Cartea 21 - Iacov, evreul cel isteţ

După reuşita lui (înşelăciunea frăţească...), Iacov şi-a luat viteză spre nord, la sfatul mamei, cu încuviinţarea tatălui orb (Isaak) şi sub oblăduirea tatălui Atotvăzător (Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaak), care va deveni cândva şi „Dumnezeul lui Yakub". Drum lung până în Haran („Mesopotamia") dar care îl punea departe de la lucrurile frăţeşti pe care voia să i le facă Părosul înşelat. Şi de femeile lui „Het", gata să pună mâna pe un pui de evreu crescut prin corturi...

Aşa că, mergând el spre nord, nu după multe zile (vreo 2-3, în funcţie de cât de tare fugea de „dragostea frăţească") ajunge la un loc care se va numi mai târziu Betel. Sau mai curând Bet-El, Casa Domnului. Aici, dormind el cu capul pe-o piatră, a avut un vis (de care şi-a şi amintit!): se face că îngerii, nepreavând ce face, se plimbau în sus şi în jos (mai curând viceversa) pe o scară. Şi în capul scării stătea însuşi Dumnezeu, care în acel moment era doar „Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaak". Dar care se apucă să îi promită şi lui ţara (pe care dormea) şi o sămânţă (în care toate neamurile vor fi binecuvântate). Şi să nu îşi facă griji, nu îl va „părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun."

Ei, dacă Iacov aude astea, promite şi el: dacă îmi vei da ajutor cum zici, când mă voi întoarce bogat („dar nu inainte", îşi zice probabil în gând) o să te fac Dumnezeul meu. Interesantă promisiune. Nu vom ştii niciodată ce dumnezeu avea să aibă Iacov în următorii mai bine de 20 de ani, cât va sta printre străini. Oare dumnezeii lui Laban? „Idolii" pe care îi va fura Rahela? Când are nevoie să aducă numele Domnului în apărarea sa (de obicei când minţea...), îl numeşte „Dumnezeul tatălui meu", sau „Dumnezeul de la Betel" - fără să sugereze că el s-ar închina acelui dumnezeu.

Dar oricum, când s-a trezit din vis a turnat ulei pe piatra care-i slujise de pernă şi făcut-o „stilp de aducere aminte", şi a numit locul Betel, „Casa lui Dumnezeu" - deşi, aflăm cu stupoare, „cetatea se numea înainte de asta Luz". Care cetate? Păi dacă era o cetate, de ce nu dormise în ea? Cu capul pe-o pernă-pernă (chiar plină cu păduchi) - doar el prefera să stea în cort şi nu pe câmpuri... Betel este la o distanţă de doar 12 mile nord de Jerusalem, şi a fost locuit din timpuri străvechi. Cei mai mulţi cercetători presupun că în acel loc exista pe timpul lui Iacov un templu, poate chiar un zigurat, închinat lui El, zeul suprem al sumerienilor şi semiţilor. Ne amintim că Babilonul se numea „Bab-El" - „Poarta lui El". Oricum, pus de sursa „P" probabil, Iacob mai face o promisiune: de acum încolo va da o zecime lui Dumnezeu „din tot ce îmi vei da". Ca nu cumva contemporanii lui să se întrebe de ce trebuie să dea Templului o zecime...

Acum, cu Dumnezeu alături, drumul a fost mult mai vesel şi mai scurt, că îl găsim pe Iacov la doar trei rânduri mai jos la fântâna din Haran. Nu ştiu dacă el a recunoscut fântâna, doar acolo îi întâlnise robul mama (şi cum pe atunci nu aveau TV, probabil ascultase deseori, în corturile în care îşi petrecuse patruzeci de ani, povestea spusă de mama lui, în timp ce îl învaţa să gătească supă de linte). Şi acolo se întâlneşte şi el cu o fecioară. De data asta nu aşteaptă ca fata să îi dea apă, ci va adăpa el oile. Pentru că, vă vine sau nu să credeţi, ea era... ciobăniţa familiei. Exploatarea femeii, în cel mai evident sens. În timp ce fratele ei Laban stătea probabil călare pe sacii cu „tot ce avusese" Avraam, luate de la rob în schimbul Rebecăi, şi îşi număra robii. Dar poate aşa trebuia să fie, până şi regii francezi luau neveste ciobăniţe pe la fântâni. Sau încercau, măcar. „Mon pere avais Cinquant moutons / J'en ai une quenzaine..." Şi ca şi prinţul din ballade, („oh, mon Prince..."), Iacob îi fură Rahilei o sărutare. Ea nu îl pocni, că îl văzuse tare în vână (ridicase piatra de pe gura fântânii, pe care alţi ciobani nu o putuseră rifica; probabil Isaak avea în cort şi un gym...) Şi apoi, poate avea nevoie de cineva care să îi ia „funcţia" de îngrijitor de oi (mai pe turceşte: de cioban). Ceea ce s-a şi întâmplat, după ce Iacob a făcut un gheşeft cu Laban: îţi păzesc oile şapte ani - dar îmi dai pe Rafila de nevastă! Zis şi făcut. Trec anii ca vântul şi ca gândul, că doar îşi iubea viitoarea nevastă (spune Biblia), şi iată noaptea nunţii! Să ne mirăm că dimineaţa, la trezire (din somn şi din beţie) Iacob e gata să-l ia de barbă pe Laban? „Pungaşule!", o fi zbierat tânărul (care se apropia totuşi de 50...) mire, ţi-am muncit şate ani, şi cu ce m-am ales? „Cu Leia", o fi răspuns Laban frecându-şi mâinile bucuros de gheşeftul făcut. Cum să nu-l îmnţelegem pe Iacov în supărarea lui: până atunci EL îi înşelase pe ceilalţi!

