Richard Wagner (2)

Richard Wagner (2)

 Richard Wagner (2)

(1813-1883)

Richard WagnerRichard Wagner a fost unul dintre puţinii aleşi care au schimbat cursul Istoriei Muzicii. Creaţia sa - monumentală, profundă şi de o complexitate nemaiîntâlnită până la el - a dominat secolul al 19-lea şi a divizat lumea muzicală în două tabere adverse. Influenţa ei este încă prezentă la mai bine de un veac de la moartea compozitorului. Wagner a fost un creator total: compozitor, scriitor, poet (îşi scria singur libretele operelor sale), regizor, scenograf, dirijor şi maestru de lumini. Deşi la început a fost influenţat de gândirea lui Meyerbeer (compozitor pe care îl va dispreţui mai târziu) şi de creaţiile inovatoare ale lui Franz Liszt şi Hector Berlioz, Wagner şi-a depăşit toţi contemporanii prin enormitatea scopului propus şi atins: acela de a crea o nouă formă de artă în care muzica şi drama să se contopească, devenind o unică şi indivizibilă cale de expresie, acea Zukunftsmusik (muzica viitorului). Fărâmiţarea accentuată a tonalităţii în lucrările wagneriene a avut o importanţă crucială în dezvoltarea ulterioară a muzicii, proces fără de care secolul 20 ar fi greu, dacă nu chiar imposibil de imaginat. Wagner a declanşat o adevărată revoluţie care a condus la formele interesante, năstruşnice sau inepte ale muzicii experimentale din deceniile '50 -'70. Mai mult, operele sale au creat o nouă „rasă" de cântăreţi, necesitând o nouă tehnică vocală şi o inteligenţă superioară celeia unei simple vedete de mucava. Inventator al leit-motivului  - un scurt fragment melodic care defineşte un personaj, caracter sau o situaţie şi care reapare mereu de-a lungul unei opere - Wagner a dat naştere melodiei-personaj, o structură originală care a metamorfozat complet conceptul de operă şi chiar acela de muzică instrumentală. Unicitatea geniului wagnerian a dat naştere unei fundături, căci după el cu greu s-a mai putut creea ceva cu adevărat nou. Criza provocată de Wagner va declanşa toate evenimentele ce aveau să definească noul secol (al 20-lea) din punct de vedere muzical şi artistic, în general. Măiestria fenomenală prezentă în tetralogia Inelul Niebelungilor (faţă de care, aşa cum spuneam în articolul precedent, J.R. Tolkien ne apare ca un biet plagiator), precum şi puterea ieşită din comun cu care acest om a scris, la aceeaşi cotă de înaltă inspiraţie, 18 ore de dramă şi muzică destinate a fi interpretate non-stop, este printre cele mai uimitoare realizări ale spiritului uman.

După Wagner, opera nu a mai putut niciodată să revină la ce fusese. El a transformat-o într-un vehicul de expresie a celor mai complexe emoţii şi probleme psihologice peste care a aşternut o muzică de o forţă hipnotică, o forţă care a făcut şi continuă să facă milioane de „victime". Parafrazând titlul uneia dintre celebrele sale opere, Wagner reprezintă „Amurgul Muzicii" aşa cum o şti(a)m cu toţii. Un amurg dumnezeiesc de frumos.

§

Turbulentul şi nu prea, simpaticul personaj a văzut lumina zilei la 22 mai 1813 în oraşul Leipzig, în chiar anul şi locul unde Napoleon avea să sufere o înfrângere de proporţii în ceea ce s-a numit „Războiul naţiunilor". La naşterea sa, Beethoven avea deja 43 de ani, Schubert 15, iar Rossini, la doar 21, cunoştea succesul cu opera sa Italianca în Alger. Pe scurt, clasicismul muzical se pregătea să lase locul intrării triumfale a romantismului în lumea artelor.

Tatăl compozitorului nu este sigur: poate fi Friederich Wagner, un intendent de poliţie care moare în chiar anul naşterii compozitorului, sau Ludwig Geyer - actor şi poet - cu care mama sa se va mărita un an mai târziu, când familia se mută la Dresda. În acest oraş avea să se formeze muzicianul. La opt ani asistă la premiera operei Der Freischütz de Weber, care îl va entuziasma aşa de mult încât peste câţiva ani (avea doar 13 ani) se apucă să traducă Odiseea lui Homer din greacă şi începe lucrul la o tragedie în cinci acte denumita Leubald. În 1827 familia se mută din nou la Leipzig, unde adolescentul învaţă singur pianul şi citeşte ca un apucat operele complete ale lui Shakespeare, Goethe şi Schiller, neglijând aproape complet şcoala. Un an mai târziu asistă la concertul cu Simfonia a 9-a de Beethoven, o experienţă care va lăsa urme adânci în personalitatea artistică a băiatului. Din această perioada datează primele sale compoziţii, astăzi pierdute.

Neglijarea şcolii avea să aibă repercusiuni, căci, deşi se va înscrie la Universitatea din Leipzig, nu va putea ocupa o poziţie „la zi", datorită studiilor liceale incomplete. Deşi a fost un student deosebit de turbulent, cu o viaţă universitară „bogată", Wagner a studiat asiduu compoziţia, fiind mai mult un auto-didact, căci nu avea răbdare să urmeze şi să asimileze tehnicile academice. Maeştrii săi au fost Beethoven şi Mozart, cu ale căror partituri îşi petrecea zile şi nopti, studiind, comparând, analizând.

În 1833 are loc prima audiţie a Simfoniei în Do major, singura lucrare simfonică scrisă de compozitor. Lucrarea a fost primită bine de public, dar nu a fost un succes răsunător. În acelaşi an, Wagner devine maestru de cor la Teatrul din Würzburg şi compune prima sa operă, Die Feen (Zânele), bazată pe o poveste fantastică de Carlo Gozzi. Un an mai târziu, va fi angajat ca dirijor al unei trupe itinerante de operă, cu sediul în oraşul Magdeburg. Aici o cunoaşte pe actriţa Minna Planer, cu care se va căsători în 1836, anul dezastruoasei premiere a celei de a doua opere, Das Liebesverbot (Dragostea intrezisă), după piesa Măsură pentru măsură de Shakespeare. După o scurtă şedere la Könisberg, soţii Wagner se mută la Riga, unde Richard ocupă postul de director muzical al Teatrului din localitate. Aici va începe compozitorul lucrul la opera Rienzi, considerată astăzi a fi prima operă importantă a epopeii wagneriene, deşi stiulul care îl va consacra nu este încă prezent.

În 1839, Wagner îşi începe fuga de creditori, care îi va defini întreaga viaţă. Se refugiază deci la Paris, încercând să-şi câştige faima în Oraşul Luminilor. Cei trei ani petrecuţi aici sunt, însă, sumbri. În ciuda recomandărilor făcute de influentul Giaccomo Meyerbeer, Wagner nu reuşeste să străpungă cercul restrâns al Operei din Paris şi trăieşte de azi pe mâine în mijlocul unor artişti germani săraci, scăpând de foamete doar prin talentul său de gazetar muzical, sau lucrând la negru. Cu toate acestea, în 1840 termină Rienzi, iar în anul imediat următor compune prima operă cu adevărat reprezentativă, Die fliegende Holländer (Olandezul zburător), bazată - aşa cum vor fi toate celelalte opere ale sale - pe o legendă germanică. (Povestea unui comandant de vas, condamnat să rătăcească pe mări şi oceane pentru totdeauna).

În fine, în 1842, la 29 de ani, Wagner reuşeşte să impună Rienzi la Opera din Dresda, unde premiera va avea un succes răsunător. Plasată în Roma antică, acţiunea operei este plină de trimiteri politice contemporane, ilustrând ideile autorului său, implicat într-o mişcare intelectuală semi-revoluţionară denumită „Tânăra Germanie". Anul următor, premiera Olandezului va fi primită cu răceală însă, publicul aşteptând o nouă operă în vechiul stil italiano-francez. Cu toate acestea, Wagner este numit directorul Operei Curţii.

La 19 octombrie 1845, altă operă, Tannhäuser, este primită cu aceeaşi răceală, dar se va impune încet-încet ca un punct de atracţie pentru public. De aici încolo, fiecare operă wagneriană îşi va cuceri popularitatea publică şi va fi supusă oprobiului majorităţii criticilor muzicali, o grupare în general conservatoare, puţin dispusă să accepte noul.

Următoarei opere, Lohengrin, i-a fost refuzată punerea în scenă, dar nu din considerente artistice. Autorităţile erau iritate de proiectele de reformă administrativă şi artistică ale muzicianului. Dacă propunerile sale ar fi fost acceptate, Opera din Dresda ar fi ieşit de sub controlul Curţii şi ar fi fost transformată într-un Teatru Naţional de Operă, ale cărei producţii ar fi fost aprobate de un sindicat al libretiştilor şi compozitorilor. După cum se poate lesne ghici, Wagner era deja angajat în mişcarea de regenerare socială pe cale să izbucnească de-a lungul şi de-a latul Batrânului Continent sub forma mişcărilor revoluţionare de la 1848-49. Este perioada când muzicianul semnează o serie de articole susţinând ideea de revoluţie şi publică două importante lucrări teoretice: Artă şi revoluţie şi Arta viitorului, lucrări din care transpar clar idei „periculoase, îndreptate împotriva ordinii sociale şi de stat". Această activitate febrilă va culmina cu participarea sa directă la revoltele de stradă din Dresda anului 1849. În urma acestor acţiuni „subversive", poliţia germană a eliberat un mandat de arestare pe numele de Wagner Richard, dându-l în urmărire generală. Cu întreaga forţă teutonă de ordine pe urmele sale, „conspiratorul" reuşeşte să traverseze munţii pe jos şi să se refugieze în Elveţia, la Zürich. Nu va putea să participe la premiera operei sale, Lohengrin, ce va avea loc la Weimar, sub bagheta bunului său prieten, Franz Liszt.

