Cartea 23 - Ni se pregăteşte un Exod

Până aici am urmărit prima carte din Torah, numită de noi „Facerea" („Creaţia"), numită de evrei „La început". Ei numesc o carte după primele cuvinte din ea. Aşa e şi în cazul celei de-a doua cărţi, pe care o începem aici. Ceea ce noi numim Exodul (sau Ieşirea), evreii numesc „Acestea sunt numele" (sau, în traducerea românească „Iată numele...") - pe scurt „Numele".




Exodul începe cu o nouă genealogie - modul în care Redactorul a găsit cu cale să unească diferitele surse într-un tot unitar. Nu aduce nimic nou, sunt numele fiilor lui Iacov (Israel) care au intrat cu el în Egipt. Cu totul, zice Biblia, erau „şaptezeci de suflete" ieşite din coapsa lui Iacov - şi nu vom ştii niciodată dacă sunt socotiţi doar partea bărbătească... E ultima dată când fii lui Iacov sunt pomeniţi ca persoane, şi nu ca triburi.

După aceea, autorul trece direct la miezul problemei. În cei patru sute de ani de la dispariţia lui Iacov, cei şaptezeci se înmulţiseră nemăsurat. Zice Biblia că în Egipt se ridicase un alt faraon, „care nu îl cunoştea pe Iosif". Deşi Biblia lasă să se înţeleagă faptul că acest nou faraon urmează imediat după cel ce îl „cunoscuse", cum zic, trecuseră câteva sute de ani. Nu era de mirare ca la un moment dat un faraon să nu mai cunoască numele unui vizir canaanit.

Mai ales că între timp avuseseră loc schimbări majore în Egipt. După lupte seculare (care chiar au durat vreo două secole) egiptenii, conduşi de regii din dinastia tebană, reuşiseră să îi alunge pe hicsoşi, întinzând din nou regatul unit de la cataracta a şasea până la Mediterana, ba chiar cucerind Canaanul. Aliaţii hicsoşilor trebuie să fi simţit pe propria piele răzbunarea foştilor ocupaţi. Noul faraon, „al opresiunii", văzând numărul mare al „evreilor" şi temându-se că ei se vor alătura „duşmanilor", a pus peste ei „supraveghetori" şi i-a pus la muncă. Să construiască, mai precis. Se pare că mai tot emigrantul cu asta începe...

Cine erau acei „evrei"? Biblia îi numeşte „copiii lui Israel". Mai probabil erau numiţi „habiru", străini, şi printre ei numărau nu numai „israeliţi", ci din toate neamurile de străini aflate în acel moment în Egipt. Dar e posibil ca numărul lor să fi fost atât de mare încât să fi pus în pericol existenţa regatului egiptean? E greu de zis, mai ales că Egiptul a fost deseori confruntat cu răscoale ale sclavilor. Dar e foarte probabil că numărul lor nu depăşea câteva zeci de mii.

De ce atunci Faraon este pus să ia măsuri de control al natalităţii „evreilor"? Ce „duşman" ar fi putut ajuta ei? Ţinând cont că evreii locuiau în Goşen, provincia estică dintre Nil şi Sinai, e evident că acel „duşman" putea sosi numai de acolo. Că era, probabil, semit, ca şi majoritatea sclavilor. Pentru a afla mai multe, să vedem cine ar fi putut fi acest „Faraon al opresiunilor".

Pe la 1570 î.Hr., regele de la Teba, Ahmose I i-a învins pe hicsoşi şi a format Regatul Nou, mutând capitala la Memphis, de unde avea un control mărit peste cele două regate. Probabil din acel moment, soarta semiţilor care nu au părăsit regatul a început să se înrăutăţească. Dar nu el, nici urmaşii lui nu pot fi consideraţi acel Faraon din Exodus. E prea devreme, ţinând cont de momentul în care Israeliţii ocupă Canaanul.

