Privindu-l pe Şobi

Privindu-l pe Şobi

 

„Omul nu poate, ca animalul, să se lipsească de sens.
Poate renunţa la construcţiile simbolice, aşa cum poate
închide ochii. Însă până şi viziunea neagră nu este o viziune
nulă: el proiectează în afară, ca pe o pânză neagră,
sensul, sub forma absenţei de sens, sub forma absurdului.”
Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton

 

Telefonul ţârâie lung în noapte şi îmi tulbură somnul; sunetul strident, neplăcut, mă scoate din minţi şi mă hotărăsc să nu răspund… Câteva secunde de linişte, după care ţârâitul înnebunitor porneşte iar. Mă scurg din pat şi fug împleticit spre sufragerie unde, pe măsuţa înaltă, instrumentul de tortură îmi sfredeleşte creierul.
- Alo! răspund enervată, şi este ora la care nu mai încerc să mimez buna dispoziţie.
- Eu sunt! Vino repede… şi un hohot de plâns îneacă restul vorbelor pe care nu le mai înţeleg. Este Diana, prietena mea, şi plânsul violent în miezul nopţii mă sperie, având efectul unui termos de cafea amară ce mă trezeşte complet.
Îmi trag treningul la repezeală şi o pereche de şlapi completează ţinuta, şlapi în care lipăi până în parcare, cu inima bătând haotic. Pornesc motorul şi trag de volan violent, scrâşnind din roţi, gonind pe străzile pustii.
Diana este prietena mea cea mai bună şi felul ei de-a fi, direct, sincer, fără floricele şi ţoncăieli afectate ca între femei, mă face să o iubesc şi mai mult. Tot timpul veselă, o veselie care îi lăţeşte permanent pe faţă un zâmbet în care îşi arată toţi dinţii şi un limbaj colorat, aproape masculin, care în gura altcuiva ar fi vulgar de-a binelea, completează portretul prietenei mele. Ciudat, dar Dianei îi stă bine aşa, căci totul contrastează cu o feminitate rareori disimulată. E medic stomatolog şi rigoarea meseriei, dublată de starea de bună dispoziţie permanentă, mă fac să fiu şi mai speriată de plânsetul ei disperat. Urc scările în fugă şi forţez clanţa încercând să intru în apartamentul Dianei. Uşa este închisă şi mă izbesc cu fruntea de lemnul tare. Înjur încetişor şi bat cu pumnul, dar nu suficient de tare ca să scol vecinele de palier, veşnic curioase şi bârfitoare.
Se aude cheia în broască şi uşa se întredeschide, lăsând să se vadă ochii Dianei plini de lacrimi şi trăsăturile ei, altfel plăcute, schimonosite de durere.
- Ce e?! Ce s-a’ntâmplat? mă grăbesc să aflu sursa nefericirii Dianei.
Se cutremură şi mai tare de plâns; cu o batista mare, bărbătească, deja udă de lacrimi, încearcă să îşi înăbuşe suspinele şi tăcut mă conduce spre dormitor.
Un miros înecăcios de lumânare aprinsă îmi confirmă cele mai negre temeri.
În mijlocul dormitorului, pe patul imens, pe un prosop de bucătărie frumos apretat şi strălucitor de alb, Şobi stă întins cu lăbuţele în sus, încremenit în moarte. Motanul Dianei se hotărâse să moară după 17 ani de viaţă pisicească fericită şi îndestulată. Diana îl găsise părăsit în scara blocului, un ghem de blană cenuşie şi cu aspect de şobolan - ce i-a dat şi numele: Şobi; un şobolan felin care pe măsura anilor devenea din ce in ce mai respectabil şi impunator.
