Porunca întâi
"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!"
Mai erau zece zile până la alegeri...
Damian era un simplu şef de birou într-o întreprindere, fostă de stat, devenită societate pe acţiuni. Pentru buna funcţionare a acesteia, se constituise un Consiliu de administraţie în care erau numiţi, de la centru, diverşi indivizi care nu aveau nici în clin, dar nici în mânecă, ceva comun cu întreprinderea.
Managerul era un tip veros, fost director al instituţiei înainte de mişcările revoluţionare, dat afară de salariaţi în acele vremuri tulburi. Atunci când legea permisese, dispunând de foarte mulţi bani, acesta cumpărase pachetul majoritar de acţiuni şi devenise, implicit, conducătorul firmei.
Consiliul de administraţie era, în întregime, în mod tacit, subordonat acestuia, astfel că managerul avea puteri nelimitate.
Cu o zi înainte, se anunţase că unul dintre membrii consiliului decedase în urma unui atac de cord. Managerul convocase de urgenţă toţi salariaţii şi le comunicase că, "în spirit democratic", se vor face alegeri pentru postul vacant.
Miza era enormă. Cine făcea parte din Consiliu era bine văzut de şef, iar avantajele materiale erau substanţiale. Pe lângă onorariul legal, ce nu era de neglijat, aceştia închideau ochii la diverse afaceri mai mult sau mai puţin oneroase şi îşi luau cota parte din profiturile ilegale.
Damian visase întotdeauna la un post în Consiliu. Fusese, de când se ştia, cel mult şef de birou. Se uita cu jind atunci când începeau şedinţele de consiliu şi toată lumea era trimisă acasă, poate şi pentru a nu transpira ceva din discuţiile ce aveau loc.
În acea dimineaţă de joi, pe la ora 9, se trezi în birou cu managerul. Nu mai fusese pe acolo de luni de zile. Toate sarcinile de servici i le transmitea prin interfon, iar el, mai departe, îi preda rezultatele prin intermediul secretarei.
- Ce mai faci, domnule Damian?
- Lucrez, ca de obicei, domnule manager.
- Bine, bine, fă-ţi datoria că numai aşa poţi avansa
într-o bună zi.
- Mulţumesc de încurajări şi vă promit că o să stau şi după program numai ca să meargă bine toate.
- Aşa, aşa. Asta aş vrea să aud de la toţi salariaţii. Dar nu toţi sunt conştiincioşi ca dumneata. Soţia ce-ţi face?
- Bine, domnule manager. Servici, casă, ştiţi şi dumneavoastră, treburi femeieşti...
- Bine, bine. Şi acum, la treabă!
Plecă. Damian se întrebă ce căutase la el în birou? O fi intrat numai aşa ca să-l verifice? Nu, sigur că nu. Dacă ar fi fost neîncrezător în el, atunci nu i-ar fi spus că este conştiincios ca nimeni altul.
Şi atunci avu revelaţia... Managerul vrea să îl numească în Consiliul de administraţie. Probabil de asta îl întrebase şi de soţie, vroia să vadă dacă are o viaţă echilibrată de familie...
Teoretic erau alegeri, dar practic, pe cine vroia managerul acela era ales. De nu s-ar răzgândi...
Cum ar fi putut el să-l determine ca să nu îşi schimbe opţiunea? Îi veni prima idee. Avea o fotografie pe site-ul întreprinderii, pe care o scoase de îndată la imprimantă. Pe birou, avea înrămată o fotografie de-a sa cu soţia atunci când se căsătoriseră. Nu se mai uitase de mult la ea, dar o ţinea aşa, acolo, în inerţie. "Nu se cade să mai ţin aşa ceva pe birou. Poate va râde vreodată vreun coleg de mine. Sau poate managerul..." Se gândi o clipă la ce-l întrebase acesta în legătură cu viaţa de familie, dar tentaţia fu mult mai mare.
Pe dată, o scoase şi în locul ei puse fotografia, încă umezită de cerneala imprimantei.
Se uită admirativ la ea şi o aşeză pe birou. Dar dacă atunci când va veni managerul în birou va vedea că fotografia este cu spatele la el? Cum de nu şi-a dat seama! O luă repede şi o puse într-un sertar. Dacă tocmai acum intră pe uşă? Scoase încă un exemplar la imprimantă, rupse suportul ramei şi lipi fotografia pe spatele acesteia. Ei da, acum merge. O introduse într-o fantă a biroului aşa că acum, managerul putea fi văzut din orice parte a încăperii.