Ahmose este urmat de câţiva regi războinici, expansionişti, din care cel mai mare a fost Thutmose III, cel care, înfrângând la Megiddo (în Canaan) o coaliţie a regilor din zonă, a lărgit „imperiul" până dincolo de Eufrat şi până la porţile Asiei Mici. Această regiune a stat sub egipteni sute de ani, chiar dacă regii s-au arătat mai puţin puternici. Unii din ei, ca Amenhotep III, şi-au îndreptat atenţia spre sud, cucerind Nubia şi apoi Ethiopia - moment de maximă extindere a Egiptului. A venit apoi Amenhotep IV, regele „eretic" Ikhnaton („Aton e mulţumit"), preocupat mai ales de reformele lui religioase (a introdus o formă de monoteism care, cine ştie, a influenţat poate monoteismul mosaic) şi artistice. Pe timpul domniei lui (nu foarte lungi) Egiptul a slăbit şi guvernatorii lui din Canaan cer ajutor (cereri se pare rămase fără răspuns) să poată opri invazia „străinilor" (prima dată când apare numele de „habiru") dinspre răsărit. Să fie el Faraon al Exodului, slab militar, interesat în arte şi religie, când israeliţii, profitând de slăbirea statului, dar oprimaţi şi folosiţi ca sclavi în construcţii, au fugit? Din nou, e prea devreme, iar construcţiile făcute de Ikhnaton au fost făcute la noua lui capitală, Akhenaton (actualul Tell el Amarna), în partea de sud-vest a Deltei, departe de Goşen. Mai mult, acei atacatori, „Khabiri", se par că anunţă sosirea în zona Canaanului a Edomiţilor, Moabiţilor şi Ammoniţilor, triburi semite care vor înfiinţa regate - pe care triburile de „evrei" le vor găsi în calea lor.

După câţiva faraoni slabi (inclusiv ginerele lui Ikhnaton, Tutankamon), pe tron vine o nouă dinastie prin primul ei faraon, Ramses I. Poate asta este o indicaţie. În Biblie, israeliţii sunt puşi să lucreze ca sclavi în două localităţi: în Pithon şi Ramases. Ambele sunt localizate în Goşen, grânarul Egiptului, la est de Deltă - de fapt, pe un canal săpat de Ramses II. Poate că Ramases este chiar „Ramses" - în ebraică se scrie la fel. Deci, probabil acest Faraon al Opresiunii este un faraon al dinastiei a 19-a, venită la conducere chiar înainte de 1300 î.Hr. Asta dacă a existat un astfel de faraon...

Cel mai puternic (şi mai cunoscut) faraon al dinastiei a fost Ramses II, care a domnit peste 45 de ani. El a ţinut în frâu cu putere teritoriile moştenite. A intrat în conflict cu regatul Hitit şi a trebuit să se retrragă, în urma bătăliei cu rezultat neconcludent de la Kadesh, pe Eufratul superior. Din acel moment sensul dezvoltării Egiptului va fi unul descendent, ce va duce la ocuparea lui de străini şi dispariţia lui ca regat. Dar pe timpul lui Ramses II asta nu se întrevedea: Egiptul era la apogeu!

Să fi fost el acel Faraon al Opresiunii? E posibil. Pe timpul lui s-a construit mult, avea nevoie de sclavi mulţi. De fapt, e incorect să socotim pe lucrători „sclavi". Ei erau „rechiziţionaţi" şi obligaţi să muncească, dar administratorii, „supraveghetorii" nu aveau drept de viaţă şi moarte asupra lor, aşa cum e prezentat în Biblie. Uciderea noilor născuţi nu are sens. Într-un stat sclavagist, sclavii sunt cea mai mare bogăţiei. Dintotdeauna şi peste tot, stăpânii de sclavi au încercat prăsirea supuşilor, nu limitarea numărului lor.