Deci, mai fac un gheşeft: încă şapte ani pentru Rafila - dar acum îmi dai nevasta înainte! Nici o problemă, o fi gândit Laban, tot nu am alte fete... Şi îi dă şi două roabe, parcă anticipând ce îi pusese Dumnezeu lui Iacov în viitorul nu prea îndepărtat: marele turnir între neveste, ajutate de propriile roabe, având ca trofeu aprecierea bărbatului. Şi se apucă femeile la turnat copii. Când nevasta nu poate, îl mai fericeşte pe bietul Iacob şi cu o ţiitoare. Ce să facă bietul Iacov, când se întorcea de la câmp (tot nu avea TV)? Copii, bineînţeles. Între cele patru muieri apar, unul câte unul, nu mai puţin de 12! Probabil Iacov ştia cine a cui este, precis credincioşii iahviştii ştiu, eu doar dacă mă uit în Biblie. Cum o să ţin minte că Ruben e al Liei iar Neftali a Refilei prin Bilha, că Iuda al Liei iar Gad tot al Liei, dar prin roaba Zilpa? Până la urmă, cel mai important, Iosif (Yosheph) a venit prin draga de Rafila - pe ăsta îl ştiu şi eu. Dar nu mă întrebaţi a cui a fost fata, că a fost şi o fată, Dina. Probabil a Liei, soră cu Simeon şi Levi, dacă avem în vedere furia catre i-a apucat pe cei doi aflând că un spurcat de Goi vrea să o ia de nevastă. Dar asta se va întâmpla mai târziu...

Ei, acum că avea neveste, ţiitoare şi copii, Iacov s-a gândit să plece. Dar cu mâna goală? El a fost probabil primul care a zis: fiecare trebuie să mănânce acolo unde aleargă. Şi apoi, spurcatul de Laban (închinător la alţi dumnezei) îl înşelase! Şi face şi el un gheşeft: va mai lucra şapte ani, dar pe turme. Bat palma cei doi şi se înţeleg: tot ce va fi pestriţ, bălţat sau negru va fi a lui Iacov - celelalte, ale lui Laban. Nu ştiu dacă la început Laban a rânjit evreieşte, frecându-şi palmele, dar după câţiva ani a rânjit mai puţin. „Care celalalte?" Turmele lui scădeau şi numărau numai oi slăbănoage, în timp ce cele ale lui Iacov erau multe şi grase, („mândre şi cornute, câinii bărbaţi, asini învăţaţi...) Cum... Dumnezeu? - ar întreba unul care nu a citit Biblia, nici nu a fost cioban în viaţa lui. Vă spun eu (care măcar am citit Biblia): punând vergi cojite în adăpătoarea oilor. Simplu, nu? Nu ştiu dacă de atunci încoace ciobanii au încercat chestia asta, mai ales de când se caută căciulile din blăniţă brumărie de miel, atât de apreciate de generalii români, dar poate era nevoie şi de intervenţie divină. Asta o ştie şi Iacov, care dă vina pe îngerii lui Dumnezeu. Şi pe faptul că Dumnezeu l-a apărat pe el, Iacov, de încercările lui Laban de a-l pungăşi. Dă Iacov de înţeles că în fiecare an, văzând că se năşteau mai mulţi miei de un anumit fel, Laban schimba kalimera. „De zece ori!", se plânge Iacov. Desigur, trecuseră numai şase ani de când bătuseră palma, dar alături de Rafila (şi asistând la competiţia dintre muieri), nici nu mai ştii cum trece timpul. Şi Dumnezeul („tatălui meu") îl ajutase de fiecare dată. Aşa că şi acum îi dă sfatul cel bun: ia-ţi tălpăşiţa!

Îşi adună Iacov nevestele, ţiitoarele, copiii, oile, câinii, asinii, cămilele lăptoase... şi le comunică vestea cea mare: plecăm. Fetele: bucurie mare. „Ne-a vândut tata ca pe vite!" se plâng ele (ca să vezi dragoste faţă de bărbat...) Ba Rafila, dovedindu-se vrednică nevastă a lui Iacov, nu pleacă cu mâna goală: îi fură tatălui şi dumnezeii. Păi cum să te duci printre străini fără dumnezei? Ba se dovedeşte vrednică şi mai târziu, când venise tată-său cu oaste pe urmele lor şi Iacov se cam scăpase în nădragi (deşi intervenise deja Domnul - căruia îi părea mai puţin importantă dreptatea, decât bunul lui plac). A minţit cu atâta aplomb, încât ajungem să ne întreb când a spus vreodată adevărul. Cu fundul pe idoli, îi spune tatălui că ea nici nu ştie ce e ăla usturoi, cum o să-i miroase gura? „Cum, vrei să mă ridic? Asta nu se poate, „mi-a venit rânduiala femeilor"." Asta trebuia să îl ducă pe Laban la vreo zece paşi de ea, că era necurăţenie mare să stai lângă o femeie „în rânduială". Autorul Torei uită mereu că ceea ce era spurcat evreilor în urma întâlnirii lui Moise cu Dumnezeu la Sinai, nu trebuia neaparat să fie unuia care se închina altor dumnezei, cu veacuri înaintea lui Moise... Oricum, aflăm mai târziu că dumnezeii sfârşesc îngropaţi sub rădăcinile unui stejar lângă Sichem. Putem zice azi: ce e de haram, de haram se duce... Nu mă folosesc eu de ei - dar nici ţie să nu îţi cadă bine! Sentimente cât se poate de omeneşti...

Dar acum, după ce a rezolvat şi chestia cu turmele de oi şi turma de neveste, ţiitoare şi copii, Iacov avea alte griji: era în drum către frate-său, Răşcovanul cel Păros. Pe Laban îl poţi înşela, mai ales când ai de parte ta pe Dumnezeul lui Isaak (şi nevasta), dar pe sălbatic? Ăla pune mâna pe sabie mai întâi, pe urmă stă de vorbă. Dacă are cu cine. Şi nu rămân frumuseţe de turme fără stăpân, ca în Mioriţa? Mai ales că probabil acel sălbatic de păros cunoaşte acum prea bine dulceaţa şi iuţeala limbii fratelui mai mic. Îşi împarte deci toate turmele în trei. Una să o vadă Esau, una să nu - şi una (mai micuţă), şpagă de iertare. Şi face şi un plan din care s-a inspirat probabil şi Motanul încălţat: pe drum, Esau întâneşte ba un ciopor de oi, ba nişte cămile, ba nişte vaci... şi mereu nişte ciobani spunîndu-i „Ale tale sunt, ţi le dă stăpânul nostrui Iacov, care vine din urmă." Şi probabil între timp Dumnezeu îi tot şoptea în ureche: „să nu te atingi de omul meu, Iacov, că dai de naiba!"...

Oricum Iacov, chiar în acea noapte înainte de a se întâlni cu frate-său, dă de naiba. Nu, nu de Satan, ăla va apare pe lume abia pe timpul lui Iov, ci cu „un om". De unde or fi înţeles evreii mai târziu că acest „om" o fi fost El, Dumnezeu? Se luptă cu el Iacov, toată noaptea, deşi nu ni se zice de la ce s-au luat, şi acel „om" nu-l poate dovedi pe evreu. Şi văzând că se apropie zorile, se roagă de Iacov să îi dea drumul - după ce îi scântise o vână la încheietură (dacă nu ştiţi de ce nu mâncaţi vâna de la încheietura nimănui, să ştiţi: de acolo!). Să stăm puţin să judecăm: era Iacov tare? Era - dăduse la o parte o piatră de pe gura unei fântâni. Mai fusese şi cioban de atunci, 20 de ani - o viaţă de om. Să tot faci muşchi de criţă între timp! Dar altfel are nevoie de ajutorul Domnului, şi la Galead, în întâlnirea cu Laban, şi în viitoarea întâlnire cu Esau. Păi, credeţi-mă, dacă eu mă lupt cu Dumnezeu o noapte, sau chiar cu un înger, nu mă port abject (cum se va comporta Iacov în întâlnirea cu Esau). Sigur, o justificare se dă: acum schiopăta. Că altfel, ehei!...

