BANCA

BANCA

Ani de-a rândul, banca a fost mereu ocupată...
Ni se întâmplă ca, mai mereu în viaţă, să trecem absenţi pe lângă oameni şi destine. În goana noastră de a aduna cât mai multe cioburi sau de a ne construi fericirea din inutile fragmente materiale uităm adeseori, să întoarcem, măcar o clipă, privirea către omul de lângă noi.
Nu ne gândim nicio secundă că un simplu gest de-al nostru sau un zâmbet, fie el şi fals, ar putea alina durerea singurătăţii atâtor şi atâtor oameni.
Ne credem invincibili, deasupra nevoilor şi timpului, uitând de curgerea inexorabilă a acestuia şi, mai ales, de faptul că într-o zi ne va aştepta o bancă.
O banală bancă din lemn cu picioarele laterale de piatră, parcă vrând să asigure că soliditatea ei egalează cel puţin nepăsarea umană, este pregătită pentru fiecare dintre noi.
Indiferent de locul unde este situată - într-un parc al unui oraş sau pe prispa unei case ţărăneşti - ea ne aşteaptă cuminte, să depănăm amintiri şi să ne fie tovarăş de nădejde sau de deznădejde până la capăt. Până la acel capăt...
De când ieşise la pensie, Ion îşi găsise banca. La câţiva paşi de blocul unde locuia, se afla Bulevardul...
De când se ştia, locuise numai în Brăila. Cunoştea oraşul pe dinafară; fiecare străduţă, fiecare casă aveau povestea lor pe care putea să ţi-o depene, cu mici inexactităţi inventate tocmai din dorinţa de a nu se repeta. Fusese sortit să trăiască acolo, iar structura sa sufletească se adaptase după cea a urbei.
Bulevardele plecau într-o dorinţă nebună de evadare din faţa apelor bătrânului Istros pentru ca apoi să se întoarcă în aval într-un ciclu neterminat.
Alte şapte străduţe luaseră şi ele exemplul, ţinându-se scai de primele, dar sfârşeau inexorabil în zidurile falezei sau lumea aparte a Comorofcăi. Nimeni nu ar putea vreodată să stabilească un început sau un sfârşit al acestora. Ele vin şi pleacă din aproape aceleaşi locuri, depărtate numai de valurile oraşului.
Firea brăileanului, imprevizibilă şi întortocheată, rod al unei convieţuiri cosmopolite de câteva veacuri, se îndreaptă uneori ţanţoş precum grecul când vorbeşte de originile sale, alteori se modelează după chipul şi asemănarea interlocutorului luând exemplu de la vechii negustori evrei, iar mai mereu se transformă în omul amabil şi primitor întâlnit odinioară prin casele armeneşti.
Brăileanul este o specie aparte...
Poate fi cald şi ospitalier atunci când în casă-i intră o inimă deschisă, dar neîndurător cu acel ce-i înşeală aşteptările.
Oraşul şi omul se modelează neîncetat unul pe altul. Plimbându-te pe străzile, multe încă pietruite, ale oraşului, pe lângă garduri sau case, simţi în aer caractere şi obiceiuri. Cartierul grecesc se dezvăluie de la primul pas cu străduţele întortocheate ce, în pas de dans, par că nu duc nicăieri; Comorofca te întâmpină de la început cu gospodăriile atent îngrijite; Brăiliţa sau Chercea - contrarii ce opun vile semeţe caselor sărăcăcioase.
Bulevardul, aşa cum îi spune toată lumea locului, într-o sfidare a celuilalt, la fel de frumos dar cu neşansa îngustimii, a trecut printr-o metamorfoză de aspect şi denumire. Din Carol, în anii comunismului a devenit Karl Marx (unii ajunseseră să-i spună într-o împăcare ironică a două regimuri contrare: Carol Marx) iar după Revoluţie: Independenţei. Indiferent de numele oficial şi de vremuri, el rămâne pentru brăilean: Bulevardul.
Încadrat de două linii de tramvai ce tulbură din când în când liniştea printr-un tribut adus civilizaţiei, dar în acelaşi timp o accentuează atunci când natura îşi reintră în drepturile ei fireşti, Bulevardul reprezintă un mănunchi de patru alei despărţite neuniform, dar constant de peluze de iarbă din care ţâşnesc către cer falnici copaci. Mai presus de orice, trandafirii, înşiraţi ca o coloană vertebrală ce dirijează, dar şi încântă trecătorul, emană un parfum nostalgic ca al unui teatru în aer liber.