Ajungem la următoarea fază a povestirii: persecutarea israeliţilor. Aceştia, aflaţi în „robie grea", sunt puşi să facă adobe: cărămizi din lut nears, folosite la construirea zidurilor. Se zice că au construit cetăţile Pithon şi Ramases. În acele locuri se aflau mari silozuri în care erau depozitate grânele - şi nu putem şti dacă aceste silozuri nu datează încă de pe timpul lui „Iosif". Cele două cetăţi aveau rolul, probabil, de apărare în faţa unui eventual atac dinspre răsărit, ca şi - pe timpul lui Ramses -, ca tabere unde se adunau produse în vederea campaniilor lui în Levant. Faptul că israeliţii locuiau în zonă făcea ca folosirea lor să fie cât se poate de naturală. E foarte posibil ca ei să fi lucrat ca „zilieri", primind hrană şi bani - şi nicidecum asupriţi aşa cum se scrie în Biblie.

Dar Faraon, văzând că doar munca nu îi opreşte pe evrei să procreeze (de te şi întrebi cât de tare munciţi erau peste zi, dacă seara mai aveau putinţă...), dă ordin celor două moaşe ale israeliţilor (că erau doar două, reflectă cât de „mare" era comunitatea...) să lepede nou-născuţii masculini, păstrând doar fetele. Asta nu are absolut nici un sens! Fetele sunt cele care, cândva, vor procrea... Dacă vrei să extermini o naţie, elimini femeile. Pe de altă parte, bărbaţii sunt cei ce muncesc - un stăpân de „robi" va prefera oricând să aibă sclavi de sex masculin. Dar, desigur, pentru evrei uciderea bărbaţilor, inclusiv a „întâiului născut" era mult mai gravă decât uciderea fetiţelor fără nume...

Şi văzând Dumnezeu că moaşele au făcut bine, le-a făcut case... Frumos. Doar că numai o pagină mai încolo aflăm că „Dumnezeu a auzit strigătul lor (al israeliţilor) şi şi-a adus aminte de legământul cu Abraham". Ca să vezi, după patru sute de ani, din care în două evreii au fost în robie, Dumnezeu şi-a amintit... Oricum, între timp se născuse Moise.

Nu ştim dacă Duumnezeu era pe acolo, dar aflăm că Faraon, exasperat că are şi băieţi printre fetiţe, a dat ordin ca toţi băieţii să fie atuncaţi în Râu (cum ziceam, acesta era Nilul). Părinţii acestui Mosheh, ambii din tribul lui Levi, l-au ţinut ascuns trei luni, dar apoi, fiindu-le teamă că cineva va auzi scâncetele lui, l-au pus pe o arcă din papură unsă cu smoală (hehe; smoală în Egipt!) şi i-au dat drumul pe apă. Biblia nu zice nimic, dar precis Dumnezeu a făcut o minune şi a scăpat copilul. Fiica lui Faraon, aflată la scăldat în Nil, a văzut bărcuţa şi a salvat copilul.

În primul rând, marea minune constă în scăldătoarea fiicei lui Faraon în Râu. Printre păpuriş, stuf şi papirus, care va să zică. În apa lutoasă, plină probabil cu tot ce găseau de cuviinţă oamenii să arunce în ele (pe atunci, Râul era cloaca locală...) Printre crocodili şi alte feluri de hipopotami, şerpi veninoşi şi ne-, lipitori, căpuşe... Trebuia să se înfiinţeze - ai crede după Biblie - Hollywood-ul pentru ca oamenii să înveţe să îşi construiască un bazin cu apă curată, în care o biată prinţesă să se poată scălda mai puţin „natural". Puteţi afla de la egiptenii de azi cât de des fac ei scaldă în Nil...

Fiica lui Faraon (ar fi trebuit să i se spună măcar numele - dar dacă nu se spune nici al mamei lui Mosheh, nici al surorii lui, de ce ni s-ar spune cel al unei egiptence?), a recunoscut imediat, dup tăierea împrejur bănuiesc (deşi majoritatea egiptenilor masculi se tăiau împrejur) că e vorba despre un băiat „evreu". Şi sora băiatului, trecând pe acolo ca din întâmplare (vă las pe voi să ghiciţi cât de uşor era ca o sclavă străină să se apropie de fiica faraonului) i-a sugerat să îi găsească o moaşă să alăpteze copilul. De parcă fiica Faraonului îşi făcuse din acel moment dat un singur scop în viaţă: să scape copiii evreilor. Sau poate doar pe acesta - dacă tot l-a scos din apă. I-a pus şi nume: Mosheh, ceea ce înseamnă, zice autorul, „scos" (din apă). Desigur, fiica faraonului era cât se poate de versată în limba ebraică - dacă tot erau sclavi evrei dincolo de râu...