Exilul elveţian va dura aproape 12 ani, timp în care Wagner va dispare complet din viaţa muzicală germană, fiindu-i interzisă intrarea în ţară. De altfel, nici pe alte meleaguri creaţiile sale nu vor fi reprezentate timp de aproape 15 ani. Mâna justiţiei germane era lungă şi puternică.

Aşadar, până în 1858 Wagner trăieşte la Zürich, compunând asiduu, scriind diverse tratate, printre care şi infamul „Iudaismul în muzică", dar şi lucrarea sa teoretică fundamentală, Opera und Drama. Are timp şi pentru dirijat (în 1855 conduce London Philharmonic, de exemplu). Tot în Elveţia, compozitorul creează libretul complet al tetralogiei Der Ring des Niebelungen (Inelul Niebelungilor), pe care îl publică în 1853. Libretul tetralogiei este de fapt un mănunchi de patru librete pentru patru opere care, împreună, reprezintă o frescă de dimensiuni colosale a miturilor nordice. Cele patru opere incluse în tetralogia wagneriană sunt: Das Rheingold (Aurul Rinului), Die Walküre (Walkiria), Siegfried şi Götterdämmerung (Amurgul zeilor). Monumentala lucrare nu s-a cântat, desigur, niciodată non-stop (ar depăşi 18 ore), dar fiecare reprezentaţie cu una dintre aceste opere este un eveniment internaţional. Din punct de vedere scenic, Inelul reprezintă colosul operei din toate timpurile. Nu numai prin lungime, dar mai ales prin forţele artistice implicate (orchestre şi coruri multiple), prin efectele speciale extrem de greu de obţinut, prin costumele şi decorurile într-adevăr zeieşti şi - mai ales - prin profunzimea şi complexitatea partiturii muzicale.Wagner a folosit mitologia nordică pentru a da o universalitate simbolistică dramei. Acest caracter universal a condus numeroşi comentatori ai fenomenului wagnerian către concluzii dintre cele mai diverse: Jung şi gruparea sa a definit Tetralogia drept un studiu al psihicului uman, în timp ce George Bernard Shaw, de exempu, o privea ca pe o lucrare cu iz socialist, chiar Marxist (!!). Şi năstruşnicia definiţiilor nu se opreşte aici. În orice caz, orice încercare de a închide Inelul Niebelungilor într-o definiţie a fost sortită eşecului, întrucât orice definiţie limitează. Tetralogia este atât de complexă încât pare infinită şi în orice caz imposibil de redus la o simplă etichetare, fie ea academică ori filosofică. Ciclul wagnerian clamează naşterea unui om nou (Siegfried) în urma unei revoluţii totale, un fel de Reînviere la nivel cosmic. Wagner prevedea crearea unui stat socialist (în sensul cel mai pur al cuvântului) şi profeţea dispariţia operei ca formă de amuzament pentru o anume elită. În locul ei, muzicianul-filosof imagina apariţia unei noi forme de artă, pentru întreaga lume, artă care va exprima naşterea unei noi umanităţi, libere şi autonome. Supra-omul wagnerian a fost teoretizat mai târziu de Nietzche şi apoi confiscat de propaganda nazistă, care şi-a bazat isteria ei subumană pe un concept nobil la origini.

Întorcându-ne la muzică, Wagner privea noua formă de artă ca pe o dramă cu muzică, ţesută într-o continuă textură vocal-simfonică. Textura va fi construită pe baza unor idei tematice de bază, pe care compozitorul le-a definit drept „motive", dar care au devenit cunoscute tuturor sub numele de leit-motive (motive conducătore). Aceste particule tematice vor apare în mod natural de-a lungul dramei, fie cântate de diverse personaje, fie prelucrate de orchestră ca nişte „reminiscenţe", pentru a sublinia dezvoltarea dramatică şi psihologică. Cu această nouă concepţie, Wagner a apărut dintr-o dată la adevărata şi uimitoarea sa statură. Stilul său a devenit unitar şi a atins adâncimi incomensurabile.