Pe toată întinderea acestuia, cam de un ceas pentru omul grăbit şi de două pentru brăileanul get-beget, sute de bănci stau aliniate şi îşi aşteaptă cuminţi ocupanţii...
Banca aceea devenise, în mod tacit, numai a lui. Dacă vreun trecător ostenit ar fi vrut să se aşeze, cei din partea locului îl avertizau blând, dar ferm: "Banca este a lui Ion". Trecătorul pleca mai departe, neştiind cine anume era Ion, dar fiind sigur că banca reprezenta foarte mult pentru acela.
În fiecare dimineaţă, pe la orele 10, Ion cobora încet treptele blocului şi se îndrepta agale către bancă. Era un ritual pe care îl respecta cu sfinţenie indiferent dacă afară era soare sau nor, caniculă sau ger. Banca îl aştepta cuminte şi nu ar fi putut în ruptul capului să o dezamăgească.
Mergea greu. Avusese o pareză pe partea stângă şi se deplasa încet sprijinindu-se de baston. Nu fusese niciodată o fire sportivă, dar nu putuse sta locului. Avea o fire de vagabond modern, deplasându-se toată viaţa pe jos sau cu maşina, oriunde putea sfida monotonia muncii de birou pe care o avusese. De când cu pareza, viaţa i se schimbase dramatic.
La nici două luni, soţia îi murise şi tot edificiul clădit în atâţia şi atâţia ani se prăbuşise. Copiii erau mari, aveau familiile lor şi din ce în ce mai puţin timp pentru el. Îi aduceau în fiece zi de mâncare, stăteau puţin, prea puţin de vorbă şi plecau. Rămânea cu gândurile lui pe care le împărtăşea celor patru pereţi, dar şi amintirilor prezente în toate ungherele casei. În acel moment pleca...
Se aşeza pe bancă şi începea să privească lumea ce
n-avea timp, nici măcar pentru o privire aruncată în fugă.
Trecuseră ani, iar ritualul continua cu o ritmicitate ce sfida orice provocare a vieţii.
În acea zi, un imbold nedefinit îl împinsese afară din casă pe la orele când soarele se pregăteşte, şi el bătrân, de culcare.
De obicei, nu mai ieşea seara. Lăsa liberă banca pentru îndrăgostiţii ce ar fi vrut să preia, peste timp, ştafeta vieţii în doi. Se uita absent la televizor şi apoi se culca aşteptând o nouă zi, o nouă ieşire.
Se aşezase încet şi îşi aprinsese tacticos o ţigară. Niciodată, până la moartea soţiei, nu fumase pe stradă. Avea concepţiile lui, înrădăcinate de ani, că "numai golanii fumează pe stradă". După acel moment, tot edificiul său de valori se prăbuşise şi, prin urmare, eliminase convenţia făcută cu sine însuşi.
Se pierduse în gânduri când, deodată, în faţa sa o bătrânică, sprijinită ca şi el de un baston, îi spuse:
- Tu eşti, Ionele?
Nu era posibil aşa ceva! Toată viaţa, colegii îi spuseseră numai Ion, iar rudele - Nelu. O singură persoană, ce nu dorise să se scufunde în anonimatul apelanţilor, i se adresase astfel.
O cunoscuse demult, în tinereţe...
Cu cincizeci de ani în urmă fusese internat într-un Sanatoriu la Sinaia. Era militar şi contractase o pneumonie severă. Petrecuse acolo vreo două luni.
Din prima zi când o văzuse pe Diţa se îndrăgostise de ea. Părul negru, cârlionţat intra în contrast cu halatul alb, scrobit, iar ochii - de un albastru pe care numai cerul zilelor senine de munte îl are, puteau scrie, prin pana poeţilor, mii de sonete de iubire.
Se însănătoşise mai repede decât ar fi fost normal şi petrecuse cu Diţa, plecând pe furiş din spital, o săptămână de vis. Se plimbaseră pe aleile Peleşului visându-se în palate unde ea era, întotdeauna, regină. Visaseră mult şi plănuiseră o viaţă împreună.
După ce se externase, stabilise cu Diţa ca în ziua liberării să se întâlnească şi apoi să-şi împlinească visele.
Îi scrisese şi o aşteptase pe peronul gării până când ultimul tren îşi luase rămas bun.
Din acel moment nu mai ştiuse nimic de ea. O aşteptase în zadar şi o iubise ani de zile...
- Da Diţa, eu sunt...
Întrebările nu-şi mai aveau rostul, răspunsurile muriseră de mult...
Se ridică încet, cu oboseala a cincizeci de ani de aşteptări şi o apucă încet de braţ.
Pe Bulevard se puteau acum zări doi bătrânei, ce se sprijineau unul pe altul, mergând cu paşi rari spre nicăieri...

Cenaclu Literar: