Eminescu - sau despre absolut

Eminescu - sau despre absolut

contribuţie Gheorghe BOGDAN


[[wysiwyg_imageupload:91:]]Asa se intitulează cartea d-rei Rosa del Conte, profesoară de literatură romană la Universitatea din Roma : "Mihai Eminescu o dell"Assoluto" (Istitutto di Filologia Romanza della Universita di Roma, studi e Testi: Societa Tipografica Editrice Modenese, Modena, 1963, 482 pag. ). Este fără îndoială cea mai vastă monografie închinată, într-o limbă străină, lui Mihai Eminescu. (Pe cât ştiu, cartea profesorului Allain Guillermou despre Lirica lui Eminescu n-a apărut încă). Dacă n-ar fi decât faptul că sunt citate şi traduse câteva mii de versuri - dintre care mai mult de jumătate din opera manuscrisă editată de Perpessicius - şi încă ar trebui să rămânem recunoscători autoarei. Volumul de traduceri al lui Ramiro Ortiz, publicat în 1927, cuprindea 78 de poezii, alese exclusiv din opera publicată la acea epocă.

Dar cartea d-rei del Conte e preţioasă pentru multe alte motive. Pentru întâia oară opera poetică a lui Eminescu este analizată şi interpretată în întregimea ei, adică ţinând seama de toate variantele, fragmentele şi ciornele care au fost tipărite în ediţia magistrală a lui Perpessicius. Ultimele două volume (vol. IV şi V), apărute în 1952 şi 1958, prezintă toate versiunile poeziilor postume. Asta înseamnă că studiile publicate înainte de 1938 se întemeiau pe o documentaţie incompletă.

Se ştia de mult că Eminescu era un "perfecţionist". Când evoca pe cei "cuprinşi de adânca sete a formelor perfecte", Eminescu se gândea desigur şi la sine. S-au păstrat 13 versiuni ale poeziei Despărţire, toate scrise între 1877 şi 1879. Acel admirabil poem, Memento Mori sau Panorama Deşertăciunilor (1872) cuprinde 218 strofe, cu peste 1300 de versuri, dintre care numai fragmentul Epigetul (adică 15 strofe) fusese publicat în timpl vieţii poetului. Câtă frumuseţe a zăcut îngropată atâtea multe zeci de ani! Cum ne-ar fi plăcut să citim în adolescenţă, când descopeream Epigetul, acel extraordinar prolog, adevărata ascensiune extatică spre luminile imaginare!

"Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Când a nopţii întunerec - înstelatul rege maur-
Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc,
Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vrăji aduce peste lume prin a stelelor ninsoare,
Când în straturi luminoase basmele copile cresc,
Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri
Până unde"n ape sfinte se ridică mândre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos,
Unde"n ramurile negre o cântare"n veci suspină,
Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos"

Poeziile postume, ciornele, variantele şi subvariantele - toate cuprind fragmente de o neaşteptată frumuseţe. Pentru prima dată o exegeză a poeziei eminesciene ţine seama de ele, de "îngropatele risipe" - cum numea Eminescu relicvele marilor civilizaţii dispărute. Urmărind analiza unui motiv poetic - Bunăoară, "blestemul-rugăciune" sau "Demiurgul cosmogonic" (p. 48 sq.)- cititiorul descoperă necontenit, alături de versurile bine cunoscute, versuri inedite de o nebănuită frăgezime, de o surprinzătoare perfecţiune.

Nu voi încerca să rezum această operă densă, bogată, îndrăzneaţă. Mă voi mulţumi să îi prezint structura şi să atrag atenţia asupra câtorva aspecte de mare interes pentru cititorul român.

În prima parte (pp 7-225) sunt examinate principalele teme lirice eminesciene: problema socială (Împarat şi Proletar), demiurgul cosmogonic (Rugăciunea unui Dac, Scrisoarea I), Hyperion (Luceafărul), întrebarea metafizică în Memento Mori, Christos în poezia lui Eminescu, figurile Divinului în Scrisoarea I; ultimele şase capitole, fără îndoială cele mai substanţiale şi mai îndrăzneţe, sunt închinate Timpului: Timpul -Demiurg, responsabil al dramei existenţiale, şi Absolutul înţeles ca Eternitate; devenirea ca structură a Timpului cosmic şi destinul omenesc înserat în curgerea circulară a Timpului; Poezia biruind Timpl şi poetul profet; sentimentul duratei şi ambivalenţa timpului psihologic; evaziunea din Timp şi unitatea cosmică; dragostea ca o chemare a Absolutului.

