Cartea 9 - Despre şerpi şi alte lighioane

Iată-ne, împreună cu Adam şi Eva, în faţa Pomului (cunoştinţei binelui şi răului). Să mâncăm, să nu mâncăm?... Dacă ne luăm după Biblie, am fi stat mult şi bine acolo – dacă nu apărea şarpele. Şi şarpele a apărut!

Ce ne spune Torah despre acest animal? Că el (şarpele) era „cel mai şiret dintre toate fiarele câmpului pe care le făcuse Dumnezeu.” Religia (sau folclorul) ebraic nu este singura care dă semnificaţii deosebite acestui animal. Se pare că dintotdeauna omul a temut – dar a şi respectat! – şarpele. El era personificarea forţelor htonice, ale pământului, dar şi a misterului vieţii şi morţii. Indienii personifică Timpul ca un şarpe care îşi mănâncă coada. În legenda sumeriană a lui Ghilgamesh, şarpele este cel ce fură planta vieţii eterne. Probabil lepădarea periodică a pielii era privit de antici ca un fenomen misterios, magic, ilustrând regenerarea naturii. De la Asklepios, zeul medicinei, oamenii simbolizează această meserie prin caduceu – toiagul pe care sunt încolăciţi doi şerpi.

În scena biblică, şarpele este cel ce îi tentează pe oameni să mănânce din rodul pomului cunoaşterii. Dacă intenţia lui Dumnezeu era să îi facă pe oameni să mănânce din fruct, nici că se putea o slugă mai pricepută. Doar despre şarpe se spune că „era cel mai şiret” – de presupus că îi va convinge pe oameni să calce porunca. Nu întâmplător creştinii (şi poate şi iudaicii) văd în şarpe nu un simplu animal, oricât de şiret, ci pe însuşi Satan, diavolul. După cum vom vedea, aceasta este o interpretare târzie, care apare în Biblie în urma Exilului şi a influenţelor mazdaismului (zoroastrismului) persan.

Iniţial, Dumnezeu, ca singurul creator a tot ce există pe lume, era şi creatorul binelui şi răului. Poate fi chiar aşa – atât binele cât şi răul sunt nişte concepte relative. Noi nu ştim ce este bine şi rău în ochii lui Dumnezeu. Ni s-au dat poruncile şi încercăm să ne ghidăm după ele – dar multe fapte ale lui Dumnezeu, aşa cum sunt prezentate în Biblie, sunt de-a dreptul crime la adresa umanităţii! Şi sunt ele „rele”, sau doar aşa le interpertăm noi, neştiind Planul lui Dumnezeu?

Şi aşa se poate să fi fost şi cu această tentaţie. Cum e posibil să fim tentaţi, făcuţi să pierdem Raiul – dacă acesta este un lucru rău? Dar, dacă Planul nu poate avea loc decât prin tentaţie, putea Dumnezeu fi interpretul tentaţiei? Iată că din cele mai vechi timpuri apare acest personaj straniu, Satan, pe care în acest moment îl interpretăm ca Duşmanul omenirii, a lui Dumnezeu, al sufletului... El este Stăpânul Lumii şi al Pământului – sub forma lui materială. Este Împăratul Minciunii. Este, mai ales, Înşelătorul, cel ce ne duce în păcat făcându-ne să ne pierdem Salvarea. Pârâciosul. Bârfitorul. Dar, în cărţile mai vechi ale Bibliei, el are un cu totul alt rol.

În Cartea lui Iov care, deşi nu e cea mai veche, întâlnim o poveste care circula, posibil, în folclorul ebraic încă dinaintea Exilului – poate chiar pe timpul Exodului. În ea Satan nu este deloc personajul „rău” pe care îl ştim astăzi. El este de fapt agentul lui Dumnezeu! El este cel ce îi spune ce se întâmplă pe pământ. Este, dacă vreţi, Procurorul oamenilor – cel ce îi acuză pentru faptele rele înfăptuite de ei. El nu îi tentează, nici măcar nu îi pedepseşte – acesta este rolul lui Dumnezeu. Dumnezeu îl tentează pe Iov. Dumnezeu este, în această carte (şi, în general, în toate cărţile Vechiului Testament), Judecătorul. Creştinii întroduc în scenă un alt personaj: Avocatul, Apărătorul, Salvatorul – Iisus.

