Farmece

Farmece

Sanda nu putea ieşi din casă oricum, ci doar cu dreptul. Adică era obligatoriu să treacă pragul uşii cu piciorul drept, altfel trebuia să se întoarcă şi să o ia de la capăt cu plecatul. Oricine ştie că dacă te întorci din drum îţi merge rău, aşa că atunci când din greşeală păşea cu stângul, Sanda trecea pragul de trei ori înainte şi înapoi, ca să se dezlege toate relele ce ar fi apărut cu siguranţă dacă nu lua această măsură drastică.

Avea o treabă importantă de rezolvat astăzi, căci era înfăţişarea la procesul de divorţ şi nu îşi putea permite să facă nici cea mai mică greşeală. Îşi pusese chiloţii pe dos ca să nu se prindă vorbele rele, căci ştia ea cum o bârfesc acum toate colegele de birou. "Ai văzut, dragă?! A lăsat-o bărbatul pentru una mai tânără ca ea. Degeaba spune că i-a făcut aia farmece, că i-a dat să bea leac de dragoste...Aiurea! Cine mai crede azi în prostiile astea? A lăsat-o de dusă cu capul ce e!..."

Parcă le şi auzea cum cleveteau şi o vorbeau pe la spate, iar în faţă îi zâmbeau şi nu ştiau cum să fie mai mieroase şi drăguţe - în fapt, ipocrite şi răutăcioase, pe care nu le putea suferi.

Se opreşte în faţa icoanei de pe hol sub care arde mereu o candelă. Trage nişte cruci mari şi rosteşte un pios "Doamne-ajută!" sorbind cuvintele pe jumătate, cu respiraţia sacadată de emoţie şi grabă. Nu-i plăcea deloc ideea că are înfăţişarea într-o marţi, pe 13! Marţea sunt trei ceasuri rele şi, de parcă asta nu era destul, mai era şi 13. Ia poşeta agăţată în cuier (niciodată nu o lăsa pe jos, că aşa merge treaba, dacă ţii poşeta pe podea o să sărăceşti) şi o aruncă absentă pe umăr.

Rudele şi prietenii apropiaţi ştiau că Sanda nu fusese aşa dintotdeauna. În tinereţe era o fată veselă, optimistă, cu o fire plăcută, prietenoasă. Apoi se căsătorise cu Gelu, pentru care nutrea o pasiune aproape bolnăvicioasă. Poate şi pentru că fusese primul bărbat din viaţa ei, ori poate pentru că era o fire atât de voluntară, ambiţios şi bun afacerist, impunându-se plin de forţă celor din jur. O duceau foarte bine cu banii şi nu le lipsea nimic. Anul trecut îşi cumpăraseră un loc de casă şi luna viitoare ar fi trebuit să se mute în casă nouă, o vilă în toată regula, cu etaj şi mansardă, în care amândoi investiseră atâta efort şi energie. Iar acum totul se duce pe apa sâmbetei din cauza acelei târâturi, curviştina care i-a stricat casa cu farmece de dragoste, care i-a băgat argint viu în casă, era sigură, altfel nu îşi putea explica cei 20 de ani de căsnicie cărora Gelu le dădea atât de uşor cu piciorul. "Curva dracului!" înjură Sanda în gând după care murmură vinovată un "Doamne iartă-mă!".

Era frumuşică jigodia, dar cam negricioasă, şi asta era pentru Sanda dovada supremă a vinovăţiei; mai mult ca sigur avea sânge de ţigancă, iar blestemele ţigăneşti sunt cele mai temute, vrăjile lor fiind tare greu de dezlegat. Nu are timp de pierdut, e deja târziu şi dacă nu iese din casă acum, riscă să nu ajungă la tribunal, or asta ar fi ultima picătura din paharul plin cu amărăciune din care bea de când s-a pornit toată povestea asta. Cum ar jubila Gelu şi iubita lui să se pronunţe divorţul în favoarea lui, să le rămână lor totul şi ea să se aleagă cu praful de pe tobă, după ce 20 de ani l-a pus pe un piedestal şi nici copii nu a făcut de dragul lui, i-a hrănit egoismul masculin şi l-a copleşit cu grija maternală a femeii care trăieşte prin bărbatul ei, fără să îi pese de propria viaţă.