De acum, se va ruga la el zi şi noapte numai şi numai pentru numirea sa.
Şi a fost ziua întâi...
Porunca a doua
"Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti lor"
A doua zi se trezi pe la ora 4. Nu mai avea somn de când îi intrase în cap gândul că ar putea face parte din Consiliu.
Toată ziua trecută luase cele câteva cuvinte pe care i le spusese El (de acum încolo aşa îl va scrie şi tot aşa îi va rosti numele) şi le întorsese pe toate feţele. Nu avea cum să înţeleagă altceva decât că era vorba de numire.
Deodată, îl străfulgeră un gând sinistru. Dacă şi alţii vor proceda la fel ca el? Dacă pe alte birouri vor apărea portrete ale Lui, mai mari, mai frumoase?
Începu să scotocească prin memorie, să-şi împingă imaginaţia mai departe de limitele ei fireşti şi îi veni ideea. Se duse la calculator şi după două ore era gata.
Pe biroul său de acasă, se odihnea acum un portret al Lui, în două exemplare, reprezentat într-o lumină orbitoare, iar ei, salariaţii de rând, apăreau undeva jos, cam la înălţimea genunchilor Lui. Pe fundal, era sediul întreprinderii învăluit parcă într-o aură mistică.
Plecă la servici, mulţumit de realizarea sa matinală.
Ca de obicei, dimineaţa, se întâlni cu Vlad, colegul său, ce locuia în apropiere. Luau împreună, de ani de zile, autobuzul către servici şi discutau vrute şi nevrute. În acea dimineaţă, însă, Vlad îi păru cam distant şi, ceea ce era enervant din cale afară, îi ocolea cu ostentaţie privirea. Când ajunseră la sediu, Vlad plecă precipitat către biroul său, fără să spună niciun cuvânt. De obicei, dacă soseau mai devreme, îşi beau cafeluţa amândoi la Vlad în birou, unde erau două fotolii comode şi o măsuţă mică, tocmai bună pentru acest lucru. Vlad avea tensiune mare, iar doctorii îi interziseseră cafeluţa. Neputând renunţa la un obicei de ani de zile, îşi cumpăra cafea decofeinizată pe care o savura autosugestionându-se că ar fi adevărată. Pentru Damian avea din cealaltă, de-a noastră...
Se duse deci, plin de curiozitate şi parcă în urma unei premoniţii la Vlad. Când deschise uşa, primul lucru pe care-l văzu era portretul Lui amplasat undeva la înălţimea ochilor oricărui vizitator, fie el şi accidental.
Băură totuşi cafeaua, pe tăcute... Nu vroia să-i dea lui Vlad nicio urmă de bănuială.
Plecă în biroul său şi, în maximum cinci minute, fotografiile cele noi luară locul celor din ziua precedentă.
Era mândru de ce făcuse şi aşteptă ca în birou să intre El.
Acesta nu îşi făcu apariţia în acea zi, care a fost a doua...
Porunca a treia
"Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui"
Sâmbătă dimineaţa, se îmbrăcă pentru a merge la birou. Ana, soţia sa, îl întrebă:
- Damiane, ce faci tu astăzi la servici? Niciodată nu ai plecat în week-end. Aveţi ceva urgent de terminat?
- Nu, Ana. Pur şi simplu am senzaţia că nu muncesc îndeajuns. Aş putea să fac mult mai multe pentru întreprindere.
- Nu te-am auzit niciodată vorbind aşa, bărbate! S-a întâmplat ceva, acolo? Vor să te dea cumva afară? Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva. Ştii câte datorii avem!
- Nu mă dă nimeni afară şi, te rog Ana, numai îl tot băga pe dumnezeu în treburile astea. Totul la servici ţine de voinţa Lui, a managerului nostru. El poate să te ridice şi tot el poate să te coboare. El este atotputernic.
- Doamne fereşte, bărbate, mă sperii... Nu mai lua în deşert numele Domnului!
- Ei Ană, ştii tu vorba aceea: "Până la dumnezeu te mînâncă sfinţii!". Dar El, şeful nostru, El ne dă de mâncare, datorită Lui locuim în apartamentul acesta şi multe altele Îi datorăm Ană. Dar ce poţi tu pricepe femeie...
Plecă de acasă, supărat şi trist că muierea e tot muiere şi nu va putea înţelege niciodată ambiţiile sale personale.
De altfel, nici nu avea de gând să-i spună ce urmărea. Vroia să fie o surpriză. De fapt, poate nici nu o să-i spună vredodată.
Ce, lui nu i-ar trebui nişte bănuţi în buzunar de care să nu ştie soţia? Şi aşa, toată ziua, o auzi vorbind numai de ce scumpă este mâncarea, că mai trebuie în casă una, alta şi tot aşa de ani de zile.
Şi a fost ziua a treia...
Porunca a patra
"Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi niciun lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o"
Duminică dimineaţa, Ana se îngrijoră de-a dreptul...
Damian se îmbrăcă şi se pregăti să plece la servici.
- Măi bărbate, n-am vorbit noi că astăzi mergem pe la Cimitir ca să facem puţină curăţenie? E plin de bălării acolo şi o să ne crape obrazul de ruşine dacă trece vreun cunoscut.
- Lasă Ană, ştii tu vorba aceea: "morţii cu morţii, vii cu vii". Şi, în fond, de ce nu te duci tu, singură? Asta e treabă de bărbat, ca să rupă buruieni?
- Damiane, ţi-am spus doar, de atâtea ori, că sunt o grămadă de borfaşi ce se ascund printre cruci şi, Doamne fereşte, îmi fură ceva sau mai ştiu eu ce păţesc. Şi, în plus, acolo sunt părinţii tăi, de mult nu le-ai mai aprins o lumânare!
- N-am timp Ană, înţelege. Oricum, dacă te duci tu aprinde-le şi din partea mea o lumânare. Eu mă duc la servici!
Şi a fost ziua a patra...
Porunca a cincea
"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie"
Luni, se trezi buimac. Visase că toţi colegii i-au copiat ideea cu tabloul şi acum, în toate birourile, se puteau vedea imagini de-ale Lui în tot felul de ipostaze, care mai de care mai înălţătoare.
Se uita absent pe peretele din faţa patului şi îi mai veni o idee. Tabloul cu părinţii... De ani de zile, de la moartea acestora, avea un tablou înrămat, de dimensiuni apreciabile, cam un metru pe 60 cm, în care, cei doi pozaseră unui pictor, prieten de familie. Tabloul i se păruse totdeauna un kitch, dar, până astăzi, nu ştia cum să se debaraseze de el.
Îl luă la birou, învelit într-o hârtie groasă şi acolo, după ce mări portretul Lui, îl lipi peste pictură atât de bine, astfel încât, acum, nici cel mai format ochi nu şi-ar fi putut da seama că în locul fotografiei ar fi fost vreodată altceva. Îl puse în spatele lui, cu faţa spre uşă şi aşteptă.
El nu intră în birou nici în acea zi.
Dar a fost şi ziua a cincea...
Porunca a şasea
"Să nu ucizi"
Vlad începuse să îl enerveze din ce în ce mai mult...
Cu o zi înainte, îl văzuse pe Vlad aşteptându-l pe El atunci când soseşte la servici. Când limuzina luxoasă oprise în faţa întreprinderii, Vlad se repezise, umil, şi îi deschisese portiera. Managerul fusese tare încântat şi, oarecum, amuzat. De la fereastra biroului său, Damian vedea toată curtea.
Îl auzise pe El spunând: "Bravo, măi Vlade, uite aşa primire
n-am nici acasă!"
Astăzi, ca întotdeauna, se duse să-şi bea cafeluţa cu Vlad. De obicei, acesta prepara ambele cafele, parcă vrând să se mulţumească măcar cu mirosul unei "adevărate".
Damian îi spuse:
- Măi Vlad, tu ai observat că eu nu ţi-am pregătit niciodată cafeaua?
- Lasă Damiane, nu ştii că măcar plăcerea asta o mai am şi eu? Nici acasă nu îmi las soţia să o prepare. Dacă, Doamne fereşte, pune vreodată din aceea cofeinizată? Îţi dai seama ce aş putea păţi?
- Aşa este Vlade, ai mereu atâta dreptate...
Cafelele fiind pregătite, Vlad le aşeză tacticos pe măsuţă. Fereastra biroului lui dădea, de asemenea, înspre curtea întreprinderii. Până să soarbă cafeaua, de fapt a sorbi este mult spus, căci Vlad avea prostul obicei de a o da pe gât precum o sticlă de bere într-o vară toridă, îi trecu prin minte rapid un gând.
- Vlade, nu cumva se aude afară maşina Şefului?
Vlad se ridică precipitat şi se duse la fereastră. În cele câteva secunde, Damian schimbă locul cafelelor.
- Nu, Damiane, ţi s-a părut. Cred că era altceva...
Sorbi cu nesaţ cafeaua, iar ultimele sale cuvinte fură: "De ce Damiane? De ce?"
Şi a fost şi ziua a şasea...
Porunca a şaptea
"Să nu fii desfrânat"
În acea zi, toată lumea vorbea de decesul lui Vlad. Erau toţi miraţi de greşeala acestuia, mai ales că se ştia cât de mult se menaja acesta. Damian, pe care toţi încercau să-l consoleze, ştiind cât de bun prieten a fost cu Vlad, le spunea atât: "Ei, ce să-i faci, asta i-a fost soarta. Cu toţii o să ajungem acolo..."
"Acolo, da proştilor, dar nu acolo unde credeţi voi, ci acolo în Consiliu. Şi numai eu voi ajunge!"
Secretara managerului, de ani de zile, îi făcea ochi dulci. Era blondă, cu ochi albaştri, cam micuţă de statură, având însă forme voluptoase şi nişte sâni mari, la care visează orice copil la vârsta pubertăţii...
De multe ori, se întâmplase ca aceasta să aibă un cuvânt greu de spus în luarea deciziilor cu privire la ocuparea diferitelor posturi. Ştia toate cancanurile din întreprindere, iar o vorbă aruncată, aşa, cu totul şi cu totul întâmplător, putea influenţa radical decizia managerului.
Damian, profită în acea zi că managerul era plecat la o consfătuire.
- Bună, ce faci? îi spuse intrând în anticamera managerului.
- Ca de obicei, nu-mi văd capul de treburi, spuse aceasta, sorbindu-şi pe îndelete cafeaua. Tu?
- Eu tot aşa. Am în lucru nişte rapoarte pe care trebuie să i le prezint peste câteva zile, dar m-am gândit să fac o pauză.
- Aaa... Şi te-ai gândit să o faci împreună cu mine?
- Da.
- Sincer îţi spun, mă întrebam de multă vreme, când îţi vei găsi timp să mai stăm şi noi de vorbă, să mai punem ţara la cale, cum se spune...
- Într-adevăr, e păcat că niciodată nu ne găsim timp pentru cei ce ne pot fi atât de aproape, spuse el tatonând terenul.
Nu era însă nevoie. Secretara se ridică şi, ocolindu-l, închise cu grijă uşa biroului cu cheia...
Şi a fost ziua a şaptea...
Porunca a opta
"Să nu furi"
Trecuse o săptămână de la vizita Lui în birou. Managerul anunţase că mai întârzie o zi la consfătuire. Toată lumea era relaxată, iar treburile îşi vedeau de cursul firesc al desfăşurării lor. Nu simţea nimeni nevoia de a primi indicaţii preţioase de la şef, lucrurile fiind aşezate pe făgaşul lor de ani de zile. De obicei, atunci când managerul se implica în vreo afacere, tot mersul întreprinderii era dat peste cap. Ordinele veneau cu o mare repeziciune, iar uneori, într-o oră, aveai surpriza primirii a două sarcini total opuse, dar referitoare la acelaşi lucru. Era atunci nebunie curată. Salariaţii se uitau de câteva ori pe zi la calendar, numărând chiar şi orele rămase până la termenul de finalizare. Uneori, în ultima zi, se refăcea totul. După încheierea afacerii, era linişte. Managerul pleca, undeva, la vreo consfătuire şi se întorcea proaspăt, vara cu un uşor iz de bronz, iar iarna ars de soarele care numai pe o pârtie de ski străluceşte atât de intens. În acest timp, ei, salariaţii, îşi vedeau de vechile lor treburi, întrebându-se cu ce gânduri, cu ce idei de afaceri mai vine managerul de la "consfătuire".
În amintirea zilei de ieri, Damian trecu pe la secretariat. Intră şi, după un schimb de priviri ce rememorau amintiri atât de plăcute, o întrebă:
- Cum se desfăşoară alegerea pentru postul vacant?
- Îţi spun, dar atenţie, Şeful mi-a spus să nu suflu o vorbă despre metodologie.
- Îţi dai seama că n-o să afle niciodată de la mine.
- Bine, bine. Uite, cei ce vor să candideze depun un CV şi un plan de acţiune pe care se obligă, ca în cazul alegerii, să-l realizeze.
- Păi mi se pare corect.
- Stai puţin, nu te grăbi ca ieri.
- De ce spui asta?
- Păi aveam toată ziua la dispoziţie, iar soţul meu este plecat de acasă o săptămână.
Damian îşi spuse în gând: "După ce ocup postul trebuie să scap de asta cât mai repede. Devine insistentă. Ea oare chiar n-a priceput că a fost numai o aventură?"
- Deci, revin, planul de acţiune, pentru a fi acceptat, trebuie să concorde identic, la virgulă chiar, cu cel al managerului. În caz contrar, îţi dai seama, ar exista puncte divergente în echipa de conducere, ceea ce ne-ar împinge în haos.
- Bine, bine... Cum pot eu să aflu care este planul managerului?
- Ei, aici intervin eu. Eu sunt singura care am acces la el. De asemenea, la mine au fost depuse toate candidaturile.
- Cum, au fost deja depuse???
- Evident, dar ce credeai că cineva o să-ţi ceară, mai întâi, ţie acordul?
- Şi, şi... sunt mulţi? bâigui el
- Vasilescu de la contabilitate, Georgescu de la financiar, a mai fost şi Vlad, dar a murit săracul... Cred că atât...
- Cum vine asta "cred" ? Mai sunt sau nu mai sunt alte candidaturi?
- Nu mai sunt, de fapt la mine nu mai sunt.
- Nu spuneai că toate dosarele se depun la tine?
- Uneori sunt candidaţi care se adresează direct managerului. Dar pe ăştia nu-i cunosc. S-ar putea ca acum să nu mai fie nimeni în afară de cei doi.
- Auzi Păpuşă, dosarele astea se înregistrează undeva?
- Da, dar nu am apucat să le dau încă numere de înregistrare.
- Ce-ar fi dacă le-am face pierdute? În fond, dacă ăştia nu vor fi aleşi, îţi dai seama că nu vor îndrăzni să conteste managerului decizia luată.
- Ştiu şi eu? Ce facem deseară?
- Păi, poate aranjăm pentru nevastă-mea, o delegaţie.
Dintr-un fişet, două dosare îşi făcură pe dată apariţia. Rupseră cu grijă fiecare filă, iar apoi, candidaturile celor doi primiră număr de înregistrare în fundul closetului.
Uşa de la secretariat se închise, din nou, preludiind o lungă noapte fierbinte...
Şi a fost şi ziua a opta...
Porunca a noua
"Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău"
Dimineaţa zilei de vineri, îl găsi la singurul magazin de confecţii deschis non-stop. Cumpără o cămaşă după ce o rugă pe vânzătoare să-i aleagă mărimea potrivită. Întotdeauna, nevastă-sa îi făcea cadou orice era de îmbrăcat, aşa că el habar nu avea ce mărime poartă.
Îi spusese acesteia, prin telefon, că a trebuit să plece urgent într-o delegaţie împreună cu managerul. Ana se mirase:
- Dar de când, Damiane, pleci tu în delegaţie? Nu te-am auzit niciodată de aşa ceva. Ce treabă au cei de la Personal, unde eşti tu, cu delegaţiile?
- Ei Ană, voi muierile astea... Tu crezi că mai este ca înainte de revoluţie? Acum toată lumea pleacă în delegaţie dacă îţi ordonă şeful.
O lăsase, gândea el, cu gura căscată şi chiar aşa şi era. O scuză mai tâmpită nici n-ar fi putut găsi. Dar lasă, e o muiere proastă. Ce ştie ea?
Veni deci la servici, impecabil îmbrăcat, relativ proaspăt, chiar dacă dormise numai două ore în noaptea anterioară.
Managerul sosise mai devreme decât de obicei. Dorea să studieze dosarele depuse. Sună secretara şi îi spuse să-i aducă documentele depuse de candidaţi.
- Nu a depus nimeni, niciun dosar, domnule manager.
- Cum?
- Da, nu a depus nimeni, nimic.
- Nu se poate, Vasilescu şi Georgescu mi-au spus că ar avea de gând să candideze. Ia cheamă-i la mine.
- Domnule manager, dacă au depus cumva dosare, probabil le-au depus la altcineva. Eu n-am dat niciun număr de înregistrare!
- Cheamă-i, te rog, la mine!
După ce plecară cei doi de la întâlnirea cu managerul, acesta chemă toţi şefii de birou la şedinţă.
- Domnilor, se întâmplă ceva ciudat în întreprinderea asta. Au fost depuse două candidaturi şi, ca prin minune, acestea s-au volatilizat. Secretara îmi spune că ea nu a văzut niciun document, iar ăştia doi se jură că au depus dosarele.
