Franz Joseph Haydn

Franz Joseph Haydn

 Franz Joseph Haydn

(1732-1809)

Aproape toţi oamenii au auzit de Mozart şi de Beethoven; multă lume ştie că exista piese muzicale numite sonate şi simfonii. Marea majoritate a populaţiei Globului cunoaşte aceste nume şi cuvinte, după cum toată lumea ştie cuvântul „clasic". Pervertit şi aplicat greşit mai ales pe continentul American, acest cuvânt defineşte o perioadă glorioasă din Istoria Muzicii, perioadă în care simfonia şi sonata s-au format (au fost inventate) şi care a dăruit Panteonului cultural comun genialele creaţii ale lui Wofgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven. Aceasta să fie totul? Mozart, Beethoven şi...gata!? Am terminat clasicismul muzical? Cum ar veni, într-o pustie generală, apar două genii, un fel de extratereştrii care îşi deşartă muzica nemaiauzită asupra noastră, iar cei de după ei definesc perioada de 50 de ani în care au trăit drept Clasicismul Muzical. Oare?

Desigur ca nu.

La originea tuturor acestor adevărate revoluţii în muzică stă un alt mare muzician care, absolut inexplicabil, este mai puţin cunoscut publicului larg (nu însă şi melomanilor şi muzicienilor de profesie), dar fără de care lucrurile ar fi fost mai complicate. Este compozitorul care a inventat sonata şi simfonia, două genuri pe care se bazează creaţia muzicală din ultimii 250 de ani. Este muzicianul care a fost profesorul respectat şi iubit al lui Wofgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven. Este omul care a lăsat lumii o zestre muzicală inegalabilă şi care a pus bazele a tot ceea ce avea sa urmeze după el. Este Întemeietorul, Descălecătorul, părintele Clasicismului muzical, cel care din floarea vieţii şi până astăzi este numit cu o admiraţie dublată de un duios respect „papà Haydn".

Franz Joseph Haydn provine dintr-o familie cu o îndelungată tradiţie în arta... rotăritului. Într-adevăr, străbunicul său - Kaspar - era rotar şi a fost aproape ucis când turcii au capturat satul Tadten, în bătălia pentru Viena. Fiul lui Kaspar, Thomas - rotar şi el - era membru în consiliul orăşenesc al târguşorului Heinberg. Fiul lui Thomas - Mathias, tatăl compozitorului - a fost la rândul său educat în arta... rotăritului şi după multe peregrinări fructuoase prin Germania, a construit o casă la Rohrau, după care s-a căsătorit cu Maria Keller. La data naşterii micului Joseph, Mathias făcea parte dintre oficialităţile oraşului. Aşadar, la 31 martie sau 1 aprilie, soţia rotarului Mathias dă naştere unui băieţel. Mult mai târziu, Haydn avea să decalare biografului sau: „M-am născut la 1 aprilie, aceasta este data consemnată de tata în registrele casei noastre, însă fratele meu Michael susţine peste tot că am venit pe lume la 31 martie pentru că nu vrea să se spună că m-am născut de Ziua Păcălelilor." Nu vom şti niciodată daca adevărul aparţine bătrânului Mathias sau fiului său, în orice caz data consemnată în toate monografiile şi enciclopediile de specialitate este cea de 31 martie 1732.

Joseph a fost unul dintre cei doisprezece copii ai familiei Haydn, dintre care şase au murit în pruncie. Mezinul, Michael, avea să devină la rândul său un compozitor cunoscut.

La vârsta de cinci ani, micuţul Haydn va fi încredinţat unui văr al familiei - Franck, director de şcoală şi cantor la biserica din oraşul vecin. Franck a impus copilului o rutină zilnică destul de severă: între 7.00 - 10.00pm, teme pentru şcoală; 10.00 - 12.00, slujba zilnică la biserică; 12.00 - 13.00, prânzul; 13.00 - 15.00, teme pentru şcoală, iar seara, începând pe la orele 18.00, lecţii de vioară şi pian. Vocea frumoasă a copilului, precum şi progresele uimitoare pe care le făcea la instrumente, au arătat clar că era destinat unei cariere muzicale.

În 1740, Karl Reutter, maestrul de cor al Capelei Imperiale a Catedralei Sf. Ştefan din Viena, vizitează orăşelul Heinburg în căutare de noi corişti. Impresionat de vocea micului Joseph, Reutter îl va lua cu dânsul la Viena. Marea catedrală a Imperiului Austriac va deveni astfel casa lui Haydn pentru următorii nouă ani. Peste puţin timp, Michael, mezinul familiei, i se va alătura fratelui său mai mare.

Copilul este de la început copleşit de strălucirea capitalei imperiale, a catedralei - cea mai mare din Viena -  şi de muzica minunată care se făcea acolo zilnic. Pe lângă lecţiile de canto, vioară şi pian, coriştii catedralei beneficiau de lecţii de religie, latină, matematică şi scris. Mai târziu, Haydn avea să se plângă de lipsa lecţiilor de teoria muzicii şi compoziţie, precum şi de... mâncarea puţină. Într-adevăr, Reutter era limitat la un buget de 700 de guldeni pe an de fiecare corist şi din această cauză copiii aşteptau cu sufletul la gură orice concert în afara catedralei, unde erau răsfăţaţi cu bunătăţi nemaivăzute.

Când Joseph intră pe porţile adolescenţei, Reutter îi propuse acestuia să se supună unei operaţii de castrare pentru a-i păstra nealterată vocea minunată. Castrarea era un obicei destul de comun între cântăreţi. Ea avea efectul de a păstra vocea masculină pură, înaltă şi catifelată, asigurând astfel o carieră îndelungată şi bine plătită în corurile marilor biserici sau - în cazuri deosebite - pe marile scene ale teatrelor princiare de operă. Cel mai mare cântăreţ al secolului al XVII-lea a fost un castrat: Farinelli. (Recomand cu căldură filmul cu acelaşi nume produs de francezi.)

Aşadar, Reutter explică pe larg avantajele acestei proceduri şi, cum pentru Haydn muzica însemna totul, băiatul acceptă cu bucurie propunerea. Operaţia fuse stabilită pentru a doua zi la 10 dimineaţa. În ziua fatidică, pe la ora 8, apăru ca din senin Mathias, tatăl băieţilor, venit întâmplător să-şi viziteze odraslele. Joseph îi povesti entuziasmat ce avea să i se întâmple peste nici două ore, iar Mathias luă foc. Se duse întins la Reutter şi îl ameninţă cu o bătaie zdravănă şi un scandal de pomină (Reutter nu consultase părinţii băiatului), iar acesta - infricoşat - îşi ceru scuze şi anulă procedura. Astfel, inevitabilul se produse: la 15 ani Haydn îşi pierdu vocea pură de copil şi într-o zi Împărăteasa se plânse de sunetele gâjâite ce veneau dinspre Joseph. Peste câteva zile, „răţuşca cea urâtă a corului" tăie în joacă coada unui coleg (coriştii purtau părul lung, cu o coadă pe spate). Reutter îl pedepsi pe „netrebnic" cu lovituri de baston şi concediere definitivă, fiind probabil fericit că avea astfel o scuză bună de a scăpa de o voce care nu-i mai era de nici un folos. Michael îşi continuă cariera sa de corist pentru încă câţiva ani şi atrase chiar aprecierile Împărătesei, care îl răsplăti cu 24 de ducaţi (sumă foarte mare la acea data).

O zi după concedierea sa, Haydn se mută la Spangler, un prieten, corist matur la o altă biserică. Spangler era sărac lipit, avea deja un copil şi trăia într-o mansardă sărăcăcioasă. Timp de două luni, Haydn îşi câştigă existenţa făcând aranjamente muzicale pentru diferite formaţii şi predând muzica. După doar două luni fu nevoit însă să se mute, soţilor Spangler născându-li-se un alt copil.

Norocul îi veni în întimpinare în persoana lui Anton Buchholz, un prieten al tatălui său, care îi împrumută 150 de guldeni, fără dobândă. Aceasta îi premise lui Joseph să închirieze o mansardă în Michaelerhaus, o clădire destul de impunătoare, unde se apucă serios de studiul muzicii. Lucra ore în şir la pian, şi nu se lăsa până nu-i ieşea totul; apoi se muta la masă şi studia diverse tratate muzicale. În 1753, Haydn scrie o operă comică, retrasă imediat din stagiune din cauza unui nobil, care avea impresia că personajul principal este o caricatură a sa.

În aceeaşi casă cu tânărul muzician - dar în condiţii cu mult mai confortabile - locuia Metastasio, faimosul poet şi libretist, cel care producea librete pentru Handel şi Glűck (fondatorul operei germane). Prin Metastasio Haydn obţine o elevă talentată - Marianne Martinez - fiica unui aristocrat spaniol. Prin Marianne - care ajunge în scurt timp o celebritate locală, fiind invitată mai târziu să cânte în duet cu însuşi Mozart - Haydn cunoaşte altă celebritate a vremii, compozitorul Niccolo Porpora, cu care Marianne studia canto şi care locuia şi el în imobilul cu pricina.

În 1754 mama compozitorului se stinge din viaţă, iar tatăl său ia în căsătorie o servitorică de 19 ani, astfel încât Joseph se pomeneşte cu o mamă vitregă cu trei ani mai tânără decât el! Viaţa începea totuşi să îi surâdă. Prin puternicii săi vecini şi prieteni, cât şi datorită elevei sale, Haydn obţine şi alţi elevi aristocraţi, iar uşile celor mai înalte cercuri vieneze încep să i se deschidă. Pentru prima oară în viaţă, Haydn putea să trăiască liniştit şi, mai ales, să mănânce bine şi pe săturate.

În 1758 Haydn obţine prima sa slujbă regulată: dirijorul orchestrei Curţii contelui Ferdinand Maximilian von Morzin, cu un salariu de 200 de florini pe an. Aceasta a fost orchestra care a interpretat prima simfonie scrisă de Haydn. Tot în această perioadă, Haydn se îndrăgosteşte nebuneşte de Therese Keller, care însă nu-i întoarce dragostea, ci intră la mănăstire. Disperat, Haydn se hotărăşte să ia în căsătorie pe sora lui Therese, Maria Anna. De ce o fi făcut muzicianul acest gest, nu se poate şti. Probabil din disperare, sperând să suplinească iubirea sa pierdută. Din păcate, căsnicia cu Maria Anna a fost un dezastru total. Noua doamnă Haydn era tot timpul cu capsa pusă, nu făcea nimic în casă, nu putea avea copii şi - culmea culmilor! - nu putea suferi muzica. Viaţa conjugală era un scandal continuu, iar Haydn se va refugia în muzica sa. Creatura de care avusese nefericirea să-şi lege destinul va deveni bigotă, petrecându-şi viaţa mai mult prin biserici, decât acasă.

