Iată-ne, împreună cu Adam şi Eva, în faţa Pomului (cunoştinţei binelui şi răului). Să mâncăm, să nu mâncăm?... Dacă ne luăm după Biblie, am fi stat mult şi bine acolo – dacă nu apărea şarpele. Şi şarpele a apărut!
Până aici am urmărit prima carte din Torah, numită de noi „Facerea" („Creaţia"), numită de evrei „La început". Ei numesc o carte după primele cuvinte din ea. Aşa e şi în cazul celei de-a doua cărţi, pe care o începem aici. Ceea ce noi numim Exodul (sau Ieşirea), evreii numesc „Acestea sunt numele" (sau, în traducerea românească „Iată numele...") - pe scurt „Numele".
După ce am vorbit despre animale, să vedem cum este cu celce este, zic unii, tot un animal... Iată-i, dar, pe primii oameni alungaţi din Grădină. Acum, că tot ştiau ce e binele şi răul, puteau ajunge „ca Noi” nu numai în înţelepciune, ci chiar nemuritori, mâncând din Pomul vieţii. Deci, trebuiau daţi afară (din Rai)! Şi la poarta Grădinii, înspre Răsărit, El a pus „nişte heruvimi care învârteau paloşul de foc”.
Ei, şi văzânduşi Adam şi Eva un fiu sub ţărână iar celălalt rătăcitor, ce s-au apucat să facă? Fii şi fice. Dar mai întâi pe Seth. Ce a făcut Seth în toţi cei nouă sute doişpe ani, în afară de a-l fi născut pe Enos şi alţi fii şi fice, nu prea ştim. Cum nu ştim deloc ce au făcut toţi ceilalţi zece patriarhi antideluvieni, inclusiv Adam – până la tata Noe. Fiecare din ei au trăit (aproape) cât Matusalem – şi ăsta a TRĂIT! Exact 969 de ani. Cu excepţia tatălui acestuia, Enoch, care a „dispărut” în floarea vieţii, la abia 365 de ani. Cum el a fost socotit a fi un om „drept”, umblând pe calea lui Dumnezeu, acesta (El) L-a luat cu El în cer şi alta nu l-a mai văzut nimeni. Prin aceasta, Enoch este primul „drept” pomenit în Biblie, alături de Noe şi, mai târziu, de Phineas, Ilie şi Iacob, „fratele lui Iisus” şi, în scrierile de la Marea Moartă, de Învăţătorul Dreptăţii.
Vine din nou, ca în fiecare an, Paştele creştinilor. De aproape două mii de ani, creştinii serbează momentul Învierii Domnului, cel mai important eveniment din istoria creştinismului şi, zic ei, din istoria omenirii. Pentru că, în acea dimineaţă de duminică, la două nopţi după punerea Lui în mormânt, Acesta s-a ridicat. Viu. După ce salvase pe om de păcatele lui prin jertfă de sânge, adusese speranţa de a-l învia după moarte în Împărăţia lui Dumnezeu. El era, cum zicea Pavel în Scrisorile lui, doar primul om înviat, exemplu pe care îl vor urma toţi cei ce cred în El. Şi dacă nu credem în Înviere, ce rămâne din credinţa noastră? Cuvintele lui Pavel spun: „dacă n’a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este credinţa noastră” (I Cor. 15.14)
Cum Potopul a durat vreo zece luni, ne-am zis că ne putem lungi şi noi măcar două... Căci povestea Potopului este una din cele mai cunoscute şi mai amănunţite poveşti din Torah.
Acum, să nu se creadă că doar evreii au avut un mit al Potopului. Nu puţini cercetători (biblişti) văd în universalitatea mitului o dovadă a faptului că povestea este adevărată. Doar că uită că celelalte populaţii au „uitat” de Potop, odată ajunse sub ape... Dar uite că nu au „uitat”! Şi mitul potopului, ba chiar a „sfârşitului lumii” prin ape, se poate întâlni mai peste tot, din insulele Pacificului la Polul nord, din jungla Amazonului în cele africane, de la populaţiile precolumbiene la chinezi. Nu există un alt mit – cu excepţia celui al Creaţiei – atât de răspândit ca cel al Potopului.
Înainte să ne despărţim de lighioane, să ne mai oprim puţin asupra Dragonilor. Cum ziceam, în Torah (şi, în general, Biblie), acest animal fantastic este extrem de rar întâlnit. Mai mult prin extrapolare putem echivala Leviathanul unui dragon. Mulţi cred că la baza lui a fost un caiman, sau poate Tiamat, „zeiţa-dragon” a sumerienilor, Mama zeilor şi personalizare a „apelor adânci”, a Oceanului (în sens biblic, a „adâncului de ape” deasupra căruia mişca duhul lui Dumnezeu). Numele are înţelesul de „sărat”. Un alt „balaur”, întâlnit în Psalmi, este Rahab, personificarea răului, a Duşmanului, cu care Dumnezeu va da bătălie pentru a reinstaura calmul, pacea...
M-au întrebat mai mulţi, pornind de la articolul de fond al lunii trecute, de ce nu scriu mai multe despre Biblie. Dacă tot ştii - au zis ei cu oarece ironie. Au fost câţiva care m-au luat şi ei la întrebări, tot ironic: şi pe asta o ştii? De ce nu laşi tu pe cei ce se pricep să o facă...
Dar iată că-ntr-o bună zi (şi bună era!), Dumnezeu şi-a adus aminte de bieţii oameni rămaşi în viaţă şi a oprit Potopul. Ba şi-a făcut şi semn să nu mai uite: a pus pe cer curcubeul. Aşa că, la sfatul lui Dumnezeu, bunul (şi dreptul) tată Noe s-a dat jos de pe arcă, văzând el că porumbelul şi-a văzut de drum. Şi a dat jos şi toate foşgăiala de dibitoace, lăsându-le libere să umple din nou pământul. Aşa de bine l-au umplut, ne spun bibliştii, că unele au ajuns tocmai în Australia, neoprindu-se niciunde pe drum şi învăţând să înoate, pentru a-şi ocupa locul „după felul lor”....
Cum ziceam rândul trecut, Vechiul Testament se împarte în mai multe secţiuni. Prima reprezintă Torah, Legea, sau Pentateuh. Urmează Profeţii (Mari - şase, şi Mici - 12) şi Scrierile.
Ca de obicei, după ce dă imaginea generală, editorul se concentrează asupra „poporului ales”. În acest caz, el este urmaşii lui Shem, semiţii. Pentru că, zice cronologul, stră-nepotul lui Shem a fost Eber, străbunul evreilor.
Înainte de a începe povestea lui Avram, Editorul face din nou o pauză. Folosind scrierea sursei P („Preoţească”), dă din nou genealogia neamului lui Shem până la Avram. Vedem că vârsta petriarhilor începe să scadă. După ce Şem trăieşte şase sute de ani, fiul lui, Arpacşad trăieşte „doar” vreo 440, ca şi fiul acestuia Eber – dar începând cu Peleg vârsta se reduce la ceva peste 200... De asemenea, vârsta la care patriarhii dau naştere întâilor lor născuţi scade dramatic – de la 100 la cca 35. Avram va fi excepţia.
Comentarii