Paul Goma

Ostinato

)fragment – pp 39-43)

 

Afară, în curte, în solar sânt dezgolit, lipsit de apărare, cerul, aerul, lumina, mă înţeapă, mă sfâşie, mă jupoaie, mă răstignesc cu tălpile străpunse de piron la jumătate de palmă de pământul bun - acolo, aşa voi rămâne. Afară îmi lipsesc tavanul, zidurile, becul chior, ele mă apără şi mă ajută.

Oh, şi dacă n-ai şti de la început: liberarea se face din afara înăuntrului în afara adevărată şi nu din celulă, trebuie să treci prin purgatoriul curţii - ei şi?, aceea va fi altă liberare, asta se face de-aici, direct. Şi drept. Nu-ţi poţi face singur liberarea din curte: acolo e prea aproape libertatea, te desparte de ea un gard, un zid, taluzul - prea înalt ca să te poţi sălta peste, trebuie mult avânt iar avântul se ia trăgându-te îndărăt, şi mai, încă până în celulă, de unde cerul se ghiceşte peste buza oblonului, unde aerul e altfel alcătuit, nu te poţi libera de acolo unde nu eşti deloc - dacă ieşi la plimbare, dacă accepţi tortura, o faci numai pentru că în solarii alergăm-galopăm, ca să scurtăm timpul, să adunăm pe ghem drumul spre celula izbăvitoare - acolo e trambulina.

Alergase şi el în triunghiul de scânduri, tremurând la gândul că, întors, nu va mai găsi patul, celula, aerul, lumina; că nu se va găsi. Dar celula e la locul ei; şi patul şi duhoarea de; şi totul. Istovit, se culcă peste sine, recunoscător, îngrijorat: cum are să fie azi Scaunul? El în ce toane? îşi apasă până la durere coastele în dreptul inimii, vaaaai, biata mea inimă, în vreme ce cu spinarea, cu călcâiele, cu ceafa îşi caută locul în saltea, în pernă, în aer. Şi le, se găseşte încet, ‘tişor, cu mişcări mici pe care cineva din afară le-ar lua drept zvâcnituri ale muşchilor. Se pregăteşte de întâlnire, a mia, aceeaşi, aceleaşi între-, aceleaşi ‘spunsuri, ancheta s-a-ncheiat de mult, s-a pronunţat şi sentinţa, ba s-a şi execu-, dar nu s-a ‘at nimica. Totul începe. Mereu şi proaspăt.

Când ultima şi cea mai măruntă cută a hainelor se lipeşte la locul ei, de saltea, când nu mai simte că salteaua este altceva )între timp răsuflarea s-a iuţit, cu poticneli), Ilarie trece prin cei unsprezece paşi : îşi înclină fruntea; îşi supraveghează verticalitatea corpului şi se bucură găsind-o cum trebuie, dar şi ruşinându-se că trişează; îşi clăteşte glasul - dar glasul îi iese, ca totdeauna, ştirb şi răguşit.

- Iar am venit, doamne şi nu m-am răzgândit.

- Şezi de-a stânga mea, acolo.

Acolo pe al treilea taburet şi cu o treaptă mai jos. Îşi presimte în perna de pluş forma şi căldura de ieri. Nu se aşează. Rămâne în picioare. Aşteaptă. Ca totdeauna. Ca totdeauna celălalt are să tacă o vreme - ca la anchetă. Apoi are să se căineze, lung )ca la neanchetă) - prima zicere are să fie scurtă, răstită:

- Să nu ucizi!, - te-am învăţat prin Ea, Ea te-a învăţat, prima.

Aşa ar fi trebuit să se întâmple, ca de cele 999 ori până azi. De astă dată nici nu mai aşteaptă întrebarea-acuzaţie şi se precipită:

- Tocmai de aceea - am făcut bine că!

- Sau rău. Mai ai timp să te răzgândeşti…, spune el azi parcă şi mai ostenit, cu acea tristeţe întristătoare a anchetatorilor, săracii, oameni şi ei - spre deosebire de noi. Ai ucis. Ai făcut rău.

- Nu, rău n-am fă’… Am fă’ - tot n-am găsit cuvântul potrivit - mă ajuţi? Suflă-mi prima silabă - aştepţi să-ţi suflu ce să-mi sufli?

- Nu, nici eu nu-l.