Publicarea celor patru librete (în volum) în 1853 este urmată de compunerea propriu-zisă a două dintre cele patru opere într-un ritm halucinant (nu uitaţi că vorbim de lucrări ce depăşesc în unele cazuri patru ore de muzică): în 1854, Das Rheingold (Aurul Rinului) şi în 1856, Die Walküre (Walkiria); 1858, primele două acte din Seigfired. Odată cu terminarea primei părţi a tetralogiei, ultimele vestigii ale „vechii opere" au fost măturate pentru totdeauna din Istorie.

Cum însă perspectivele montării unui asemenea colos păreau (şi erau) îndepărtate, compozitorul suspendă temporar lucrul la Inel şi începu planurile pentru o operă „normală", care putea fi montată imediat. În paralel cu această hotărâre, compozitorul descoperă filosofia lui Arthur Schopenhauer, care îl face mai pesimist, îndreptându-i paşii spre cotloanele întunecate ale metafizicii şi ale renunţării la lume. Toate acestea veneau pe fondul unei dragoste fără speranţe pentru Mathilde Wesendock, soţia unui negustor bogat. Se pare că Wagner a obţinut totuşi favorurile Mathildei, ceea ce a dus la despărţirea definitivă de soţia sa, Minna. Toate aceste noi elemente din viaţa muzicianului au avut drept rezultat... o capodoperă: Tristan und Isolde. Opera a fost scrisă „pe drumuri": Veneţia, Lucerna, Paris, din nou Lucerna. Peste tot, în afara Elveţiei, Wagner era urmărit de diverşi agenţi ai poliţiei, ba de câteva ori era cât pe-aci să fie arestat. În fine, în 1860 i se acordă o amnistie parţială în statele Germane, cu excepţia Saxoniei. Compozitorul îşi continuă rătăcirile: Paris, Zürich, Karlsruhe, Weimar, Nürnberg, München, Viena, Leipzig. Anul 1862 îi aduce amnistia totală şi, după 14 ani, compozitorul revine în Dresda. Cu toate acestea nu se stabileşte în „infamul" oraş saxon, ci într-o suburbie a Vienei unde reia legăturile cu bunul său prieten Franz Liszt. Aici îşi aude Lonhengrin pentru prima oară.

În capitala austriacă, Wagner nu-şi dezice personalitatea turbulentă şi nu prea simpatică: împrumută bani în stânga şi-n dreapta fără a-i mai da înapoi şi se încurcă cu fiica prietenului său, Liszt. În acelaşi timp aşteaptă o premieră cu noua sa operă Tristan şi Isolda. Dar aceasta nu va avea loc, întrucât artiştii sunt uluiţi de inovaţiile aduse şi refuză să o interpreteze. Wagner se aşterne la lucru şi scrie o altă operă „normală", comedia Die Meistersinger von Nürnberg  (Maeştrii cântăreţi din Nürnberg).Totuşi, relaţia cu Cosima Liszt, proaspăt casătorită cu celebrul dirijor Hans von Bülow ia o întorsătură dramatică când femeia rămâne gravidă. Cei doi fug împreună la Stuttgart, urmăriţi de creditori şi de oprobiul public. Wagner este ameninţat cu închisoarea la orice colţ de stradă, pentru imensele datorii făcute. Liszt este furibund. Relaţiile se rup pentru totdeauna. Astfel, Wagner ajunge în Stuttgart fără un ban în buzunar, cu fata celui mai bun prieten drept amantă gravidă (putea să-i fie tată!) şi urmărit ca un infractor de drept comun. La 51 de ani se găsea la capăt de drum, ruinat, fără nici un viitor.  

(va urma)

 

AUDIŢII ESENŢIALE*

  • - Cavalcada Walkiriilor (Ride of Walkiries) din opera Die Walküre (Walkiria)
  • - Preludiul la Tristan şi Isolda
  • - Uvertura la opera Tannhäuser
  • - Uvertura la opera Der Fliegende Holländer (The Flying Dutchman/Olandezul zburător)
  • - Uvertura la opera Die Meistersinger von Nurnberg (Maeştrii cântăreţi din Nűrnberg)
  • - Siegfried Idyll
  • - Parsifal - preludiu şi muzică pentru Vinerea Mare (Good Friday Music)
  • - Götterdämmerumg (The Twighlight of Gods/ Amurgul zeilor) - Muzica funebră la moartea lui Siegfried (Siegfrried's Funeral Music)
  • *  Ataşez - unde este cazul - şi traducerea engleză pentru cei interesaţi de a le cumpăra sau împrumuta de la bibliotecile  publice. 
Cătălin URSU