În 1761, contele Morzin se văzu silit să-şi desfiinţeze orchestra din raţiuni financiare. Haydn fu invitat imediat să ocupe postul de dirijor secund al orchestrei familiei Eszterházy, familie în sânul căreia va funcţiona până la apusul vieţii. Cel mai strălucit şi respectat nume al nobilimii maghiare, această familie nu numai că reuşise să obţină titlul de Prinţ al Imperiului pentru reprezentantul său, Paul Anton şi urmaşii săi, dar reuşise să adune la Curtea sa una dintre cele mai bune orchestre din Europa. Haydn fu răsplătit cu un salariu excepţional (782 de guldeni), spre disperarea dirijorului principal, bătrânul Werrner. Tânărul muzician ştia că Werrner era ros de o invidie feroce şi a făcut totul ca să-i intre în voie. După moartea bătrânului, Haydn preluă frânele orchestrei. Între altele, contractul stipula că Haydn trebuia să constituie un exemplu de conduită pentru toată lumea: în fiecare zi la orele 12.00 el avea obligaţia de a se prezenta, în ţinută de gală, în apartamentele Prinţului pentru a discuta problemele muzicale stringente; toate compoziţiile tânărului erau proprietatea Prinţului; nimeni nu avea voie să facă copii după acestea (mai târziu, aceste ultime prevederi contractuale vor fi eliminate întrucât Eszterházy a realizat anvergura mondială a angajatului său). Relaţiile dintre compozitor şi Prinţ au fost excelente, amândoi fiind mulţumiţi unul de celălalt. Întrucât avea o libertate apreciabilă, Haydn începe să experimenteze cu orchestra sa noi modalităţi de expresie. Palatul Eszterházy a fost fără îndoială creuzetul din care s-au născut noile genuri de simfonie şi sonată, şi dacă Istoria Muzicii îi datorează lui Haydn crearea lor, în mod sigur datorează şi familiei Eszterházy faptul de a-i fi oferit marelui creator condiţiile perfecte pentru că aşa ceva să se întâmple. Haydn mărturiseşte:

"...eram nu numai apreciat, dar şi încurajat să fac experimente cu orchestra, să observ care combinaţie suna bine şi care nu, eram într-o poziţie care permitea o continuă evoluţie, puteam să elimin sau să adaug muzica după bunul meu plac şi să fiu oricât de îndrăzneţ vroiam. Nimeni nu mă bătea la cap şi aproape că eram forţat să fiu original".

Pe scurt, un paradis muzical, am adăuga noi. Mai mult, Prinţul Eszterházy cânta el însuşi la vioară şi violoncel şi era înnebunit după operă.

În 1762, Prinţul moare şi este urmat de fratele său, Nicholas, un alt mare iubitor de muzică dar şi de petreceri, astfel că viaţa muzicianului nu va suferi modificări majore. De altfel, această relaţie privilegiată dintre Haydn şi Eszterházy va continua de-a lungul întregii sale vieţi, toţi membrii strălucitei familii înconjurându-l pe compozitor cu un respect şi dragoste extraordinare.

Anii 1763-1766 au trecut într-o dulce şi productivă rutină. Fratele mai mic, Michael, fusese între timp angajat al arhiepiscopiei din Salzburg, unde va rămâne toată viaţa şi va fi prietenul devotat al familiei Mozart. În 1764 Prinţul Nicholas Eszterházy vizitează Versailles şi - orbit de splendorile de acolo - se hotărăşte să construiască propria replică la celebrul Palat. Aşa ia fiinţă Palatul Esztreháza, construit pe locul unei mlaştini. Construcţia a costat ameţitoarea sumă de 11 milioane de guldeni. În 1766 castelul putea fi deja locuit deşi vor trece aproape douăzeci de ani până când sistemul de cascade artificiale va fi terminat. Haydn şi orchestra sa se va muta în noul palat în 1768, când s-au terminat lucrările la „Musick Haus". Sala de spectacol aferentă avea 400 de locuri şi beneficia de un sistem complex de iluminare şi mecanică de scenă, care permitea schimbări spectaculoase de decoruri. Curând, o altă scenă, pentru marionete, fu adăugată. Compozitorul şi soţia sa aveau la dispoziţie patru camere. Palatul mai cuprindea o biblioteca de 75,000 de volume şi manuscrise. Holurile erau înnobilate de picturi ale marilor maeştri italieni şi flămânzi. Curând, orchestra fu extinsă şi îmbogăţită cu instrumentişti din întreaga Europa, iar Eszterháza fu recunoscut ca unul dintre centrele muzicale importante ale Continentului. Membrii orchestrei aveau o înaltă apreciere pentru calităţile şi umane ale lui Joseph şi de atunci i se trage porecla de „Papà". Haydn era într-adevăr că un părinte pentru toţi şi încerca să-i ajute. Spre exemplu, într-o zi, aflând ca Magdalena, fiica prietenului său care-l găzduise pe vremuri la Viena, era pe cale să fie concediată de Prinţ (încercase să se căsătorească fără permisiunea acestuia) şi-a folosit toată puterea de persuasiune asupra nobilului său protector şi a reuşit în final să-l convingă nu numai să o păstreze pe Magdalena, dar chiar şi pe iubitul acesteia. Mai târziu cei doi se vor căsători, iar soţul Magdalenei va găsi un post călduţ în Viena. Toată lumea era convinsă că şi în acest caz „Papà" îşi folosise influenţa.