Ba, mai mult, mi-au şi descris, cu lux de amănunte, ceea ce scria în ele.
Damian înţelese pe dată că trebuie să joace la cacialma, pentru a câştiga două mâini deodată.
- Domnule manager, vă rog să-mi permiteţi. V-am căutat toată ziua de ieri pentru a vă comunica ceva foarte important, minţi el.
- Spune, Damiane.
- Ieri, am venit să vă cer părerea într-o chestiune profesională, nu ştiam că nu sunteţi la birou, iar când am intrat am văzut-o pe doamna secretară cum rupea nişte documente. Erau nişte coli galbene, iar alături două dosare verzi.
- Exact aşa mi-au descris ăştia doi că arătau dosarele. Damiane, ce s-o mai lungim, eşti şeful personalului. Te duci imediat la tine în birou şi îi desfaci contractul de muncă muierii ăsteia. E bine că, uite, mai am şi oameni devotaţi lângă mine.
Nu mi-am putut niciodată închipui că Asta ar putea să-mi facă aşa ceva.
Şi a fost ziua a noua...
Porunca a zecea
"Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău"
"Astăzi este ziua cea mare", se trezi, spunând, Damian...
Astăzi, voi ajunge membru în Consiliu!
Plecă la birou neluându-şi "la revedere" de la Ana. Aceasta mirosise ceva, cu o seară înainte şi încercase să-l tragă de limbă: pe unde ai fost, unde v-aţi cazat, cine a mai fost de la voi în delegaţie şi multe astfel de întrebări, pe care numai o femeie bănuitoare le-ar putea pune. Evitase să-i răspundă şi începuse să se certe cu ea de la un motiv pueril, dar suficient ca el să se supere şi să se ducă să doarmă în altă cameră.
Ana era şi ea tare supărată. Ar fi vrut să-i spună ceva foarte, foarte important...
La birou era, ca niciodată, toată lumea prezentă. Toţi aşteptau, cu febrilitate, rezultatul alegerii.
Se făceau pariuri şi fiecare comenta despre posibilii candidaţi. Nu ştia însă nimeni, nimic.
Mai erau cinci minute până la aflarea deznodământului.
Membrii Consiliului dezbăteau, probabil, aprins ocuparea postului vacant.
În acel moment, îşi dădu seama de greşeală!
Uitase, în toiul atâtor maşinaţiuni, să-şi depună candidatura! Fusese preocupat de înlăturarea tuturor adversarilor şi uitase ceea ce era mai important: dosarul lui.
Cât fusese de dobitoc! Îl cuprinse un tremur din ce în ce mai accentuat. O gheară parcă îi strângea pieptul. "Cât am fost de dobitoc! Dar stai, de fapt ce mai dezbat ăştia, că nu mai există niciun dosar..."
O clipă îi trecură prin minte vorbele secretarei: "Uneori sunt candidaţi care se adresează direct managerului. Dar pe ăştia nu-i cunosc. S-ar putea ca acum să nu mai fie nimeni în afară de cei doi."
În fine, îşi făcu apariţia managerul. Radia.
- Domnilor, am rezolvat o problemă spinoasă. Ştiţi cu toţii că în Consiliul de administraţie a fost un loc vacant, în urma decesului colegului nostru.
"Cum a fost? Este un loc vacant!" se gândi Damian.
- Au fost mai multe candidaturi, continuă managerul, dar o întâmplare nefericită a făcut ca unele dintre ele, depuse de doi oameni, de altfel foarte valoroşi, să nu poată fi luate în consideraţie în timp util. Din fericire, însă, a mai existat o persoană din afara instituţiei noastre care mi-a înmânat personal dosarul. Este directoarea economică de la una dintre marile companii private ale oraşului nostru.
Damian se gândi: "Ah... O muiere..."
Nevastă-sa era şi ea director economic la o firmă privată de confecţii. Nu-l interesase niciodată ce face, concret, acolo. Important era, ca acasă, să aibă mâncare, iar cămăşile sale să fie întotdeauna scrobite. Încercă să-şi aducă aminte vreun moment mai fericit pe care-l trăise cu ea. Gheara asta păcătoasă din piept, însă, nu-l mai slăbeşte...
- Am cântărit cu toţii singura candidatură rămasă în concurs şi am votat în unanimitate includerea doamnei directoare în Consiliul nostru. V-o prezint, deci, pe doamna...
În timp ce inima îi exploda, o mai văzu pe Ana apărând triumfătoare din spatele managerului...
Şi a fost şi ultima zi...