- Mi-ai mai spus - nu te cred. Te cred - de-atâtea ori te-am văzut pierzând pasul, rămânând în urmă. Te-am auzit străduindu-te să înveţi de la noi ce-ai uitat, ce n-ai ştiut, ce n-ai vrut să afli. Te-am văzut, la cârmă: eşti bătrân, picoteşti, îţi scapă din mâini roata cu coarne - tu dormi, ea se-nvârteşte încolo, încoace, stă…

- Vezi? Stă singură! Dacă m-a furat somnul o singură dată…

- De fiecare dată spui că o singură. Şi că, dormind, veghezi, iar ce s-a-ntâmplat pe când dormeai, s-a-ntâmplat fiindcă aşa ai vrut. Zici că aşa ne pui la încercare - cu lovituri de picior?, de bâtă?; ca să vezi dacă sântem morţi ori încă nu? E nedrept.

- Nimic din ce porneşte de la mine nu e nedrept.

- Nici drept.

- Vorbeşti ca să nu - am început să arăt ca voi?

- Vorbeşti ca să - încă nu. Altfel nu m-ai nedreptăţi: de unsprezece ani mă ucizi, cu Ea )care m-a-nvăţat, prima, să nu). Ştii bine că n-am, dar cum tu piroteai la cârmă şi-am luat-o cu toţii razna…

- Am spus: a fost voia mea s-o luăm razna, ca să ne punem la încercare, să ne pedepsim… în cazul tău n-a fost pedeapsă, ci ajutor.

- De asta mă convoci în fiecare zi? După fiecare plimbare?

- Să stăm de vorbă. Să-mi spui ce mai e pe-afar’.

- Afar’ e bine, toţi, te-aşteaptă cu credinţă, pantofi, costum…

- S-a întors Guliman…

- Bine spus: întors. Zice că afar’ - ce să fie: soare, aer, femei, femei, femei, femei…

- Altceva în afară de femei?

- Nimic în afară de femei. Decât, ba da: spaima de soare, de vânt, de aer - de femei. Aşa o să fie mereu? Chiar după liberare? Chiar după unsprezece ani de la liberare?

- Nu ştiu, nu cred, ai încurcat una cu neuna - ce mai zice Guliman de-afar’? S-au copt strugurii văratici?

- Dă-i dracului de struguri, destul îi visez. Cumplită, nedreaptă: libertatea să-ţi fie, aici, unde n-o ai, mai ameninţată decât acolo, în ea…

- Dar pepenii galbeni? - am văzut azi…

- …libertatea să-ţi fie mai închisoare decât închisoarea.

- …şi harbujii - eh, un harbuz…

- Sau altfel: libertatea să fie pentru totdeauna ameninţată, minată, să conţină viermele îndoielii şi în acelaşi timp să fie viermele, să trăiască din viitoarea închisoare, ori din perpetuarea ăsteia…

- Nu mi-ai spus: harbu’…

- Lasss’! Harbujii tăi - căcat! Când nu ştiam că există, nici nu existau. Tu, făcându-mă să aflu, m-ai făcut s-o fac - eu am, nu?; inventat-o?

- Poate că da, poate că.

- Poate că sigur: locul cel mai neprimejduit: cel mai din adânc, din inima fundului, din fundul inimii primejdiei…

- Mâine, dacă te mai apuc, îţi povestesc ziua a treia - a fost mai ceva ca la Mărăşeşti…

-…acolo de unde nu mai poţi coborî, unde nu mai ai ce pierde…

- Totdeauna ai ce pierde, uită-te la neamul vostru: se teme că mai are ceva de pierdut; după ce-a pierdut totul, îşi spune că va mai fi rămas ceva pe undeva, altfel ce rost să trăiască, dacă nu mai are ceva de pierdut? Nu-ţi dai seama c-ai avut decât atunci când ai pierdut - şi-i prea târziu.

- Pentru mai-rău nu-i prea-târziu. Deci, să fiu fericit: ştiu că mai pot coborî în nefericire. Guliman…

- Mai ales el. Pentru minciună…

- Asta-i bună! El pentru minciună, eu pentru omor – de acord, am ucis, dar Guliman? El îi înviază pe oameni din morţi cu minciunile lui - de ce-l pedepseşti?

- Ca să vă răsplătesc pe voi, cu el - ce v-aţi face fără el?

- Am muri de tot. Eu însă nu - eu nu-l cred.

- Ce te-ai face fără el: ai supravieţui.

- În sfârşit, un adevăr: pedeapsa, pentru moarte, nu e moarte, ci…

- Taci!

- Nu tac - deci, prin moarte, treci pe celălalt mal, unde pedeapsa nu te mai atinge.

- Lassssă…

- Nu las - în viaţă rămânând, rămâi cu memoria - asta-i: memoria, judecător şi călău.

- Taci, te rog. N-am vrut să fac să fie aşa.