Între 1668 - 1770 o mişcare artistică bântuia Europa: „Sturm und drang" (furtună şi tunete). Mişcarea făcea apologia sentimentelor asupra raţiunii, afirmând că numai emoţiile contează într-o creaţie. Haydn va fi şi el influenţat de curentul acesta artistic. Din această perioadă provin Simfonii intitulate „Funebra", „La Passione" şi  celebra Simfonie a Despărţirii (No. 45). Titlul binecunoscutei simfonii (Despărţirea) se referă la o problemă acută a muzicienilor: nu le era permis încă să-şi mute soţiile la noul palat (Eszterháza) şi nu prea aveau timp nici ei să le viziteze. În iarna lui 1772 l-au rugat pe Haydn să intervină, iar acesta, drept răspuns, a compus celebra lucrare. Simfonia are drept final o parte lentă în care fiecare instrumentist, după ce-şi termină de cântat secţiunea, stinge lumânarea de pe pupitru şi pleacă de pe scenă în tăcere în timp ce ceilalţi continuă să cânte. Procedeul se repetă, până când pe scenă rămâne un singur instrumentist care, la rândul său, îşi stinge lumina şi pleacă, lăsând scena cufundată în beznă. Aluzia - fină, dar fermă - a fost înţeleasă imediat de Prinţ care, impresionat, a dat dispoziţie chiar a doua zi ca tuturor muzicienilor să li se acorde învoirea mult visată.

În 1773, Împărăteasa Maria Theresa vizitează Eszterháza şi, în urma concertelor ce au urmat, îi dăruieşte lui Haydn o casetă de aur masiv, plină cu ducaţi. Cu această ocazie Haydn compune Simfonia No.48 „Maria Theresa".

Anul 1776 va aduce cu sine un dezastru de proporţii: un incendiu devastator distruge o mare parte a vechiului Palat Eszterházy din Eisenstadt, unde Haydn încă îşi avea sediul. Odată cu Palatul cad pradă flăcărilor majoritatea manuscriselor compozitorului. Nu se ştie cu precizie câte lucrări au fost înghiţite de flăcări. Peste câţiva ani doar, un alt incendiu avea să distrugă complet „Theater Haus" şi o parte din Palatul Eszterháza - noul Versailles -  care a fost salvat numai de o ploaie torenţiala. Din fericire, familia princiară avea bani, nu glumă, aşa că noua „Theater Haus" construită imediat după aceea a fost încă şi mai fastuoasă, iar interesul Prinţului pentru operă se înteţi. Haydn era acum obligat să dirijeze trei opere pe săptămână, astfel că faima sa se răspândi şi mai mult.

Un episod curios din viaţa muzicianului este zvonul morţii sale, vehiculat cu atâta insistenţă încât în „Istoria Muzicii" publicată de Dr. Charles Burney în 1778, Franz Joseph Haydn este menţionat ca trecut la cele veşnice! Întâmplarea se va repeta încă o dată peste aproape trei decenii.

La sfârşitul anilor (17)70 Haydn era „de facto" despărţit de soţia sa: trăiau separaţi şi comunicau numai în scris. Cu toate acestea, marele om va continua toată viaţa să-i trimită bani din belşug şi să se intereseze de nevoile ei. Tot din aceeaşi perioadă datează şi zvonul (neconfirmat, dar posibil) unei aventuri amoroase cu o cântăreaţă de 19 ani, Luigia Polzelli. Corespondenţa celor doi arată clar că se simţeau atraşi unul de celălalt, dar nu se ştie exact până unde a mers  această poveste de iubire. În orice caz, gurile rele au mers până acolo în a afirma că fiul cel mai tânăr al Luigiei ar fi al lui Haydn.

In 1781, la comanda unui bancher parizian, Haydn va compune celebrele sale Simfonii pariziene (No. 82, 83, 85). Marea popularitate a acestora va conduce la crearea celui de-al doilea set de Simfonii pariziene (No. 90, 91, 92). Publiciştii lononezi începură să se intereseze de posibilitatea publicării lucrărilor lui Haydn în Anglia, ceea ce se va întâmpla în scurt timp, în urma acordului compozitorului. Vor urma alte comenzi pentru publicul englez. În 1789, Haydn va compune cunoscutul cvartet de coarde op. 55 no.2 („Maşina de bărbierit"). Curiosul nume se trage de la faptul că în dimineaţa zilei în care editorul londonez urma să apară, Haydn avea probleme cu lama sa de bărbierit. Când englezul îi intră pe uşă, Haydn încă nu terminase şi, enervat la culme, îi spuse: „Îţi dau cel mai bun cvartet pe care-l am dacă îmi dai o lamă ca lumea". Ceea ce editorul şi făcu, înmânându-i o lamă din cel mai bun oţel englezesc.