Şi-a calculat plecarea în aşa fel încât să ajungă acolo cu jumătate de oră mai devreme, căci ştie prea bine ce se întâmplă mereu, mai ales când are de mers pe jos şi trebuie să păşească plină de atenţie, să nu calce pe gurile de canal cu găuri în număr impar, încetinindu-i astfel călătoria.

Sanda avea un dar ciudat de a aduna superstiţiile cele mai bizare; aşa cum unii oameni îşi fac o pasiune din a colecţiona şerveţele sau cutii de chibrituri, ea colecţiona cele mai diverse şi ciudate superstiţii, fără discriminare. Nu conta cât de copilăroase erau, se lipeau de ea cu atâta uşurinţă, iar ea le adopta cu fervoare, dând sens unei vieţi care altfel ar fi părut prea searbădă. La început, până şi ei i s-a părut stupidă chestia cu gurile de canal: au găuri cu număr impar, nu călca pe ele că poartă ghinion, au număr par de găuri, este obligatoriu să păşeşti pe ele şi ai să vezi cât de bine îţi merge. Apoi capacele norocoase au devenit o adevărată obsesie, cele mai vânate fiind cele cu şase găuri, atât de rare, dar cu atât mai apreciate de o aşa fină cunoscătoare în ale superstiţiilor, ca Sanda.

Sau când începuse să citească numerele de pe plăcuţele de înmatriculare şi nu-şi putea dezlipi ochii de la ele, ca să nu rateze ziua ei de naştere sau numărul ei norocos, omiţând astfel capacele de canal pe care le ignora fără voie călcând la întâmplare pe găuri cu soţ ori fără soţ, atrăgând astfel energiile negative şi karma nefastă. Ghinionul atras din inconştienţă era probabil balansat de numărul fast ce apărea brusc în raza vizuală de pe vreo plăcuţă prăfuită de Dacie.

Deschide uşa nervos, curentul de aer pâlpâind flăcăruia candelei, aproape stingând-o. Păşeşte în holul blocului cu grijă, preocupată să fie cu piciorul drept, îşi face iar trei cruci mari (totdeauna trei, este numărul magic pentru cruci atunci când pleacă undeva, ca să-i meargă bine toată ziua). Încuie uşa răsucind cheia de două ori şi se străduieşte din răsputeri să conştientizeze gestul; încuiatul uşii devine repede automatism şters din memoria curentă, un act neînsemnat, rutinier, pe care îl uiţi imediat ce l-ai dus la bun sfârşit. Sanda se concentra mereu când încuia uşa, repetând cu voce tare "am încuiat uşa, am încuiat uşa" pentru a evita întorsul din drum în cazul în care ar realiza că nu ştie sigur - a încuiat-o sau nu?

Deodată, ceva neobişnuit îi atrage privirea. Lângă covoraşul de rafie pentru şters picioarele, în colţul holului, aproape atingând uşorul uşii, trona o grămăjoară de pământ. Conul negricios din pământ negru este aproape perfect şi Sanda îngheaţă cu totul. Un fior rece o trece pe şira spinării, căci realizează instantaneu ce se întâmplă: "Vrăjitoarea!" I-a făcut farmece cu pământ, nenorocita, şi acum trebuie să le dezlege cât mai repede, căci nu poate pleca aşa, cu norocul legat tocmai în ziua în care are procesul. Şi-a ales bine ziua târâtura, să-i pună pământ descântat la uşă; după ce i-a distrus căsnicia, vrea să o lase săracă lipită pământului. "Pământ, asta e tot ce vrea să-mi lase. Praful şi pulberea să se aleagă de viaţa mea! Da" n-o las... n-o las pe ticăloasa aia să-şi facă mendrele cum vrea ea!" Are în casă agheazmă de la Mănăstirea Putna, pe care o păstrează cu sfinţenie într-o sticlă pusă bine în lada de la studio, sub pernele din puf de la maică-sa. Nu o scoate decât în cazuri de forţă majoră, când e deochiată, ori când îi intră în casă cineva necunoscut despre care nu ştie mare lucru şi care îi poate aduce cine ştie ce duhuri necurate. Mai stropeşte prin casă peste an între sfeştanii şi bea dimineaţa pe nemâncate atunci când e bolnavă, ori are vreo migrenă rebelă care o doboară la pat. Nu are încotro decât să se întoarcă din drum şi să ia sticla; nu poate lăsa povestea asta neterminată, căci dacă nu desface farmecele cât mai repede se învechesc şi sunt mai greu de întors.

