3500 î.Hr., şi se numeaşte Mus-hus. Este întâlnit fie în relaţie cu zeul suprem, Anu, fie cu zeul ce i-a luat locul, Marduk. Legendele amintesc şi de un alt „dragon” cu rol civilizator, Oanes, fiinţă fantastică jumătate om, jumătate peşte (sau şarpe) care a ieşit din apele Gulfului Persic pentru a-i învăţa pe sumerieni agricultura. Desigur, „balaurul” sumerian prin excelenţă este Tiamat, zeiţa-mamă, „cea din care au ieşit toate” – dar şi a adâncului. Probabil Leviathan, dar mai curând Rahab, „Furtuna”, amintit de Isaiah, este o reflecţie a „dragonului” Tiamat.

Mai aproape de casă, grecii, nu au prea avut „dragoni”. Pentru ei, „drakos” era şarpele – iar acesta putea fi bun sau rău. Primul „şarpe” rău a fost Typhon, un titan cu picioarele din şerpi uriaşi. Se zice că el a fost atât de puternic încât a fost nevoie de efortul colectiv al zeilor olimpieni să îl arunce în Tartar. El nu e mort, şi acum se manifestă prin cutremure şi erupţii vulcanice... Şi tot el este părintele tuturor monştrilor care s-au abătut pe capul oamenilor: trăind în „pântecul” mamei, Gea, a impregnat-o, dând astfel naştere la tot felul de animale cumplite. Nu toţi au fost „dragoni”, desigur. Printre ele se numără Leul din Nemeea, Cerberul, Gorgonele, Sfinxul, Echidna... Unele, ca Cerberul şi Gorgonele, animale compozite, au şerpi fie în coamă, fie drept coadă...

Unul dintre aceşti „copii” a lui Typhon este Python, un şarpe uriaş. Acesta este folosit de Hera să se răzbune pe Leto, cu care Zeus o înşelase: şarpele încearcă să o ucidă pe Leto şi pe cei doi copii cu care aceasta este însărcinată. Fugind fără odihnă de Python, neprimită niciunde, ajunge în sfârşit pe insula Delos, care în acel moment era ea însăşi „plutitoare”, rătăcitoare, şi acolo dă naştere zeilor Apollo şi Artemis. Când Apollo a crescut, a răzbunat suferinţele mamei sale ucigând şarpele cu ajutorul săgeţilor lui de aur. Iar Delos a fost răsplătită prin a i se da „stabilitate”. O găsim astazi în Arhipelagul Cycladelor. Aşa cum şarpele uriaş python poate fi găsit în junglele ecuatoriale, atingând lungimi de până la 10-12 metri...

Dar un adevărat „balaur” este un alt copil al lui Typhon, Hydra din Lerna. Astăzi e greu de ştiut dacă aceasta nu era cumva „regina-dragon” a cetăţii, una dintre cele mai vechi cetăţi din peninsula greacă. Veche de cel puţin două milenii înainte de venirea triburilor greceşti... Oricum, în mlaştinile din vecinătatea cetăţii trăia această Hydra, fiinţă ca un fel de plesiosaurus cu trei capete „nemuritoare”. De câte ori i se tăia un cap, în locul acestuia creşteau două! De acest lucru s-a convins Herakles, care, printre alte munci, a avut şi sarcina să scape lumea de monstru. Când Hydrei îi crescuseră deja douăsprezece capete, eroul semi-zeu a găsit soluţia: de câte ori tăia un cap, cauteriza locul, împiedicând astfel creşterea capului la loc. Lupta nu a fost uşoară, a fost de fapt singura în care Herakles a avut nevoie de ajutor... Cei mai mulţi văd în această legendă o explicaţie a puterii soarelui în vindecarea frigurilor şi a altor boli...

Un alt „balaur” ar fi Scilla, un monstru care trăia în strâmtoarea Mesinei împreună cu „sora” ei Charibdis, şi devora marinarii corăbiilor care treceau pe acolo – cum ne povesteşte Homer în Odiseia lui. Dacă de alţi monştri aflăm cum au pierit, de aceştia nu mai ştim nimic... În sfârşit, mai aflăm de un „balaur”, în legătură cu legenda Lânei de Aur. Acesta fusese pus să păzească Lâna să nu fie furată. Iason, conducătorul Argonauţilor, a ajuns la el trecând o altă probă: dinţii de balaur semănaţi a dat naştere la războinici de bronz, pe care eroul a trebuit să-i ucidă. Cu balaurul a fost uşor: fusese adormit de Medeea. Se pare că Medeea era mereu în relaţie cu balaurii: şi la car avea înhămaţi doi... Oricum, interesant faptul că această legendă este legată de teritorii în care trăiau tracii, respectiv dacii. Nu numai că la baza legendei Lânei de Aur stă, se pare, obiceiul dacilor de a aduna aurul din valea râurilor aruncând o blană de oaie în apă şi adunând apoi pepitele de aur prinse în ea (dovadă că nu numai munţii, ci şi râurile „aur poartă” – Arieş se numea Aureus, râul „de aur”!), dar argonauţii au navigat, cel puţin parte din drum, pe Istru (Dunărea), iar războinicii daci aveau drept steag de luptă un balaur...