Pe bună dreptate, Rosa del Conte stăruie asupra acestor probleme de filozofie şi gnoză, în centrul cărora stă problema Timpului şi a Eternităţii, a Demiurgului şi a cosmogoniei. Eminescu nu a fost - şi nici n"a pretins vreodată că este - un filozof "sistematic". Ţinând seama de caietele lui de note, deşi se vede că a citit enorm, s"ar spune că în afară de Kant şi Schopenhauer nu pare a fi adâncit operele marilor filozofi, de la presocratici încoace. Refuzând, de la Berlin, catedra universitară de Filozofie pe care i-o propunea Titu Maiorescu, Eminescu mărturisea limpede că încă nu se simţea vrednic de o asemenea răspundere. Dar s-ar putea înţelege acest refuz şi ca expresia dorinţei ascunse a lui Eminescu de a rămâne liber, pentru a se putea concentra asupra operei lui de creaţie - care ştia că nu se va margini la literatură. Îl interesau cu pasiune problemele de istorie şi limbă, politica şi economia politică, ştiinţele, gnozele şi gazetăria. Ţinând seama numai de ce a publicat în timpul vieţii şi ce ni s-a păstrat în caietele lui de note, cultura lui Eminescu era cu adevărat excepţională. A fost, fără îndoială, cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alăturat de Goethe (evident, de un Goethe care ar fi murit înainte de 40 de ani). Şi tot în Goethe îşi gaseşte replica, tendinţa lui către "omul universal". Dar, încă o dată când se vorbeşte de "filozofia" lui, Eminescu nu trebuie comparat cu un profesor de filozofie - ci cu o minte enciclopedică şi închinată spre sintezele personale, asemenea lui Goethe.

Ca şi Goethe în tinereţe, Eminescu a fost fermecat de tot felul de gnoze şi filozofii oculte. Lecturile şi preocupările lui Dionis erau în bună parte ale lui. Eminescu s-a apropiat de problemele filozofiei nu pe "Calea clasică şi didactică" a operelor fundamentale, ci pe drumurile ocolite şi obscure ale magiei şi gnozelor hermetice. Lucrul acesta se ştia de mult, şi fusese explicat ca o influenţă a romantismului german. Dar Rosa del Conte se întreabă dacă Eminescu nu şi-ar fi putut îndestula pasiunea lui pentru taine şi magie cercetând deadreptul tradiţiile arhaice româneşti, aşa cum îl relevau cărţile vechi, manuscrisele şi legendele populare. Observaţia aceasta ni se pare deosebit de importantă şi asupra ei vom reveni.

Rosa del Conte identifica în centrul universului poetic al lui Eminescu "imaginaţia cosmică" (p. 403). Tema cosmogonică se îmbină cu motivul Magului care izbuteşte să domine Timpul. Se poate vorbi la Eminescu de o obsesie a Timpului, fie că e vorba de milioanele de ani ale Cosmosului, fie de mileniile istorice. Autoarea distinge în opera lui Eminescu două specii de Timp (p 188 sq.): un timp vital, pe care concepţia mistică, de structură astrală, a poetului îl va face să coincidă cu timpul cosmic, şi un timp muritor, pe care pesimismul său etic îl va face să coincidă cu modul existenţei pe Pământ. Cel dintâi e un Timp "intact", care aduce la maturitate şi le împlineşte, toate formele Universului. Celălalt e timpul uzurii, al îmbătrânirii şi morţii.

O discuţie adecvată a acestor analize precum şi a terminologiei folosite de autoare, ne-ar duce prea departe. Să amintim totuşi, cum o face şi Rosa del Conte, proverbul românesc: "ceasul loveşte, dar vremea stă, vremuieşte".