- Uite-l tu, Angi!... Zici că doarme!... şi hohotul de plâns al Dianei mă determină să îmi înghit un icnet de râs ce se zbate în coşul pieptului. E tristă moartea lui Şobi, dar lumânarea parfumată pe care Diana a aprins-o la capul patului aruncă umbre pe pereţi, lăbuţe lăţite caraghios ce se întind spre tavan, umor negru cu umbre chinezeşti. Stăpâna lui Şobi îi prinsese şi fălcuţele cu o batistă cu dantelă pe margini, legată frumos în creştetul capului, făcând din ritualul înmormântării pisiceşti o imitaţie absurdă, tragi-comică, a cutumelor funerare, lucru ce mă face să hohotesc muţeşte, un râs tăcut care îmi dă lacrimile. Plâng alături de Diana care începe să bocească şi să îmi povestească printre suspine epopeea vieţii ei alături de Şobi.
- Ştii, Angi… Mi-a murit în braţe!... Îl am de atâta vreme că nu ştiu cum o să mă descurc. Eram în primul an de liceu când l-am găsit. Şi acum, după două divorţuri, al treilea pe drum… Singurul Şobi mi-a fost fidel, alături de mine tot timpul, nu mi-a înşelat aşteptările, nu mi-a distrus viaţa ca cei trei ticăloşi de bărbaţi ai mei!... Începe să plângă iar şi priveghiul morţii feline se anunţă lung şi dramatic.
Diana se duce la bucătărie să facă o cafea şi mă ridic să o urmez.
- Nu, stai aici cu Şobi. Nu-l lăsa singur, bietul de el! Trebuie să apară şi ai mei… Părinţii Dianei au o făbricuţă de mobilă şi locuiesc la câteva blocuri distanţă; chiar mă întreb cum de nu au ajuns încă. Diana suspină adânc şi continuă: Ai mei s-au dus la fabrică să facă un sicriu pentru Şobi, că doar n-o să-l pun direct în pământ…
Mă aşez la loc pe scaun şi privesc blana năpârlită a lui Şobi, cu luciul pierdut demult şi, printre fălcile legate strâns cu batista de dantela, un colţ îngălbenit de vreme se iţeşte lucind în lumina lumânării. Colţurile batistei ridicate semeţe în sus pe capul blănos al lui Şobi proiectează două urechi de iepure pe perete, completând tabloul cu cele patru lăbuţe îngheţate în moarte, un rigor mortis felin ce are în mod ciudat demnitatea lui. Îmi amintesc de moartea bunicului meu, de înmormântarea bunicii mele şi de simbolistica misterioasă perpetuată de babele satului, atotştiutoare, maestre de ceremonii la orice înmormântare făcută cum se cuvine. Babele adunate la priveghi, feţe pe care nu le văzusem niciodată în curtea bunicilor şi care dintr-o data se adunau hieneşte, cu gândul la pomenile suculente, se încurcau în indicaţii rostite şoptit şi misterios:
- Pune, maică, o cană cu gura în jos sub sicriu... Acoperă oglinda aia cu un prosop, maică, să nu se oglindească mortu’n ea... O rumoare s-a iscat în cohorta de babe când vrăjitoarea satului a intrat în camera unde Bunelu întins în cosciugul ieftin, cu mâinile pe piept, îşi continua muritul în nemişcare. O babă îmi şopteşte la ureche:
- Fii cu ochii pe Tanţa a lu’ Gherase, că asta vrea să fure legătura mortului... Să fac vrăji tari dă dragoste cu legătura dă la mort!...
Bunelu meu, dragul meu Bunel, era acum „Mortu” şi asta mi se părea o lipsă de respect din partea babelor pe care le vedeam cum se bucură că ele încă mai trăiesc, încă mai pot molfăi coliva, încă mai pot exclama: „Tii, maică, ai pus bomboane colorate pe colivă, maică... Astea nu se pune la mort bătrân... La copii, la morţi tineri se pune astea coloratele pe colivă, maică!”