Păşeşte înciudată iar pragul şi intră în casă; scotoceşte febril în lada de stejar după preţioasa sticlă fumurie în care fusese odată hidromel şi pe care o deschide cu inima bătând atât de tare, încât o simte la rădăcina nasului, făcând-o să strănute. Asta e semn că vraja e puternică şi s-ar putea ca agheazma să nu fie suficientă. Se uită la ceasul din hol şi deja este prea târziu - dacă nu pleacă acum nu mai are şanse să ajungă la timp; are două opţiuni, să plece şi să lase farmecele lucrând în pragul uşii, ori să accepte că pierde procesul, dar să-i întoarcă ţigăncii vrăjile ei ticăloase, să îi dejoace planurile diavoleşti căci nu putea lega aşa descântec puternic decât cu ajutorul necuratului. "Ptiu! Ucigă-l toaca!" scuipă Sanda în sân, mutând sticla în mâna stângă să-şi elibereze mâna pentru cele trei cruci. Alegerea e deja făcută, căci dacă lumea materială, realul atât de prozaic este relativ uşor de stăpânit cu determinare, voinţă şi puţin noroc, cu lumea nevăzută, partea metafizică şi plină de mister a realităţii nu te joci; este ceva ce ne depăşeşte, forţe tenebroase, necunoscute pe care nici nu am început a le cuprinde cu mintea noastră limitată, ne conduc viaţa trasându-ne implacabil destinul. Or Sanda nu e dispusă să rişte.

Deschide dopul şi adună în pumn câteva picături din apa sfinţită ce miroase a stătut şi busuioc. Răspândeşte lichidul miraculos în mişcări scurte, aruncând braţul în evantai ca şi cum vrea să semene boabele de apă în pământul lucios.
- Tatăl nostru carele eşti în Ceruri / Sfinţească-se numele tău / Vie împărăţia Ta... iar agheazma zboară în jurul ei pictând zidurile albe, cu pete cenuşii şi umede, lăsând în urmă dâre alungite. Ce dacă a pierdut procesul, vraja şi-a pierdut deja puterea şi toate or să meargă bine, căci Dumnezeu o să o treacă şi prin asta aşa cum a scos-o din toate necazurile ca răsplată pentru credinţa ei nestrămutată. Bătăile inimii s-au mai potolit, liniştea şi pacea o inundă, calmând nervii zdruncinaţi de atâtea emoţii şi sperietură. Grămăjoara de pământ este la fel de hidoasă, dar n-o mai înfricoşează atâta; pentru siguranţă o să o cheme pe Tuşa Amelia care vinde lumânări la Catedrală şi e tare pricepută la farmece. Ştie ea ce trebuie făcut mai departe ca să fie treaba sigură şi să întoarcă vrăjile împotriva cui le-a pornit. Ţine minte cât a ajutat-o cu nepoată-sa, care avea 30 de ani şi nu se mai mărita. I-a dat cheile de la biserică şi a pus-o să descuie uşa în fiecare dimineaţă, nouă zile la rând, să ţină post şi să se roage; la sfârşitul anului era deja măritată. Tare pricepută! O scapă sigur de farmece dacă a mai rămas vreunul.
- Săru" mâna doamna Spânu! Aoleo! Tocma" ce măturasem palieru" şi uitai foraşu" la parter şi a trebuit să mă duc dupa el. Liftul ăsta iar nu merge fir"ar al dracu" de lift, să-l ia morţii! A vărsat madam Ionescu de la trei pământ dă flori pă jos... Că aşa e astea doamne, nu strânge după ele nici să le pici cu ceară! Hai că-l iau acu"... Scuzaţ că l-am pus lângă pragu" lu" matale, da" credeam că eşti plecată d"acasă... Uite amu"l strâng...

Mioara, femeia de serviciu, se strecoară pe lângă Sanda, cu mişcări de nevăstuică prinsă în coteţul găinilor şi, cu o mişcare expertă, împinge dintr-o zvâcnitură grămăjoara de pământ pe făraşul de plastic cu marginea de cauciuc roasă de atâta frecat, aruncând într-o clipită toate farmecele tulburătoare şi misterioase ale lumii nevăzute, acolo unde le este locul - în găleata de gunoi.

Angela Daniela ŢAPU