Mircea Vulcănescu descifrase în acest proverb deosebirea între durata istorică (curgere dramatică: "ceasul... loveşte") şi timpul cosmic, care "stă, vremuieşte", pentru că este circular. Eminescu pare a fi fost fascinat de ambivalenţa Timpului. "Viermele vremurilor roade în noi" scrie el în poezia În van căta-veţi (1879)Iar într-o subvariantă a Luceafărului:
"Şi numai noi trecem sărmani
copii nimicniciei..."
Dar: "Timpul mort şi"ntinde trupul
şi devine vecinicie"
Şi într-o altă varianta a Luceafărului:
"Din sânul vecinicului ieri
Trăieste azi ce moare" Pe de altă parte, universul poetic al lui Eminescu abundă în figuri şi imagini în care divinitatea, perfecţiunea, puterea, beatitudinea sunt solidare de o durată infinită. "În a raiului prisacă stă moşneagul plin de zile, Dumnezeu..." Chiar când, într-o variantă ulterioară, "Dumnezeu" e înlocuit prin "stup bătrân", se descifrează nostalgia poetului faţă de "eternitatea" înţeleasă ca o durată fabuloasă. "Dunărea bătrână", "Carpatul cel ars şi bătrân", acel "bătrân mag" despre care Împăratul (el însuşi - "Bătrân cu ani o sută pe fruntea lui de nea" ) spune:

"Când încă eram tânăr, el tot bătrân era:
Al vremurilor curs vecinic nu-l poate turbura"

Imaginile acestea trădează fascinaţia lui Eminescu pentru tot ceea ce izbuteşte, prin prelungirea nefirească a propriei lor durate, să reziste descompunerii şi morţii. Într-un articol de acum 25 de ani ("Insula lui Euthanasius", Revista Fundaţiilor Regale, 1939) arătam cum imaginile paradisiace din opera lui Eminescu sunt solidare de speranţa într-o "oprire pe loc", magică sau extatică, a Tmpului. Rosa del Conte analizează cu multă perspicacitate Povesta magului călător în stele (p. 180 sq.), dovedind că, în imaginaţia lui Eminescu, Magul, încarnare a Profetului, şi poate chiar a Demiurgului, izbuteşte să biruie şi să stăpânească Timpul. Dragostea lui Eminescu pentru tot ce era "bătrân", "tradiţional", pentru tot ceea ce durase de"alungul Istoriei şi izbutise să-şi păstreze valoarea şi creativitatea, admiraţia lui pentru "obiceiurile pământului", pentru limba bătrânească, pentru folclor şi literatura populară, pentru manuscrise şi cărti vechi româneşti - toate acestea nu sunt străine de concepţia ambivalentă a Timpului pe care o avea Eminescu şi de nostalgiile lui faţă de vremea care "stă, vremuieşte".

Partea a II-a a monografiei se întitulează "Aspecte ale artei şi ale limbajului eminescian" (pp. 225-412). Autoarea studiază sensibilitatea cromatică a lui Eminescu, "secretul" muzicalităţii eminesciene, simbolismul materiei, substratul autohton al culturii lui Eminescu şi reflectarea tradiţiilor culturale în anumite imagini ale limbajului eminescian. Fiecare capitol ar merita să fie discutat pe îndelete. Dar nu ne vom putea opri decât asupra problemei formaţiei culturale a lui Eminescu. Spre deosebire de majoritatea criticilor şi istoricilor literari români, interesaţi să descopere mai ales influenţele culturii occidentale, Rosa del Conte insistă asupra primei faze "autohtone" , a formaţiei spirituale a lui Eminescu. Autoarea aminteşte că poetul a crescut în atmosfera spiritualităţii ortodoxe "care se oglindeşte fie în tradiţia religioasă cultă (care deşi nutrită la izvoarele celei mai vechi literaturi patristice, nu e totdeauna străină de influenţe neoplatonice şi gnostice), fie în taditia folclorică, ce reflectează atâtea aspecte ale "evlaviei" populare slavo-bizantine. Şi aceasta trebuia să-l predispună în chip firesc să pătrundă, fie în climatul magic al filozofiei şi poeziei romantismului german, fie în văzduhul mitic al gândirii orientale (p. 293).