Diana îmi aduce cafeaua şi liniştea e întrerupta din când în când de suspinele Dianei, care îl priveşte pierdut pe Şobi. Se aude cheia în uşă şi părinţii ei intră tăcut, cu ochii plânşi şi purtând în sacoşa de plastic un sicriu mititel şi o cruce pe care scrie „Şobi”.
- Vai, Doamne iartă-mă! Ăsta e păcat, Diana! Să faci cruce pisicii! Încep să semăn cu babele de la priveghiul bunelului şi tac.
- Nu e păcat! Şobi a fost un sufleţel; un sufleţel şi el... Lacrimile îi curg pe obraz şi murmură în neştire: sufleţel, sufleţelul meu...
Tatăl Dianei ridică motanul şi îl pune în sicriu. Şobi arată ciudat aşa încremenit, ca o bucată de lemn, ca o pisică împăiată prost. Până şi coada stă băţ, aşa că trebuie forţată să intre în sicriu. Un trosnet sinistru o face pe Diana să se apropie de punctul leşinului şi mama ei îi acoperă ochii cu palma, îmbrăţişând-o.
Pe bunica au ridicat-o de pe masă să o pună în sicriu. Purta costumul de biserică şi sandalele de lac, iar pe cap avea un batic de mătase negru cu trandafiri roşi pe care nu-l purtase niciodată.
Mereu de ziua ei, mama mea îi aducea câte un batic, iar bunica le punea în şifonierul din odaia bună ce mirosea a levănţică şi săpun de casă. „Să fie pentru înmormântare!” şi adunase acolo prosoape, drumuri, ştergare, tot ce trebuia pentru moartea ei; „să n-o râdă satu”.
- Aoleu maică, e moale! Nu s-a’ntărit moarta! Un murmur de spaimă s-a propagat printre babe şi una din ele mă lămureşte că dacă nu se’ntăreşte mortu’ „mai ia pe cineva din familie cu el in treij’ de zile”. După o lună a murit mătuşa mea, fulgerător şi neaşteptat…
Tatăl Dianei bate capacul sicriului minuscul cu nişte cuişoare scurte, argintii, şi Şobi dispare cu totul, pentru eternitate. Diana izbucneşte în hohote şi ia sicriul în braţe, scuturându-l sacadat în ritmul plânsului. Când să ieşim pe uşă, Diana se întoarce şi exclamă, uşor panicată:
- Era să uit! Pomana!
Deja mi-e frică să nu depăşim chiar şi limita absurdului, dacă aşa ceva există; mă întreb când a avut timp să pregătească pomana, coliva pisicii moarte pe care o jelim noi, patru adulţi în toate facultăţile mintale. Se aude zdrăngănit de vase în bucătărie şi uşile dulapului trântite. Diana iese târâind un sac de Kitty Cat pe jumătate gol, iar eu răsuflu uşurată. Nu trebuie să mănânc din coliva lui Şobi ori să împart punguţe cu colaci şi mere în drum spre locul de îngropăciune. La pomana de după înmormântarea lui Bunelu am aşezat mâncarea pe masa din odaia bună, masă pe care timp de trei zile a stat în sicriu corpul inert, îmbălsămat şi cu vata ieşind sinistru din nasul ce se ascuţise în moarte, galben şi cu nările albăstrui arcuite peste buzele negre. Se mănâncă în schimburi  şi babele stau în faţa casei aşteptând să iasă primul rând de meseni.
- Ce înmormântare frumoasă, maică! Şi mortu’ a fost frumos... S-a păstrat bine şi nu a mirosit rău!
Ieşim în fata blocului şi pisicile vagaboande pe care le hrăneşte Diana de ani de zile se strâng miorlăind şi frecându-se de picioarele noastre. Diana descarcă sacul de Kitty Cat şi mieunaturile încetează ca prin farmec. Necuvântătoarele lipăie pomana lui Şobi fără zgomot, iar eu sunt bucuroasă ca e prima pomana la care nu aud, admirativ, cu o unda de veselie săltăreaţă:
- Ce înmormântare frumoasă, maică!

Angela Daniela Ţapu