- Nu tac - să-ţi dai iluzia că mi-am pierdut memoria? Asta ai vrea: să uităm… Tu să spui cu glas tare că ne-ai iertat pre noi pentru greşalele noastre, în fapt, să tragi foloase, fiindcă n-o să mai ştim ce-ai făcut, ce ne-ai făcut…

- Încetează!

- Să încetez - eu? Dar tu? Tu ai încetat, la Pi’…

- Nu! Te rog…

- Roagă-mă - la Piteş’…

- Te rog, te implor…

- Imploră-mă - la Piteşti, la Piteşti, la Piteşti - astupă-ţi urechile, să n-auzi, deşi ce-ai mai avea de auzit, tu, care l-ai făcut?

- Nu, nu eu! Voi l-aţi… Eu nu ştiam nimic, nici nu eram acasă, eram mic, aveam gripă - voi…

- Ţine-ţi gura, doamne! Fii bărbat, nu român, ce dracu’! L-ai făcut, l-ai făcut - du-ţi-l!

- Nu. Nimeni n-are voie să vorbească despre…

- Zi-i pe nume, de ce te-ai oprit : Piteşti, Piteşti, Piteşti, Piteşti…

- Tu vorbeşti, care n-ai fost acolo? N-ai fost - nu ştii, gata! N-ai voie să vorbeşti despre ce n-ai văzut cu ochii tăi!

- Nici Tolstoi n-a văzut cu ochii lui lupta de la Borodino - s-a născut mult după…

- N-ai fost - nu ştii! Nimeni nu ştie cum a început, cum a…

- Nici ? Aşadar: cine n-a fost acolo - să nu vorbească; cei care-au fost, dacă n-au murit, să tacă din gură, să nu-ţi maculeze creaţia!

- Lasssă, taci.

- Să tac. Să nu mai am memorie. Să ne luăm pe după cap şi să uităm cu toţii, să jucăm Hora Amneziei - pentru ca tu să moţăi în continuare, nesupărat de nimeni, de nimic…

- Taci! Nu huli!

- Să nu hulesc, să nu vorbesc, să nu ţin minte - să uit, să mor - ţi-ai zidit puterea pe interdicţii, pe nu-uri, pe tăcerea noastră, pe laşitate, pe frica de a ne folosi de memorie…

- Taci…

- Taci, nu huli, nu te plânge, nu-ţi aminti, rabdă, taci şi mişcă - de ce ne-ai mai făcut, dacă într-adevăr tu ne-ai…?

- Te îndoieşti? Pui la îndoială…?

- Acum întreb eu, tu răspunzi: De ce ne-ai făcut pentru Piteşti?

- Eşti nebun, nebun.

- Răspunde la întrebare: De ce…?

- Taci, nimeni n-are voie să rostească numele blestemat…

- Tu i-ai binecuvântat blestemul.

- Nu. N-a fost cum crezi. N-ai fost acolo, nu ştii. Numai cei care au trecut prin ce-au trecut pot să vorbească, iar ei nu pot vorbi - au uitat, tac. Despre Piteşti se tace.

- “Despre Piteşti se tace” - nu sună rău, dar asta nu mai este o nevinovată recomandare, ci ordin - de la cine ordinul? Despre Piteşti trebuie să se tacă - cine are interesul să se tacă despre Piteşti? Călăii?

- Mai ales victimele.

- Cum aşa ? Dar o victimă mi-a povestit…

- O excepţie - dar şi excepţia a povestit numai partea de victimă, nu şi pe cea de călău.

- Pentru mine hotarul între victimă şi călău nu trece prin mijlocul unuia şi aceluiaşi om, deţinut - ci îi desparte pe deţinuţi de gardieni, politruci, generali, secretari-generali!

- Nu pricepi nimic, simplifici, vorbeşti numai de victime şi numai de călăi, ca şi cum… Ce te faci cu Ţurcanu?

- Ţurcanu face parte, cu Popa Ţanu din categoria a doua. Ei n-au luat măcar o palmă în timpul reeducării. Ce bine le-ai întors, răsucit, porcăit, doamne - de-ai zice că erai cel puţin ministru de interne - ai fost coleg cu Teohari? Cu Nikolski? Subaltern al tovarăşului nostru Ghiţă Dej? Superior al iubitei tovarăşe Ana? Ce-ai făcut la Piteşti?

- Dar cum îndrăz’…

- Ce-ai făcut la Piteşti?!

- Lasssă… Sunt bătrân, bolnav, nu mai văd bine, aud prost…

- Să te fi retras la azil, înainte de a…

)Editura Univers, 1992)

Reprodus cu acordul autorului