Universul Sonor

A scrie despre Beethoven într-un spaţiu limitat este o mare îndrăzneală. Nu numai pentru că textele referitoare la marele compozitor însumează, probabil, sute de mii de pagini, dar şi pentru că ne aflăm în faţa unei personalităţi uriaşe care a schimbat faţa Muzicii pentru totdeauna şi care a cutremurat din temelii edificiul sonor înălţat timp de veacuri, deschizând larg porţile Romantismului. într-adevăr, întregul secol al nouăsprezecelea avea să stea sub semnul beethovenian, toţi marii muzicieni fiind intimdaţi, fascinaţi, urmăriţi, într-un cuvânt, obsedaţi de umbra aceluia ce a fost supranumit Titanul.

La 27 ianuarie 1756, primăria micului orăşel austriac Salzburg înregistra naşterea unui anume Johannes Wolfgangus Chrysostomus Teophillus, fiul lui Leopold Mozart şi al Annei Maria Pertl. Peste doar câţiva ani acest copil avea să farmece toate Curţile europene prin talentul său ieşit din comun, generând o adevărată obsesie de-a lungul şi de-a latul Bătrânului Continent.

El va creşte şi va deveni unul dintre cei mai mari muzicieni ce au trăit vreodată, iar generaţiile viitoare îi vor asculta muzica cu încântare şi-l vor pomeni cu veneraţie sub numele de Wolfgang Amadeus Mozart.

Unul dintre cei doi mari piloni ai Barocului muzical, Georg Friederich Handel, s-a născut la 23 februarie 1685 în oraşul Halle (Germania). Nici o lună după acest eveniment, omenirea avea să fie binecuvântată încă o dată, prin venirea pe lume a celuilalt pisc al Barocului, Johann Sebastian Bach.

Deşi născut german, din părinţi germani, Handel îşi va petrece o mare parte a vieţii sale în Anglia (peste 45 de ani) devenind idolul şi compozitorul naţional al Albionului, dar şi unul dintre capetele de afiş ale impresionantei galerii muzicale teutone.

În Pantheonul muzicii universale, Johann Sebastian Bach are un loc special, el fiind considerat - alături de Mozart - cel mai mare compozitor al lumii. Personalitate profund creştină, creator al unor tulburătoare pagini închinate Divinităţii, Bach şi-a petrecut toată viaţa sub cupolele protectoare ale Bisericii, făcându-le să vibreze cu genialele sale creaţii, adevărate căi catre Dumnezeu şi către Iluminare.

În a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, creaţia muzicală rusă avea să izbucnească cu strălucire dupa secole de tăcere. Strâns legată de curentul romantic şi de apariţia Şcolilor Naţionale care clamau afirmarea identităţii de neam şi ţară, fenomenul muzical rus şi, mai târziu, sovietic, va lăsa urme adânci până târziu, în secolul al douăzecilea. Totul a pornit de la crearea "Grupului celor cinci": Balakirev, Borodin, Mussorsgki, Rimski-Korsakov şi Cui.

Iată-ne în faţa unuia dintre cei mai expresivi compozitori romantici, nu numai datorită muzicii sale, dar şi destinului său - ce poate fi privit ca o chintesenţă a romantismului. Pentru a fi cât se poate de limpede, voi încerca aici o foarte succintă - şi implicit, incompletă - listă a trăsăturilor Romantismului: dragoste fără speranţă, melancolie, miraculoase transformări spirituale, viaţa scurtă, secerată de boală. Un tablou fără îndoială sumbru, dar adevărat.

Sfârşitul Romantismului muzical se caracterizează prin exacerbarea emoţiilor, printr-un balans permanent de stări paroxistice, pendulând între depresie profundă şi extaz mistic. Idealul nietzschean al supraomului triumfă în toate abordările artistice, făcând din "Eroul Absolut" o fiinţă complet esenţializată care, prin lupta cu sinele şi cu tentaţiile terestre, reuşeşte să se înalţe definitiv deasupra condiţiei umane imediate.

Fondator al şcolii muzicale româneşti moderne, George Enescu este - fără nici o exagerare patriotardă - unul dintre giganţii muzicali ai secolului 20, victimă inexplicabilă a unei intolerabile neglijări. Deşi numele său se găseşte în toate dicţionarele lumii, muzica sa este rar cântată, iar atunci când răsună undeva, ia forma exasperantelor sale Rapsodii, lucrări din fragedă tinereţe pe care însuşi muzicianul le trata cu ironie, dacă nu chiar cu un uşor dispreţ.

Opera este cel mai complex gen musical, ea adunând laolaltă orchestra simfonică, coruri, balet, solişti, costume şi decoruri. Sincretismul este la el acasă pe scena lirică şi de aceea a scrie operă este o încercare temerară pentru orice compozitor. La complexitatea forţelor implicate în punerea în scenă a unei opere se adaugă tirania textului ce stă la baza lucrării (libretul) care trebuie urmat întocmai şi care, într-o anumită măsura, limitează libertatea de creaţie a compozitorului.

Absolutismul monarhic european a atins apogeul odată cu instalarea pe tronul Franţei a Regelui-Soare, Ludovic al XIV-lea. Această perioadă din istoria Bătrânului Continent reprezintă nu numai triumful regalităţii, dar şi triumful Europei ca unică putere mondială. Cu Anglia ieşită întărită din Războiul Civil declanşat de Oliver Cromwell, cu Spania reunită de mai bine de un secol sub steagurile Aragonului şi Castiliei şi devenită între timp stăpâna incontestabilă a mărilor şi a unui nou continent, Europa îşi adaugă în diadema-i orbitoare regatul Franţei care - în timpul lui Ludovic al XIV-lea - avea să devină unica superputere continentală. 