Un alt „monstru”, de data asta nu copil al lui Typhon, este cel întâlnit în legenda lui Perseus, strămoşul lui Herakles – legendă care a dat naştere cunoscutei legende a Sfântului Gheorghe, dar şi a numeroaselor basme europene, peste trei mii de variante. Se spune că eroul, după ce a ucis-o pe Medusa, călătorea prin lume plutind cu ajutorul sandalelor înaripate primite de la Aeolus, zeul vânturilor. Aşa a putut vedea, în Ethiopia, o prea frumoasă prinţesă legată de o stâncă, aşteptând să fie devorată de un monstru marin trimis de Poseidon. Eroul ucide monstrul, cu ajutorul sandalelor şi a sabiei lui Ares, şi o eliberează pe Andromeda, luând-o de soţie... Se pare că monstrul nu era, totuşi, un „balaur” sau „zmeu”, ca în basmele populare, nici „dragon” ca în basmul creştin, ci un fel de balenă ucigaşă, poate sepie uriaşă sau caracatiţă...

Cu aceasta ajungem la momentul în care biserica din ce în ce mai puternică în Europa, cea creştină, a pornit un război de anihilare împotriva nu numai a zeităţilor păgâne, dar şi a oricărei forme de eres popular. Aşa că dragonii, alături de spiriduşi, pitici, nimfe, driade, zâne... tot felul de locuitori ai lumii „nevăzute”, fantastice, poate paralele, au devenit personaje negative, alături de vampiri, vârcolaci, diavoli, aspide, basilici. Dragonul şi-a pierdut aripile de lebădă, care îl puneau alături de arhangheli, şi le-a căpătat pe cele de liliac, alăturându-se diavolilor. A devenit „balaur”, „zmeu”, având ca unic rol răpirea de „fecioare” şi distrugerea satelor... Împotriva lui s-au ridicat eroi „creştini”, de felul Sfântului Gheorghe, dar şi Cuchulain, Feţi Frumoşi şi prinţi fără nume...

Asta deşi prinţii, mai ales în Marea Britanie, dar şi în Franţa, Spania, Italia... purtau în herb balaurul (sau mai mulţi). Un caz aparte este Britania, respectiv Anglia de azi. Gaelii care o locuiau aveau la mare cinste dragonul (chiar şi astazi steagul Ţării Galilor poartă un dragon, roşu). Regele suprem, Marele Rege, atât în Britania cât şi în Irlanda şi Scoţia (numită în vechime Caledonia şi locuită de triburi celtice picţii şi caledonii; scoţii au ocupat-o abia prin sec VIII-IX d.Hr., venind din nord-estul Irlandei...), purtau numele de Pen-Dragon. Nu era un titlu ereditar, ci acesta era ales dintre prinţii/regii ereditari de către un consiliu al Druizilor, pe viaţă. Flamura sub care acest Pendragon lupta, purta pe ea unul (sau mai mulţi) dragoni roşii. Ştim din legende că atât tatăl lui Arthur, cât şi acesta, au fost Pendragon insulae. În legende, tatăl este numit Uther (Uthir, în gaelică, înseamnă „sălbatic”, „viforos”). Titlul a dispărut abia în secolul VIII d.Ch.

De unde au căpătat celţii din Britania acest obicei? Se pare că sunt două teorii. Prima ar fi că, la un moment dat prin antichitate, un trib de „sciţi” a migrat spre vest, ajungând eventual în Irlanda. Ei se numeau Thuade d’Anu, şi ţineau la mare cinste regina (sau mama) dragon. (Printre „reginele”-dragon se numără şi Lilith, cea care a pătruns în folclorul creştin ca diavol – deşi în unele cărţi apocrife este numită prima soţie a lui Adam). Interesant este faptul că încă din Sumer, zeităţile fertilităţii se numeau danu, dona, danoni... Mai sunt unii care, pornind de la tăbliţa de la Tărtăria a culturii Vinca (ce se întindea din actuala Serbie până în Transilvania şi câmpia Panoniei), afirmă că de fapt sumerienii îşi au originea pe undeva între Balcani şi Carpaţi, chiar în zona Transilvaniei. Cert este faptul că marele fluviu european este cunoscut, din cele mai vechi timpuri, sub un nume asemănător, Donau, Duna, Dunai, Donaris, care se pare că avea semnificaţia de Marea Zeiţă, iar aşa-zisele „venus” neolitice, descoperite mai peste tot, se numeau „danoni”... Deci, o populaţie ce se numea „d’Anu” a ajuns, prin sec. VII î.Ch. în Britania şi Irlanda. Aici ar fi introdus obiceiurile de a se numi Marele Rege „Pendragon” şi a se pune pe steag un dragon...