Dar un Dumnezeu El-Shadai, Atotputernicul, să se roage să i se dea drumul din strânsoare (ca în povestea cu tigrul: i-aş da eu drumul, dar vezi, el nu mă lasă...) Şi apoi, să-i fie frică lui Dumnezeu de zori? De lumina zilei? Să nu fie el nici măcar ca acel balaur din poveste, care se luptă cu Făt Frumos „zi de vară până-n seară"? Uite, eu nu am admiraţia şi credinţa în YHVH pe care o aveau evreii, dar eu nu pot crede nicicum că Iacov s-a întâlnit atunci cu Dumnezeu! Nici măcar cu un înger. Mai curând cu un demon, care se teme de lumina soarelui. Sau era atunci, la început, cel ce era Dumnezeu doar al lui Avraam şi Isaak, un demon în Canan? Din scrisoarea către Efeseni, putem crede că Pavel credea cam acelaşi lucru. El spune; „Căci nu avem a ne lupta împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac..."

Oricum, „omul acela" l-a întrebat care îi este numele, şi aflând că Iacov, l-a botezat pe loc în Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu). Privind în urmă, putem zice că acest nume reprezintă o profeţie făcută Poporului lui Israel. Profeţie care s-a împlinit de nenumărate ori - şi în sens pozitiv, şi negativ. De multe ori evreii au luptat „cu Dumnezeu" (de partea lor), şi tot de multe ori au luptat „cu Dumnezeu" (încălcându-i poruncile şi aşteptările).

A doua zi, atitudinea slugarnică a lui Iacov îl înbunează pe Esau, care se dovedeşte încă o dată un om simplu, deschis, care nu ţine ranchiună. Ne-civilizat, am zice noi - care suntem opusul lui. Noi ne recunoaştem mai degrabă în Iacov - de aceea şi sperăm să îl avem pe Domnul cu noi... Iar Esau şi-a luat averile şi oştenii, şi s-a dus cât mai departe de frate-său (şi-o fi zis „mai răruţ, că-i mai drăguţ") tocmai în Seir, în munţii din estul deşetului Negev - acolo unde Moise va găsi regatul Edom. Israel scăpase de el - dar va avea de furccă mai târziu cu unul din urmaşii lui Esau, cu Amalec. Iar pe Edomiţi nu a reuşit niciodată să îi stăpânească total, împlinind astfel „binecuvântarea" lui Isaak către Esau, pusă în Torah de Editor tocmai în secolul 5, când se ştia prea bine ce se întâmplase între evrei şi edomiţi.

Înainte de a se începe povestea lui Iosif, următorul patriarh important, mai citim despre întâmplarea de la Sichem. În bunătatea lor, regele şi întreaga cetate i-au primit pe Iacov cu toată legiunea lui de turme. Zice Biblia: şi-a cumpărat de la regele Sichemului, Hamor, tatăl lui Sichem, ogorul din faţa cetăţii pe care îşi oprise turmele. În drum spre cetate, el mai făcuse în popas într-un loc (pe râul Jabbok) unde înălţase o casă şi mai multe „colibe", loc pe care l-a numit „Sucot" (Sukkoth). Mai târziu, Sucot a fost o mare sărbătoare a recoltelor, numită şi Sărbătoarea Corturilor. Ea aparent a fost hotărâtă abia în deşert - de ne şi mirăm „ce fel de recolte? De mana? De potârnichi?" Desfăşurându-se la sfârşitul lui septembrie-începutul lui octombrie, reprezenta începutul culegerii viilor (aşa cu Paştele reprezenta culegerea orzului, iar Pentecostul cel al grâului), şi dura şapte zile, timp în care participanţii dormeau în colibe. Toţi specialiştii (mai puţin bibliştii ortodocşi) recunosc că sărbătoarea a fost una agrară, de fecunditate, a cananiţilor. E posibil, deci, ca Iacov să fi participat într-un anumit loc la sărbătoare, stând cu însoţitorii lor în colibe şi aducând jertfe „baalilor şi astartelor" locale. În ciuda faptului că numai cu câteva zile îaninte îl anunţase oficial pe „Dumnezeul lui Isaak" că se va putea numi şi „Dumnezeul lui Iacov".