O atenţie specială trebuie acordată relaţiei lui Haydn cu Wolfgang Amadeus Mozart, care i-a fost discipol. Cei doi s-au cunoscut probabil în 1781 şi de atunci au păstrat o relaţie afectivă caldă şi profundă. Mozart îşi găsise în Haydn idolul şi asculta orbeşte de sfaturile şi criticile formulate de mentorul său (tânărul Amadeus avea jumătate din vârsta lui Haydn). Wolfgang găsise în Joseph nu numai un dascăl admirat şi respectat, dar şi un „papà" bun şi generos, în contrast cu fiorosul şi intransigentul Leopold (tatăl său). Deşi aveau personalităţi total opuse (Mozart - virtuozul instrumentist, risipind banii în dreapta şi-n stânga, Haydn - metodic, organizat şi liniştit), cei doi au avut o relaţie demnă de toată admiraţia. Generozitatea lui Haydn, care s-a manifestat în zeci de gesturi de-a lungul vieţii sale, a făcut ca acesta să recunoască în mult mai tânărul său discipol un geniu. Mai mult, de multe ori Haydn îşi scotea din repertoriu propriile-i lucrări pentru a promova muzica tânărului său prieten şi elev.

În 1785, Mozart invită acasă pe tatăl său şi pe Haydn, împreuna cu alţi muzicieni, pentru a cânta împreună noile sale cvartete de coarde. Ce seara memorabilă trebuie să fi fost, cu Haydn la vioara întâi, Leopold la a doua şi Mozart la violă! În urma acestei seri de neuitat, Haydn îi va scrie bătrânului Mozart: „Mărturisesc în faţa lui Dumnezeu cel Atotputernic că fiul tău este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut vreodată." Cvartetele cântate în memorabila seară au fost dedicate de către Wofgang lui Haydn în cuvinte emoţionante: „Precum un tată care a decis să-şi trimită cei şase copii în lumea largă, am considerat de datoria mea să-i încredinţez protecţiei şi îndrumării celui mai admirat om al timpului şi care, mai mult decât atât, se întâmplă să-mi fie cel mai bun prieten."

După cum se ştie, Mozart era franc-mason şi, în 1785, l-a introdus şi pe Haydn în organizaţie. Acesta din urmă avea să demisioneze însă doi ani mai târziu, întrucât i se părea că anumite lucruri contravin practicilor catolice.

În 1788, după premiera operei „Don Giovanni", Haydn a declarat public că Wofgang Amadeus Mozart este cel mai mare compozitor pe care îl poseda omenirea. Doi ani mai târziu, Mozart l-a invitat pe Haydn să-l asiste şi să-i supervizeze repetiţiile la opera"Cosi fan tutte". În fiecare zi cei doi muzicieni străbăteau braţ la braţ străduţele care duceau către sala teatrului. Oare cum răsuna caldarâmul Vienei sub paşii fondatorilor clasicismului? Cum strălucea oare Viena, luminată de Haydn şi Mozart? Gândul că în acelaşi timp şi loc, Beethoven avea deja douăzeci de ani şi începuse să creeze la rândul său te face să te gândeşti cutremurat la Capitala Austriei din acele vremi ca la un adevărat Ierusalim muzical al lumii.

În 1791 Haydn îi spuse lui Mozart că ar dori să viziteze Londra. Răspunsul genialului compozitor înfioară şi astăzi prin calitatea sa premoniţională: „Mă tem, papà, că acesta va fi ultimul nostru bun-rămas". Într-adevăr, în decembrie acelaşi an, Mozart se stingea din viaţă la numai 35 de ani. La auzul veştii (Haydn era la Londra) Joseph nu vrut să creadă. Îi luă câteva zile bune să se convingă că vestea era adevărată. Moartea lui Mozart l-a afectat profund pe bunul Haydn. Atât de adâncă îi era durerea încât ani de zile după aceasta, de câte ori venea vorba despre moartea prietenului său, nu-şi putea stăpâni lacrimile. Obişnuia să spună: „Prietenii îmi spun că sunt strălucitor, dar el (Mozart) era cu mult deasupra mea."

Aşadar, între 1791-1792, Haydn se afla la Londra. Publicul englez l-a îndrăgit imediat, iar Maestrul a fost încântat de calitatea orchestrelor şi interpretării muzicale britanice. La Londra fiind, Haydn termină de scris Simfonia No. 96 „Miracolul". Titlul provine de la o întâmplare din seara premierei. La sfârşitul simfoniei, publicul entuziast, se înghesui către scenă pentru a strânge mâinile Maestrului. Chiar în acea clipă candelabrul imens ce atârna de tavan, se prăbuşi în mijlocul sălii, fără să rănească însă pe nimeni, întrucât toată lumea era la scenă. Tot la Londra, Haydn va asculta oratoriul Messiah de Handel. Atât de impresionat a fost de impunătoarea lucrare, încât în mintea sa a încolţit gândul creării unui oratoriu.

La 8 iulie 1791 Haydn devine Doctor Honoris Causa al Universităţii Oxford, iar în august produce altă simfonie (no.94), celebra „Surpriza" sau „Lovitura de timpan" (Paukensymphonie). Titlul se datorează unei puternice lovituri de timpan în mijlocul parţii a doua, o mişcare lentă şi liniştită. Legenda - neconfirmată - spune că Haydn ar fi făcut semn orchestrei în timpul concertului să execute în forţă un acord, pentru că observase câţiva spectatori moţăind în sală. „Si non e vero e ben trovato" („N-o fi adevărat, dar se potriveşte") cum spun italienii, deşi e foarte greu de crezut că cineva dormea la un concert al lui Haydn la Londra. După cum am mai spus, publicul londonez îl adora , iar prezenţa lui în Angla era privită ca un eveniment cultural major. Ca dovadă stau vizitele sale la cele mai înalte personalităţi engleze, inclusiv invitaţia făcută de familia regală. Haydn a fost de asemenea rugat să pozeze pentru un portret ce ornează astăzi holurile Palatului Buckingham. Se pare că în timpul sesiunilor, muzicianul era deosebit de serios. Pentru a-l mai însenina, a fost adusă o fetişcană tânără care a pălăvrăgit mai tot timpul cu Maestrul, astfel încât rezultatul final a fost o faţă destinsă şi veselă. Rezultatul îl puteţi admira în portretul pus la începutul acestui articol. Cam în această perioadă a auzit Haydn de moartea scumpului său prieten, Mozart.