Lucrurile stau puţin mai altfel. Capitala Egiptului, locul unde locuia Faraon împreună cu toată familia lui, era Memphis, în capătul sudic al deltei (cam pe unde este Cairo de azi). Uneori locuiau şi la Tanis, în mijlocul Deltei pe unul din braţele mai mari ale Nilului. Oricum, departe de ţinutul Goshem, de Pithon şi Ramases, locul unde trăiau evreii. Posibilitatea ca o bărcuţă de papură să o ia la deal pe Nil până la palatul lui Faraon, locul unde o eventuală fiică s-ar coborâ în apele murdare, printre crocodili, să salveze un copil, sunt nule. Decât dacă crezi nezdruncinat în puterea lui Dumnezeu. Da, el poate face şi astfel de minuni.

Pe urmă, numele dat copilului. Prinţesa nu trebuia deloc să ştie limba ebraică: numele este cât se poate de... egiptean! Nenumăraţi faraoni au avut particula „mose" în nume: Camose, Ahmose, Thutmose, chiar şi Ramses (Ra-mose). În egipteană, „mose" înseamnă „fiu". Numele ebraic este Mosheh, pe care autorul Torei l-a asimilat cu „mashah" (ceea ce e cu totul altceva...) care înseamnă, într-adevăr, „a scoate din apă"

Cine a fost acea prinţesă? Probabil nu vom şti niciodată, deşi tradiţia o numeşte „Meris". Este un nume des întâlnit în inscripţii şi, probabil, de la el vine şi numele sorei lui Mosheh, Meriam. Singurul lucru pe care tot tradiţia ni-l spune este că Ramses II avea vreo 50 de fete...

Dar cât de adevărată poate fi această poveste? Foarte mulţi cercetători şi-au arătat îndoiala. Este o poveste mult prea cunoscută în diferite alte civilizaţii. Se pare că cea mai veche versiue este cea a marelui conducător Sargon al regatului mesopotamian Agade (Sharukin al Akadului). Născut „din flori" de o nobilă, a fost pus într-o bărcuţă unsă cu smoală (acolo, da, se găseşte smoală din belşug) pe Eufrat. L-a găsit un grădinar care l-a crescut. Zeiţa Ishtar a prins drag de copil şi, când a ajuns mare, l-a ajutat să pună mâna pe putere, înlocuind conducerea sumeriană cu cea acadiană. Asta se întâmpla cu 1000 de ani înaintea lui Mosheh. Era una din cele mai populare poveşti babiloniene şi au fost găsite nenumărate tăbliţe cu ea. E foarte posibil ca Redactorul Torei să o fi cunoscut pe timpul Exilului şi să fi modificat versiunea originală a poveştii lui Mosheh. O altă variantă, tot atât de cunoscută de noi, este cea a lui Romulus şi Remus. Iar în basmele europene şi asiatice, sunt numeroase alte variante...

Despre următorii ani din viaţa lui Moise nu ni se mai spune nimic, îl vom întâlni din nou matur. Cei ce i-au scris viaţa romanţată, ba au făcut şi filme, ni-l prezintă crescând la curtea faraonului ca un adevărat prinţ, extrem de inteligent, învăţat, bun luptător - având egal doar pe viitorul mare faraon Ramses II - dar neuitând niciodată că are sânge evreu. Cum, de unde ştie asta, nu ni se spune. Nici Exodul nu o face. Ni-l prezintă din nou pe când avea vreo patruzeci de ani. Rabinii, pe urmele lui Josephus, au creat o serie întreagă de poveşti (cât se poate de fantastice) despre tinereţea şi maturitatea lui. Printre altele, ni-l prezintă şi ca rege al Etiopiei! Dar despre maturitatea lui Moise vom vorbi în capitolul următor.