Deşi în ultimul deceniu muzica veche (sec. 14-17) a pătruns con-siderabil în rândurile melomanilor, cea mai populară perioadă din istoria muzicii continuă să rămână romantismul. El cuprinde întregul secol al 19-lea şi se caracterizează prin intensităţi emoţionale extreme, pendulând permanent între jubilaţie şi disperare. Cu apetenţa sa pronunţată către subiecte profunde, de multe ori tragice, către mister sau legendă, muzica romantică stăpâneşte încă, atotputernică, preferinţele muzicale ale melomanilor de pretutindeni. Primii paşi către noua perioadă stilistică fuseseră deja făcuţi de Ludwig van Beethoven. Titanul din Bonn reuşise însă să ţină în frâu furiile ce aveau să se dezlănţuie puţin mai târziu, rostogolindu-se furtunos pe parcursul unui secol întreg. Cutia Pandorei va fi deschisă larg de Franz Schubert.

Fără îndoială cel mai simpatic personaj din galeria marilor compozitori, Rossini a îmbogăţit lumea mirifică a operei cu arii fermecătoare care au cucerit publicul de pretutindeni. Jovial, supraponderal (ca să nu spunem obez), glumeţul italian poseda un talent uluitor de a crea melodii oriunde, în orice condiţii şi oricând . De o lene proverbială, Rossini iubea cu pasiune mâncarea bună (şi multă) şi femeile frumoase. Se spune că, dacă o foaie de hârtie aluneca pe jos în timpul procesului de creaţie, compozitorul nu se obosea să o ridice de pe podea. Scria alta! Simpaticul muzician era un om de lume, plin de haz, întotdeauna învăluit într-un optimism molipsitor, trăsături care se regăsesc şi în muzica sa.

Aproape toţi oamenii au auzit de Mozart şi de Beethoven; multă lume ştie că exista piese muzicale numite sonate şi simfonii. Marea majoritate a populaţiei Globului cunoaşte aceste nume şi cuvinte, după cum toată lumea ştie cuvântul „clasic". Pervertit şi aplicat greşit mai ales pe continentul American, acest cuvânt defineşte o perioadă glorioasă din Istoria Muzicii, perioadă în care simfonia şi sonata s-au format (au fost inventate) şi care a dăruit Panteonului cultural comun genialele creaţii ale lui Wofgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven. 

Figură romantică prin excelenţă (după unii, de un exacerbat romantism), Serghei Rachmaninov încheie acest tumultuos curent al Istoriei Muzicii, lăsând posterităţii o muzică învăluitoare şi pasionată, de multe ori cu efecte emoţionale profunde asupra audienţei. Poate că nu întâmplător ultimul romantic a fost un rus. Spiritul nesfârşitelor stepe şi păduri de mesteceni a dat ultimei părţi a secolului 19 creatori remarcabili. Intrat adânc, parcă într-o superbă inerţie, în secolul automatizării, maşinilor şi cinismului, Rachmaninov avea să încheie acest suflu gigantic, idealist şi idealizant al muzicii ruse şi universale în general. Dacă pentru contemporanii săi, Rachmaninov era mai ales un mare pianist, cel mai mare, „pianistul secolului", pentru noi, astăzi, el este mai ales un foarte important compozitor, autorul unora dintre cele mai frumoase pagini de concert dedicate pianului, instrumentul care i-a adus faima mondială.

În 1985, când a fost deschisă la Bayreuth Festspielhaus - locul de pelerinaj al wagnerienilor de pretutindeni - o expoziţie întitulată „Wagner şi evreii", directorul muzeului, Herbert Eger, a afirmat că expoziţia nu era o pledoarie pro-Wagner, ci pentru adevăr. Iar adevărul este că unii germani, ca şi mulţi israelieni, încă nu pot digera „fenomenul Wagner", uriaşul operei germane şi universale, continuând să işte controverse aprinse atât în Israel cât şi acasă, în Germania. „Antisemitismul lui Richard Wagner aruncă o umbră de proporţii asupra persoanei sale, cât şi asupra remarcabilei sale creaţii", a mai declarat Ebert în deschiderea sus-amintitei expoziţii. „Uneori, compozitorul foloseşte nişte expresii demne de un nazist, dar există şi momente în care retractează aceste afirmaţii. Mai mult, unii dintre prietenii săi erau evrei".

Richard Wagner a fost unul dintre puţinii aleşi care au schimbat cursul Istoriei Muzicii. Creaţia sa - monumentală, profundă şi de o complexitate nemaiîntâlnită până la el - a dominat secolul al 19-lea şi a divizat lumea muzicală în două tabere adverse. Influenţa ei este încă prezentă la mai bine de un veac de la moartea compozitorului. Wagner a fost un creator total: compozitor, scriitor, poet (îşi scria singur libretele operelor sale), regizor, scenograf, dirijor şi maestru de lumini. Deşi la început a fost influenţat de gândirea lui Meyerbeer (compozitor pe care îl va dispreţui mai târziu) şi de creaţiile inovatoare ale lui Franz Liszt şi Hector Berlioz, Wagner şi-a depăşit toţi contemporanii prin enormitatea scopului propus şi atins: acela de a crea o nouă formă de artă în care muzica şi drama să se contopească, devenind o unică şi indivizibilă cale de expresie, acea Zukunftsmusik (muzica viitorului).