În capitala britanică, Haydn s-a bucurat şi de aprecierea doamnelor, care erau atrase de acest bărbat politicos, impecabil îmbrăcat, radiind echilibru şi siguranţă. Cu unele dintre doamne, compozitorul a stabilit relaţii... apropiate, regretând intens că nu se putea recăsători (divorţul nu este recunoscut de Biserica Catolica, iar Haydn era încă înhămat - de jure - la căruţa căsniciei sale prăpădite). Spre sfârşitul şederii sale în Anglia, obosit de munca asiduă şi de concertele nesfârşite, Haydn îşi face timp să viziteze puţin împrejurimile. Asistă de câteva ori la celebrele curse de cai de la Ascot şi îl vizită pe astronomul William Herschel (descoperitorul planetei Uranus), unde a avut privilegiul de a privi îndelung prin giganticul telescop.

În fine, la sfârşitul lunii august 1792, Haydn revine la Viena. Un an mai târziu, cumpără o casă în faimosul oraş (astăzi, Haydngasse 19).

În 1792 Beethoven sosi în capitala Austriei şi ia lecţii de compoziţie cu veneratul Maestru. Relaţia dintre cei doi nu a fost prea grozavă, Beethoven fiind nemulţumit de felul în care Haydn preda. În secret, începu să ia lecţii paralele cu altcineva. Deşi a aflat, Haydn a continuat să se poarte prieteneşte cu năzurosul său elev. Mai mult, a intenţionat să-l ia cu el în Anglia în a doua călătorie, dar s-a răzgândit, realizând că Ludwig ar fi fost o prezenţă greu de suportat.

În noiembrie 1793, Haydn interveni pe lângă conducătorul oraşului Bonn să îi mărească stipendia lui Beethoven, ca acesta să poată rămâne în continuare la Viena. În scrisoare, Haydn scrise: „Beethoven va fi într-o zi unul dintre cei mai mari compozitori ai Europei iar eu sunt mândru că-i sunt profesor". Din păcate, intervenţia nu avu succes, iar Beethoven a fost convins ca în scrisoarea cu pricina Haydn îl criticase pe el şi muzica sa. Avea să realizeze mult mai târziu cât de mult se înşelase şi - drept omagiu - va veni să asiste - pocăit şi emoţionat - la ultimul concert public al lui Haydn (1808).

Intre 1794 - 1796, Haydn se va afla din nou la Londra, unde compune alte trei simfonii celebre: No. 99, 100 (Militara), 101 (Ceasul). Primirea a fost şi de această dată călduroasă şi entuziastă. Compozitorul îşi face timp să viziteze mai multe locuri: Hampton Court, Winchester, Isle of Wight, Carisbrooke Castle, Bath. Tot în această perioadă compune ultimele sale simfonii (102-104). Compozitorul a fost prezentat Regelui George al III-lea şi a fost rugat cu insistenţă să rămână definitiv la Londra. Totuşi, deşi mai mult onorific (din cauza deplasărilor sale lungi şi dese) Haydn era încă Musik Direktor al orchestrei Prinţului Eszterházy, iar acesta (nepotul celui care-l angajase iniţial), îl ruga insistent să revină. Haydn părăsi Anglia încărcat de onoruri şi cu 1200 de lire sterline mai bogat.

Ultimii zece ani din viaţa lui Haydn sunt marcaţi de crearea marilor sale oratorii: Missa in tempore belli (1796)  - Messa în timp de război (Paukenmesse/Mass in time of war), referire la armatele napoleoneene care se apropiau ameninţător de Austria, Anotimpurile (1802) şi, mai presus de toate, Creaţiunea (Die Schopfung/Creation).

Încă de când ascultase Messiah de Handel, Haydn hotărâse să scrie şi el un oratoriu (formă vocal-simfonică complexă, angrenând orchestră mare, cor, sau chiar coruri şi solişti). „Creaţiunea" încununează opera compozitorului cu un nimb de flăcări şi glorie. Lucrarea, de proporţii monumentale, descrie primii zori ai omenirii aşa cum sunt ei ilustraţi în Geneza. Vorbind despre momentul deciziei sale de a se apropia de acest subiect enorm, muzicianul mărturiseşte: „O voce lăuntrică mi-a şoptit: ‚Sunt atât de puţini oameni fericiţi sau mulţumiţi în această lume; poate că strădania ta va aduce pacea şi liniştea tuturor celor încovoiaţi de griji şi împovăraţi de ziua de mâine". Având la bază textul biblic şi „Paradisul pierdut" de John Milton, această capodoperă ne poartă pas cu pas de-a lungul celor şapte zile ale Creaţiei. Începutul lucrării descrie haosul primordial printr-o serie de disonanţe uluitoare, nemaiauzite până la Haydn şi multă vreme nici după el. Apoi o explozie imensă a orchestrei şi corului zguduie sala: „FIAT LUX!" De-a lungul a aproape două ore de muzică şi text dense, auditoriul este pus în faţa măreţiei Universului şi a atotputerniciei dumnezeieşti. Doi ani a durat elaborarea capodoperei haydniene. Premiera a avut loc la 19 aprilie 1798, la Palatul Shwarzenberg din Viena. Haydn dirija o orchestră de 180 de oameni (uriaşă, la standardele de atunci; spre comparaţie, orchestra sa de la Eszterháza număra în zilele bune 40 de oameni). Afară, aştepta o mulţime imensă, dornică de a-l întâlni pe compozitor. Reprezentaţiile s-au ţinut lanţ la Viena, apoi la Londra (Covent Garden), apoi la Paris. La premiera pariziană, deşi invitat cu insistenţă, Haydn nu a reuşit să ajungă întrucât Austria şi Franţa se aflau încă în război (generalul Bonaparte era în plină campanie). Este uimitor că, deşi angajat într-un asemenea proiect titanic, compozitorul a găsit timp să mai scrie şi alte lucrări, printre care Concertul pentru trompetă şi orchestră in Mi bemol major, cea mai importantă lucrare de gen din literatura muzicala.