Pe bună dreptate evoca autoarea acel pasaj autobiografic din Sărmanul Dionis: "lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet.." Ori, cărţile de astrologie şi magie pe care le citea Dionis erau de origine bizantină, deci helenico-orientală. Într-unul din Apendice (Eminescu şi gnoza, p. 413) autoarea aminteşte că poetul n"avea nevoie să citească textele gnostice pentru a le cunoaşte învăţătura: imaginea Dumnezeului luminos şi atotputernic, bunăoară, o găsea în folclorul poetic românesc. Pe de altă parte, "entuziasmul" neo-platonic pătrunde toată spritualitatea ortodoxă. Era deajuns ca cineva să citească pe Antim Ivireanul ca să se familiarizeze cu filozofia şi universul de imagini al patristicei. Dar Eminescu citise multe alte lucruri în afară de Antim Ivireanul. El avea o bogată şi preţioasă colecţie de cărţi vechi şi manuscrise româneşti pe care Moses Gaster a utilizat-o când şi-a întocmit faimoasa Chrestomathie roumaine. Într-un articol recent al lui Alexandru Elian, folosit de Rosa del Conte, e reprodusă lista de cărţi vechi şi manuscrise pe care Eminescu le propunea pentru cumpărare Bibliotecii Centrale din Iaşi, la 6 Martie 1873. Se găsesc trduceri vechi româneşti, tipărite sau manuscrise, din Părinţii Bisericii, vieţi de sfinţi, apocrife, apocalipse, romane populare. Toate aceste texte, la care se adaugă ştiinţa lui de tradiţii populare şi datine bătrâneşti, alcătuiau un corpus de cunoştinţe şi idei, reflectând credinţele şi speculaţiile arhaice româneşti, în mare parte de origine bizantino-orientală.

Studiind "Riflessi della tradizione culturale in alcune figure del linguagio emineschiano" (p. 313 sq.) autoarea citează texte patristice sau hermetice pe care Eminescu probabil că nu le citise direct, dar al căror conţinut îl găsea în tradiţia cultă românească. Eminescu reprezintă fără îndoială o sinteză genială, în care s-a trecut cu vederea bogăţia "humusului natal". Criticii români au subliniat influenţa tradiţiei autohtone asupra concepţiilor politice şi literare ale lui Eminescu - dar nu şi-au închipuit că temeiul imaginaţiei şi al speculaţiilor teoretice le-ar fi putut împrumuta din universul spiritualităţii arhaice româneşti. Merită să fie reamintit cu acest prilej ceea ce scria Eminescu în două articole din Timpul: "Dar o adevarată literatură trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală şi pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui" (8 Mai 1880). "Limba literară, nu cea grăită în societatea cultă, limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocurea de o rară frumuseţe. Multe texte şi bisericeşti şi laice, au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor, încât e peste putinţă că frumuseţea stilului să se atribuie întâmplării şi nu talentului scriitorului şi dezvoltarea limbii" (21 Nov 1881).

De acord cu prietenul lui, Moses Gaster, care refuzase să introducă în Chrestomathie roumaine, texte de după 1830, Eminescu socotea tradiţia literară întreruptă pe la 1830; de la această dată limba română şi-a părăsit evoluţia ei firească. Pentru a regăsi o limbă autentică şi robustă, Eminescu s-a aplecat răbdător asupra textelor literaturii vechi şi populare. Asta nu înseamnă, însă, că era un "conservator" . Cum mărturiseşte el însuşi: "Nici pentru ţara noastră n"am gândit vreodată a propune un sistem, care să învieze veacul al XVII, epoca lui Matei Basarab". Eminescu credea că legea vieţii stă în "împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor", şi dădea exemplu Anglia, ale cărei forme istorice erau "pururea reîmprospătate de spiritul modern, de munca modernă" (texte citate de Rosa del Conte, p. 400).

Tot atât de sugestive şi bogate sunt analizele imaginilor şi expresiilor care ar putea fi explicate printr-o dublă derivaţie: folclorică, pe deoparte, sau cea a tradiţiei filozofiei religioase culte, pe de altă parte (bunăoar "vămile văzduhului", motiv cult greco-oriental, dar circulând mai ales în contexte forlclorice). Cercetarea concordanţelor între limbajul eminescian şi acela al vechii tradiţii mistico filozofice, conduce la rezultate surprinzătoare. Autoarea pune în lumină importanţa mistică a hieroglifelor ("sfinx pătruns de înţeles") şi a cifrelor ("O cer, tu astăzi cifre mă înveţi..") şi arăta în ce măsură Eminescu aplica limbajul mistic tainelor şi extazelor dragostei profane: "Dumenzeu de-ar fi fost, şi-ar fi uitat universul, spre a căuta un altul în ochii ei albaştri; de-ar fi găsit, nu se ştie...căutarea ar fi durat vecinic" (Sărmanul Dionis); "Privindu-mă cu ochii în care aveai un cer..." (Strigoii); "Pe-al meu propriu rug ma topesc în flăcări..." (Odă în metru antic). Dar să lăsăm cititorilor români, pe care i-am dori cât mai numeroşi, bucuria de a descoperi singuri nestematele lui Eminescu luminate cu atâta competenţă, erudiţie şi penetraţie de Rosa del Conte. Cartea aceasta deschide atâtea noi perspective în interpretarea lui Eminescu, încât se cere recitită şi meditată pe îndelete. Geniul lui Eminescu ni se revelează încă şi mai excepţional decât îl cunoşteam până acum, încă din perioada de gestaţie, toate temele poeziei lui majore erau deja prezente, împreună cu o extraordinară bogăţie a schemelor metrice (vezi bunăoară p. 399 sq.). Azi, când cunoaştem în totalitatea ei creaţia eminesciană nu se mai poate vorbi de o perioadă "pesimistă" şi de alta "optimistă"; ambele orientări au coexistat la Eminescu de la început, şi au continuat să coexiste în perioadele lui de maturitate (după cum observa autoarea, p. 396, Glossa şi Cu mâine zilele-ţi adaogi, atâta de deosebite ca orientare, au fost scrise în acelaşi an, 1883).