Există însă o altă teorie care prezintă acest obicei ca fiind mult mai recent. Cercetători englezi şi scoţieni vorbesc de faptul că împăraţii romani au dus în provincia Britania „sarmaţi”. Într-adevăr, sarmaţii erau o populaţie scitică, care trăia în Nordul Mării Negre. Iazigii, ramura lor vestică, au pătruns în zona dintre Carpaţi şi Nistru în sec. I î.Hr., de unde, prin sec. I d.Hr. ajunseseră, amestecându-se cu dacii, până în Câmpia Panoniei. Ramura lor estică, roxolanii, i-au urmat ajungând la nord de Marea Neagră în sec. I d.Hr. Cu timpul au fost asimilaţi de triburile de daci liberi. Aliaţi cu aceştia, au atacat provinciile romane înfiinţate la Dunărea de jos. Excelenţi călăreţi, folosind arcul şi săgeţile, purtând o armură uşoară de tip „solzi”, erau nişte războinici de temut. Se zice că atacul lor în iarna anului 102 l-a forţat pe Traian, în ciuda victoriei, să accepte pacea cu Decebal. Iar atacul lor, pe timpul lui Hadrian, era cât pe ce să arunce pe romani afară din Dacia...

Totuşi, se pare că nici sarmaţii, nici alţi sciţi, nu au avut niciodată un cult al dragonului. În schimb dacii, da! Steagul lor de luptă, faimosul „drako”, îi îndemna în luptă şi înspăimânta duşmanii. Îl cunoaştem atât de pe Columnă, cât şi din relatările scriitorilor antici. Tot mai mulţi istorici afirmă faptul că dacii au ocupat un teritoriu mult mai mare decât se crede; de fapt, din Munţii Pădurea Neagră („Karaorman”), la izvoarele Dunării, până pe Nistru şi de pe Vistula până la Dunăre, cel puţin – şi asta fără „cucerirea” lui Burebista (care, în afară de războaiele de „eliberare” a cetăţilor greceşti de la sud de Dunăre, şi cel de pedepsire a celţilor boii din Moravia de azi, şi-a adus sub stăpânire diferite triburi de daci).

Deci, în nordul Mării Negre, alături de sarmaţi, trăiau dacii „liberi”, probabil triburi de carpi. Ei i-au atacat pe romani atât înainte de cucerirea „Daciei” (în realitate, teritoriul a cinci triburi dacice, doar), cât şi după. Ultimul atac masiv se pare că a avut loc pe timpul lui Marcus Aurelius, spre sfârşitu secolului II d.Ch., deşi împăraţi romani ca Filip Arabul, Constantin Chlorus, Constantin cel Mare, au dus lupte cu ei. Ultima dată sunt amintiţi în istorie în legătură cu un atac alături de huni, în sec. IV d.Ch. Dar după atacul din 168, poate sub presiunea triburilor migratoare, dacii liberi se pare că au devenit clientari Romei; s-au descoperit peste 70 de tezaure care dovedesc schimburi comerciale paşnice între ei şi provinciile romane de pe Dunărea de jos. Şi se ştie că cel puţin câteva cohorte de cavalerie de aliaţi daci au fost duse în Britania, unde au fost puse să întărească garnizoanele de la Valul lui Hadrian, împotriva atacurilor picţilor dinspre Caledonia.

Aşa s-ar explica apariţia unei caste de „cavaleri” care lupta călare (atât romanii cât şi celţii erau mai ales pedeştrii, cu deosebirea că celţii foloseau şi carele de luptă – le-au folosit până la cucerirea normandă), care purtau însemnul dragonului pe steaguri şi herburi şi au facilitat, poate, răspândirea creştinismului în zonă. Iar faimosul rege Arthur, care se pare că şi-a avut cetatea de scaun la Carlisle, în sudul Scoţiei de azi („regatul Dalriada din acele vremuri), şi nicidecum în sud-estul Angliei, să fi fost de neam dacic...

Sunt teorii care îşi aşteaptă încă o confirmare. Deşi acest subiect al „dragonilor” are mai puţină legătură cu Biblia, am găsit de cuvinţă să îl tratez aici, înainte de a trece la alte subiecte biblice din Geneza. Teoria originii dacice a lui Arthur, susţinută de unii cercetători englezi şi scoţieni (care o atribuie însă „sarmaţilor”), a fost discutată de multe ori cu Gheorghe Bogdan, deci îmi aparţine doar parţial.

Nick SAVA