Odată intrat în noul secol, deşi la apusul vieţii, Haydn continuă să scrie. Desigur, cea mai importantă lucrare din noul secol este un alt oratoriu: „Anotimpurile"(Die Jahreszeiten/The Seasons). Pe lângă acesta şi după el, muzicianul continuă să scrie muzică de cameră (cvartete de coarde), cântece cu acompaniament de pian şi alte piese mici. Iată cum arăta o zi din viaţa Maestrului spre apusul vieţii sale, aşa cum este ea consemnată într-un document aflat astăzi la muzeul Mozarteum din Salzburg. Acest document provine probabil de la Johann Elssler, copistul lui Haydn:

Vara se trezea la 6:30. Se bărbierea şi se îmbrăca singur. Dacă avea vreun elev, acesta trebuia să cânte în timp ce Maestrul se îmbrăca. Greşelile erau corectate, iar apoi elevul era concediat, nu înainte de a i se da noua temă de studiu. Aşa trecea prima oră şi jumătate a dimineţii. La orele 8.00 fix îşi lua micul dejun. Imediat după aceasta trecea la pian şi până la 11.30 îşi făcea sau completa schiţele de compoziţie. După aceea primea vizite, făcea vizite, sau pur şi simplu ieşea la plimbare până pe la 13.30. Între 14.00 şi 15.00 lua prânzul. După-amiaza era dedicată treburilor curente (note contabile, administraţie). Apoi relua schiţele dimineţii şi le completa sau finisa. Seara, între 20.00 şi 21.00, ieşea la plimbare, apoi orchestra ceva sau citea o carte până la 22.00 când mânca puţină pâine şi bea un păhărel cu vin. La 23.30 mergea la culcare. În ultimii ani se culca încă şi mai târziu."

Credincios atitudinii sale de exemplară abnegaţie faţă de imposibila sa consoartă, în primăvara lui 1800, Haydn îşi trimise soţia la băi, la Baden. Anna Maria îşi va da acolo obştescul sfârşit, fără a realiza nici o clipă că intra în istorie tocmai datorită soţului de care nu i-a păsat şi muzicii pe care o ura din toată inima. În toamna aceluiaşi an, Eszterházy primeşte vizita unor personaje ilustre: amiralul Nelson şi Sir Hamilton cu soţia. Lady Hamilton a stat mai tot timpul lângă Haydn, iar la sfârşitul vizitei, amiralul Nelson i-a cerut compozitorului să-i facă un dar preţios. Haydn îi înmână tocul său de scris. Emoţionat, Nelson îi dărui la rândul său ceasul de aur pe care-l purtase în celebra bătălie de la Abukir. De altfel, în ultimii săi ani de viaţă, Haydn a primit semne şi însemne de onoare din toată Europa, de care el era foarte mândru. De câte ori avea un vizitator mai important, nu scăpa prilejul de a-i arăta medaliile, diplomele sau obiectele de preţ cu care fusese copleşit, literalmente. Preţuia mai ales o casetă de abanos pentru tutun, dăruita de prinţesa Eszterházy, şi un inel superb de la Ţarul Rusiei. Pe lângă medalii şi obiecte de preţ, panoplia haydniană număra diplome de onoare din aproape toate oraşele europene.

În scrisorile sale din ultimii ani, compozitorul se plânge de declinul vitalităţii sale. Nu fusese niciodată bolnav şi nu accepta uşor degradarea inerentă bătrâneţii. În 1804 , în pofida protestelor şi rugăminţilor, Haydn demisionează din poziţia sa de la Palatul Eszterházy. Fratele său, Michael, a fost rugat să ocupe poziţia, dar a refuzat. Familia princiară îi va stabili bătrânului Haydn o pensie regească pentru tot restul vieţii.

La 31 martie 1805, Maestrul se simte prea obosit pentru a participa la petrecerea marcând cea de-a 73-a aniversare a sa, şi zvonul că a murit se face auzit din nou. La Paris, Cherubini compune o cantată în onoarea sa, iar Recviemul lui Mozart intrase deja în repetiţii pentru ceremonia funebră. Obişnuit cu astfel de zvonuri, Haydn scrise un mesaj amuzant prietenilor săi: „Îmi pare rău că nu mă pot deplasa la Paris să dirijez concertul!"