Dar să reţinem că, cel puţin la început, până să apară ideea (dualistă) a două zeităţi, una a Binelui (Dumnezeu) şi una a Răului (Satan), Dumnezeu era singurul zeu care stăpânea, deopotrivă, şi binele şi răul. Aşa se face că în caracterizarea şarpelui nu se spune că era „rău”, ci „şiret”. Un personaj şiret nu este întotdeauna rău, o ştim de la Odiseus, o ştim de la Păcală, de la Pepelea... Cătălin „copil de curte” nu este un personaj negativ – ci doar şiret în a cuceri dragostea domniţei. Românul nu este neapărat rău, nu mai rău decât alţii – el este şmecher. Isteţ, şiret...

Şarpele tentează, deci, străbunii oamenilor să muşte din fruct. Pentru aceasta, Dumnezeu îl blesteamă: „în toate zilele tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână.”. Această afirmaţie ridică imediat o întrebare: cum era şarpele înainte de a fi blestemat? Pictorii Evului Mediu şi Renaşterii l-au prezentat ca un animal cu patru picioare – când nu l-au prezentat ca un diavol pur şi simplu. Pentru că, dacă nu se „târa pe pământ”, e de presupus că mergea. Sau poate, zbura? Să fie „şarpele” un altfel de animal decât cel pe care îl ştim târându-se? Din Biblie ştim că Dumnezeu a făcut, în ziua a cincea, vieţuitoare „după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti...”. Dacă şarpele nu se târa – care sunt acele „târâtoare”?

Dar dacă şarpele se târa, atunci poate că blestemul este mai mult formal. Pare un blestem, dar el consfinţeşte un fapt: şarpele se târăşte. A doua parte a afirmaţiei nu a fost explicată de nimeni: ştiut este că şarpele nu se hrăneşte cu „ţărână”. El este carnivor...

A doua parte a „blestemului” este mai mult o profeţie: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Afirmaţia este suficient de vagă pentru a da naştere la interpretări. Cine va zdrobi capul şarpelui – femeia, sau „sămânţa ei”? Creştinii văd în „sămânţa femeii” pe Iisus, iar în „sămânţa şarpelui” pe Satan. „Sămânţa femeii”, Iisus, va zdrobi capul diavolului, iar Satan îi va „zdrobi călcâiul” (adică, va face să fie răstignit). Dar cum evreii nu prea cred în profeţiile „creştine”, această profeţie este destul de greu de explicat. Duşmănia dintre şarpe şi fiinţa omenească nu se mărgineşte doar la femeie. Pe de altă parte, nu toţi şerpii sunt percepuţi ca „răi” – ştiut este faptul că românii (şi alte populaţii) respectă şarpele „alb” al casei, cel ce aduce noroc şi bunăstare gospodăriei – chiar şi numai păzind-o de rozătoare... Şi, bineînţeles, oamenii acelor timpuri ştiau prea bine – spre deosebire de noi, orăşenii – că nu toţi şerpii sunt veninoşi. Că, de altfel, veninul de şarpe este în acelaşi timp leac şi otravă. În calendarul zodiacal al chinezilor, Şarpele este o zodie „bună” – întrecută doar de cea a Balaurului.