Deci, ajunşi şi primiţi de populaţia din Sichem, lucrurile păreau să se desfăşoare paşnic. Atât de paşnic încât Sichem, văzând-o pe Dina, fiica străinului Iacov, s-a îndrăgostit de ea. Biblia sugerează că a siluit-o pe fecioară, înainte să o fi luat de nevastă. Dar poate că era (în ochii fraţilor ei) destul că avusese contacte sexuale cu ea înainte de nuntă - poate că fecioara acceptase cu bucurie. Dar poate că nu, ciobăniţele uneori chiar resping avansurile prinţilor („mon pere avais cinquante moutons...") Demni fii ai lui Iacov (şi chiar ai Rafilei, mama vitregă), s-au prefăcut că sunt de acord să facă nuntă. E doar un mic amănunt, micuţ, mărunţel: bărbaţii, toţi bărbaţii cetăţii, trebuie să îşi taie prepuţul. Vreţi, bine, nu vreţi, ne luăm bună ziua... Şi Sichem, de dragul ciobăniţei, a primit. L-a convins şi pe tatăl lui să primească, ba s-au mai rugat şi de toţi locuitorii cetăţii. Şi în a treia zi, cânt toţi din Sichem zăceau în friguri, fără pantaloni pe ei, feciorii lui Iacov i-au căsăpit pe toţi! Frumos, nu? Nu ştim dacă sfatul a venit de la noul Dumnezeu al tatălui lor (ar fi doar prima dintr-un şir lung de astfel de fapte), dar se pare că Iacov nu fusese consultat. Ba chiar tatăl a ţipat tare (şi şi-a luat din nou viteză), acuzându-i mai ales că se apucă de astfel de treburi când nu au oaste suficientă. Dacă le sar în cap toţi cananiţii?

Lucrurile probabil nu au stat aşa. Oricât de mult am crede în minuni, e foarte greu de crezut că doi oameni au ucis toţi bărbaţii dintr-o cetate, fie ei şi cu pantalonii în vine. Mai probabil este că două triburi (Simeon şi Levi fiind doar eroi eponimi) au atacat cetatea -în zidurile căreia şi-au cam rupt dinţii. Pentru că ulterior, la cucerirea Cananului, cele două triburi sunt cele mai slabe dintre cele 12. Fuga lui Iacov are, probabil, altă explicaţie... Oricum, Sichem era, şi va fi mult timp, o cetate importantă în Canan. Pe timpul împărţirii regatului lui David în două, a devenit capitala regatului de nord şi important loc de cult la paritate cu Templul din Jerusalim. Chiar când capitala s-a mutat în noua cetate Samaria, a rămas un loc important, astfel că romanii au reclădit cetatea numind-o pe greceşte Sebaste (Augusta)

Iacov se mai opreşte din fuga lui tocmai la Betel - pe care îl botează a doua oară. Iar Dumnezeu îl botează şi el iarăşi pe Iacob Israel, uitând că „omul acela" o făcuse deja... Şi după ce e îngropată Deborah, de care aflăm cu uimire (şi fără pic de interes) că a fost doica Rafilei, apoi chiar şi Rafila, care aduce pe lume în dureri, murind (unde era atunci Dumnezeu?), un fiu numit Beniamin (Ben-Amin, Fiul Dreptei, şi nu Ben-Oni, Fiul Durerii, cum fusese numit iniţial), ajungem iarăşi la o listă lungă de genealogii pe care le uităm imediat ce le citim şi care au rostul să facă trecerea la povestea lui Iosif. Dar până atunci să încheiem şi noi „legând capetele firelor", cum zic englezii. Nu ştim rostul poveştii cu Sichem, din care evreii nu ies deloc cu faţa frumoasă - decât poate să dea prilej ca mai târziu Iacov, în „binecuvântările" lui, să îl facă urmaş pe cel de-al patrulea fiu. Primul pireduse acest drept prin faptul că se încurcase cu una din roabe (Milca), semn că, ori roabei îi plăcea băieţandrii, ori că lui Reuben îi plăcea supa de găină bătrână, ori - mult mai demn de crezut -, că Reuben voise să uzurpe locul tatălui lui. Credeţi sau nu, un astfel de act implica, deseori, contactul sexual al uzurpatorului cu ţiitoarele celui uzurpat! (aşa s-a întâmplat mai târziu şi cu Abesalom şi cu Adonia). Următorii doi, Simeon şi Levi, îl pierduseră atunci când căsăpiseră bieţii locuitori ai Sichemului, dovedind fire nestăpânită şi sete de sânge. Şi aşa, deşi următorul patriarh a fost Iosif, cel prin care se va transmite „sămânţa" va fi Iuda. Era normal să se întâmple aşa, din moment ce autorii Torei erau scribi la Jerusalim, la curtea lui Iuda.

Dar despre Iosif şi fraţii lui, vorba lui Thomas Mann, vom vedea în episodul următor.