Sfârşitul, însă, nu era prea departe. În vara lui 1806 doctorul ordonă scoaterea pianului din casa muzicianului. Orice efort muzical îi cauza compozitorului dureri de cap şi ameţeli. Ultimul triumf muzical a fost la 27 martie 1808, când în "Grosse Saal" a Universităţii din Viena oratoriul Creaţiunea a fost interpretat pentru a sărbători cea de-a 76-a zi de naştere a Maestrului. Deşi foarte slăbit, muzicianul a ţinut neapărat să fie prezent, astfel încât Prinţul Eszterházy i-a trimis caleaşca personală. Însoţit de doctor, bătrânul compozitor îşi făcu apariţia în somptuoasa sală, umplută până la refuz de un public care îl ovaţionă minute în şir. Toată floarea aristocraţiei era prezentă şi toţi muzicienii importanţi, printre care Beethoven, Salieri şi Hummel. În timpul reprezentaţiei însă, bătrânul Haydn trebui să plece. Concertul fu întrerupt cu respect, până la ieşirea compozitorului din sală. La uşă, un Beethoven umil şi înlăcrimat îi sărută mâna, iar afară o mulţime compactă îl întâmpină cu un uriaş „Trăiască Haydn!"

Ultimele zile ale compozitorului au fost deosebit de agitate, întrucât trupele franceze intraseră în Viena. Peste tot se auzeau explozii. După capitulare, Napoleon ordonă ca o parte din garda sa personală să facă de strajă la uşile clădirii în care agoniza marele compozitor, pentru ca nimeni să nu-i deranjeze ultimele clipe. În dimineaţa zilei de 31 mai 1808, Franz Joseph Haydn intră într-o comă profundă şi se stinse din viaţă câteva ore mai târziu. Din cauza ocupaţiei şi restricţiilor de tot felul, vestea a fost aflată doar peste câteva zile, iar înmormântarea a trecut aproape neobservată. Trupul lui Haydn a fost depus în cimitirul Hundsthurmer (astăzi Haydnpark), iar în timpul ceremoniei a fost intonat Recviemul fratelui său mai mic, Michael Haydn. Un an mai târziu, la 15 iunie 1809, s-a ţinut o ceremonie comemorativă unde a fost interpretat Recviemul lui Mozart şi la care au participat toate oficialităţile, inclusiv mulţi ofiţeri francezi.

Între 1809 şi 1820, trupul lui Haydn a stat pe loc. Ceva timp după înmormântare, în urma unor conferinţe ţinute la Universitatea din Viena despre proporţia dintre craniul uman şi intelect, un student ceru permisiunea de a studia craniul lui Haydn. Cererea sa a fost aprobată şi astfel un gropar a primit însărcinarea macabră de a desprinde capul compozitorului de trup. După examinare, capul a fost înmânat Gesellshaft der Musikfreunde din Viena. În 1820, Prinţul Nicholas Eszterházy primeşte aprobarea de a muta trupul compozitorului (fără cap!) în cripta familiei Eszterházy de la Eisenstadt.

Peste mai bine de un secol, în 1932,  Dr. Paul Eszterházy a construit un mauzoleu la Bergkirche în care intenţiona să mute trupul complet al muzicianului, dar Gesellschaft der Musikfreunde a refuzat să cedeze craniul. Abia în 1954, la 5 iunie, resturile pământeşti ale lui Franz Joseph Haydn - inclusiv craniul - şi-au găsit liniştea definitivă în mausoleul special construit cu mai bine de două decenii în urmă. Vechiul mormânt al marelui compozitor a fost transformat în loc de pelerinaj.

Creaţia lui Joseph Haydn numără peste o mie de lucrări , între care 104 simfonii, nenumărate cvartete de coarde, concerte pentru pian, vioară şi alte instrumente, sonate şi aranjamente vocale (330). Importanţa creaţiei sale în Istoria Muzicii este covârşitoare, întrucât ea a pus bazele Clasicismului Muzical, a tuturor formelor şi regulilor sale de bază. Mai mult, Haydn a constituit punctul de plecare şi reper al marilor săi urmaşi, Mozart şi Beethoven, şi nu numai. Putem spune fără teama de a greşi că fără Franz Joseph Haydn, Clasicismul muzical ar fi arătat altfel, sau ar fi fost desigur amânat. Muzica marelui compozitor austriac răsună pretutindeni aproape zilnic, deşi - cu bunătatea şi modestia-i caracteristică - acesta se strădui chiar şi azi să facă cât mai puţin deranj cu putinţă. Din colţul său de Paradis - luminos şi tăcut - Haydn continuă să zâmbească liniştit tuturor celor care au nevoie de Frumuseţe, Echilibru şi Transcendenţă.

AUDITII ESENTIALE*

 

Simfoniile No 45 (Farwell / Abscheid/Despartirea), Toy Symphony, nr 82 -104 (Bear/Ursul, Miracle/Miracolul, Military/Militară, Ceasul/Clock, Oxfordetc)

-     Oratoriul Creaţiunea (Die Schopfnung/ Creation)

-     Paukenmesse (Missa in tempore belli/ Mass in times of war)

-     Oratoriul Anotimpurile (Die Jahreszeiten/The Seasons)

-     Concertele pentru Corn

-     Concertele pentru pian no. 2-4

-     Concertul pentru trompeta in Mi bemol major (E flat major)

- Sonatele pentru pian

* Ataşez - unde este cazul - si traducerea engleza pentru cei interesaţi de a le cumpăra sau împrumuta de la bibliotecile  publice.