Cu aceasta trecem la un alt animal: balaurul. În Biblie, această rudă mai „bogată”, mai puternică, a şarpelui, nu prea apare. Spre deosebire de alte religii şi de miturile şi legendele, basmele şi poveştile mai tuturor popoarelor, evreii nu pomenesc de „dragon”, de balaur. Cel mai apropiat animal de acesta este Leviathan, pomenit în Cartea lui Iov. Dumnezeu îl întreabă, ironic, pe Iov: „Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa? Sau să-i legi limba cu o funie?” Din acest vers putem înţelege că el este un animal de apă. Descrierea lui continuă la superlativ, (în cap. 41), culminând cu afirmaţia „este Împăratul celor mai mândre animale”. Tradiţia l-a transformat într-un şarpe uriaş, trăind în Ocean, dar afirmaţia că „Din gura lui ţâşnesc flăcări, scapără scântei de foc din ea. Din nările lui iese fum ca dintr-o căldare care fierbe, ca dintr-o căldare fierbinte. Suflarea lui aprinde cărbunii, şi gura lui aruncă flăcări.” (Iov 41, 19-21) seamănă prea mult cu descrierea unui balaur-dragon ca să fie întâmplătoare. Mulţi cercetători văd însă în crocodilul de Nil (caimanul) animalul care a inspirat descrierea Leviatanului. Trecerea lui în Ocean i-a făcut pe oameni să vadă în el fie „şarpele de mare” (un animal ce seamănă cu Nessie şi Ogopogo – înrudit cu plesiosaurus), fie o balenă. Totuşi, este mult mai probabil ca el să descrie pe Tiamat, dezordinea primordială, un „monstru” distrus de Marduk pentru a forma lumea (în miturile sumeriene), dar şi în mitul Pythonului şi a altor „balauri” mitologici ai altor religii.

Un alt animal fabulos întâlnit în Cartea lui Iov este Behemothul (cap. 40). Behemoth este pluralul cuvintului „behemah”, care înseamnă „fiară”. Deci, numele animalului este Fiare – implicând probabil că are mărimea şi tăria mai multor animale. El a intrat în tradiţii ca un animal uriaş, un fel de King Kong – dar în versiunea românească i se spune „ipopotamul”, reflectând opinia cercetătorilor că Dumnezeu în acele versuri se referă la al doilea cel mai mare animal terestru. În antichitate, hipopotamul era un animal întâlnit des pe valea Nilului, deci evreii îl cunoscuseră. La descrierea lui apar însă două elemente care ne fac să credem că „fiare” este un alt fel de animal: într-un loc ni se spune că işi găseşte hrana în munţi (or, hipopotamul nu urcă „în munţi”, preferând văile mocirloase ale câmpiilor), şi că „cel ce l-a făcut l-a înzestrat cu o suliţă” – fapt ce ne duce cu gândul mai curând spre rinocer, nu cu mult mai mic decât hipopotamul.

Un alt animal fabulos este însă echivalat rinocerului: unicornul. Sau, cum îl numesc slavii (şi, deseori, românii, sub influenţa lor), inorogul. El apare şi în Cartea lui Iov, şi în Numeri, sub forma „bivolul sălbatic”, dar originalul ebraic „re-em” se referă mai curând la bour sau la zimbru, animal care în antichitate putea fi întâlnit şi în Levant. Totuşi, bibliile mai vechi pomeneau de „unicorn” – ceea ce a dus la apariţia legendelor despre acest animal, cu mare circulaţie în evul mediu. Este foarte probabil ca sursa de inspiraţie să fi fost scenele de vânătoare în basorelief, foarte populare la asirieni, în care zimbrii apăreau redaţi din profil, cu un singur corn.

Un animal fantastic este şi catârul – asinul; mai precis, măgarul lui Balaam. Deşi foarte popular în Iudea şi Canaan – animalul preferat pentru călărit şi transport -, este, alături de şarpe, singurul animal care „vorbeşte” în Biblie. În schimb, măgarii sălbatici amintiţi în Cartea lui Iov nu mai trăiesc de mult pe acele meleaguri, astăzi putând fi întâlniţi doar în Asia Centrală, în Mongolia şi părţile siberiene ale Rusiei.

Un alt animal amintit în Leviticul, cu un destin particular, este capra sălbatică, în ebraică „sairrim” (ţapi sălbatici). Ei au devenit prin traducere „diavoli” (diabolos), şi reflectă lupta pe care preoţii din Templu o duceau împotria altor forme de servicii religioase – chiar închinate lui Jahveh. În Leviticus se spune „Să nu-şi mai aducă jertfele lor la idolii cu care curvesc.” – dar în ediţiile mai vechi se spune „dracilor”. În limba greacă, diabolos înseamnă „bârfitor”, cel ce aduce „mărturie falsă” – în acest caz, la adresa lui Dumnezeu. În aceeaşi idee, Satan este „bârfitorul” omului (a lui Iov) în faţa lui Dumnezeu – deci, el este Marele diabolos (drac).