Poate că în această "coexistenţă a contrariilor" stă cheia cu care am putea descifra "enigma" lui Eminescu: faptul că acest "pesimist" în filozofia lui teoretică, era atât de "optimist" când interpreta istoria şi politica românească; faptul că acest "tradiţionalist" era însetat de culturile occidentale şi extrem orientale; faptul că acest "conservator" a înfăptuit cea mai radicală "revoluţie" lingvistică, fondând în bună parte poetica română modernă şi contribuind ca nimeni altul la purificarea, însănătoşirea şi îmbogăţirea prozei literare şi didactice, cu toate că această "coexistenţă a contrariilor" era cerută chiar de structura "omului universal", aşa cum tindea să-l întrupeze geniul lui Eminescu.

Câteva clarificări le considerăm necesare. Articolul a apărut în "Cuvântul în Exil" nr. 19, Decembrie 1963. Cartea profesorului Alain Guillermou despre "lirica lui Eminescu", menţionată în articolul lui Eliade, vedea lumina tiparului un an mai târziu, deci s-a publicat în 1964. Titlul original al profesorului de la Sorbona este La Genese interieure des Poesies d"Eminescu. "Eminescu scăpa deci din cercul strâmt al exegezelor valahe - scria Virgil Ierunca la Paris - ispiteşte pe savanţii străini şi cearcă să se deschidă atenţiei universale. Măcar pe această cale, fiindcă cealaltă, a traducerii, va duce veşnic la un impas de netrecut: (s"ar zice că Eminescu nu poate ieşi de sub obrocul tainic al limbii româneşti, tocmai pentru ca să mărturisească mai adânc despre tăriile fiinţei noastre)."

Cred că merită să amintim aici concluzia tezei profesorului Alain Guillermou: "Dacă Românii recunosc în Eminescu pe cel mai mare poet al lor, este tocmai pentru că Eminescu a ştiut să exprime în chip deosebit sufletul ţării sale şi să tălmăcească în chip credincios aspiraţiile sau visurile compatrioţilor săi. Sinteză personală, poezia sa este şi sinteza a ceea ce s-ar putea numi spiritualitatea românească. În acest sens ea merită să fie cunoscută în toată exactitatea ei. Fie ca prezenta lucrare să fi arătat că opera lui Eminescu, aşa cum un studiu de geneză ne-o indică, nu este un simplu ecou oriental al cânturilor lirice europene, ci creaţia unui geniu profund şi original, interpret, pe de-asupra, al unui întreg popor".



de Mircea ELIADE


Quote:

...Din coadă de câine sită de mătase nu se face. Corupţia dinlăuntrul partidelor, vânătoarea brutală după aur şi influenţă ar fi motive in deajuns, pentru ca toţi oamenii de bine, fie chiar deosebiţi în principii, se se unească în contră-le, nu poentru a opune reforme în reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestităţi, celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o naţie să fie condusă pururea de neadevăr şi de corupţiune.

Mihai Eminescu
Guvernul care ne trebuie,În "Timpul" de la 9 Dec. 1882


În tendinţele de cucerire, în aşa numitele misiuni istorice, care-şi caută marginele naturale, nu e nimic dedesupt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie, ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui: sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat, sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie razimul muncei a multe generaţii dedate la lucru.

Mihai Eminescu,
Tendinţe de cucerire, În "Timpul", de la 7 Aprilie 1878