Un ultim animal: balena. În Biblie, el este numit „peşte”, deşi acum ştim că balena este un mamifer. Nu există specialist care să nu ştie că balena, ca şi alte mamifere de apă, au trăit într-o vreme pe uscat şi că, cine ştie din ce motive, au hotărât să se întoarcă în apă. Aceste mamifere (balena, delfinul, marsuinul etc.) sunt exemplificări ale teoriei evoluţioniste darwiniste... Desigur, Cartea lui Iona nu îl numeşte „balenă”, ci chiar „un peşte mare” – dar Iisus, amintind de întâmplare, este pus să zică în Matei (12:40) „...Iona a fost trei zile şi trei nopţi în pântecul balenei...” În cărţile mai vechi, termenul folosit pentru balenă era cel de „chit”. Mai nou, bibliştii tradiţionalişti, căutând o explicaţie unui episod văzut de mulţi drept o poveste din cap în coadă, spun că acel „peşte” era de fapt un caşalot. Într-adevăr, balenele nu ar putea înghiţi un om, sistemul de fanoane nu lasă să treacă nimic mai mare decât micile crustacee marine şi planctonul. Nici chiar peşti nu pot înghiţi balenele, iar gâtlejul le este cu adevărat foarte îngust. Totuşi, balenele „ucigaşe” nu au fanoane şi ele chiar „înghit” peşti mai mari. Exista poveşti (desigur, „marinăreşti”) în care unii oameni au stat, ca şi Iona, câteva ore în „pântecul unei astfel de „balene,”, fiind recuperaţi prin vânarea grabnică a „ucigaşului”. Desigur, asta nu înseamnă că povestea lui Iona este adevărată. Poate unde ea are loc în Mediterana, mare în care caşaloţii nu au trăit niciodată. Singurul lucru pe care îl putem spune este că nu se ştie la ce fel de monstru marin se referă povestea.

În sfârşit, pentru că am început cu şarpele, să încheiem cu alt şarpe – mai precis, cu destinul lui curios. În Numeri se aminteşte de plaga ce a venit asupra evreilor după moartea lui Aaron, după ce au părăsit Muntele Hor: atacul unor şerpi „de foc”, dată ca pedeapsă pentru plângerile lor. La rugămintea poporului, Moise s-a rugat lui Dumnezeu să-i ierte pe evrei şi i s-a spus să facă un „şarpe de foc” pe care să îl atârne de o prăjină – şi l-a făcut, din bronz. Când cineva era muşcat de şarpe, dacă privea către acel şarpe de bronz, nu mai murea. (Ne aminteşte această legendă de cea a lui Asklepios?) Avem aici un caz de „magie prin simpatie” (asemănare), un „talisman”, deşi ştiut este că Biblia este împotriva magiei. Acest şarpe din bronz a fost mult timp un obiect de cult pentru evrei, ţinut printre obiectele din Templu, numindu-se „Nehushtan” – cuvânt care în ebraică înseamnă şi „şarpe”, dar şi „bucată de bronz”. Se spune (în Regi) cum abia regele Hezekiah – care a trăit la vreo cinci sute de ani după Moise – a distrus acest „şarpe”, pentru că oamenii se închinau lui ca unui idol. În acel moment, el s-a exprimat că obiectul este „doar un Nehushtan”, doar o bucată de bronz – dar se pare că el a fost mult mai mult decât atâta.

Povestea biblică a tentaţiei şi alungării din Grădină este poate o reflecţie a acestui „mult mai mult”. Poate că zeul fără formă (şi, la început, fără nume) El-Shadai, YHVH, a fost adorat sub forma unui şarpe. Şi că acei „şerpi de foc” erau o altă personificare a lui: ca zeu al cerului; unul din atributele lui era şi fulgerul (ca şi în cazul lui Zeus, Dius-Pater, zeul suprem al indo-europenilor, zeul Tunător cu fulgerul în mână) – şi ce seamănă mai mult cu nişte fulgere decât „şerpii arzători” prin care el pedepseşte poporul neascultător?  

Nick SAVA