Există mame egoiste, care pun în prim plan doar propria fiinţă, lăsînd ca restul să decurgă de la sine, în virtutea inerţiei.

Dar există şi mame devotate, iubitoare, sensibile, care ştiu să echilibreze feluritele îndatoriri fireşti care le revin, cu momente de destindere. Este un adevărat noroc să le întîlneşti pe acestea din urmă. Eu, l-am avut.

De la buna mea \"mairig\", pe care Cerul mi-a hărăzit-o, am învăţat să preţuiesc multe lucruri: cinstea, frumosul, răbdarea, loialitatea, gingăşia, bunătatea, dar mai presus de toate pacea pe care ţi-o strecoară în suflet muzica.

Se cînta mult în casa părintească, unde domnea buna dispoziţie şi bucuria vieţii, în pofida unor momente în care lipsurile se făceau acut resimţite, mai ales după război. Mama cînta la mandolină. Vocea-i caldă, melodioasă o acompania. Era o plăcere să o asculţi. Tata cînta şi el - avea o voce gravă, puternică, îi plăcea muzica orientală, nostalgică, legată de locurile natale de unde turcii, în 1915, îl izgoniseră cu brutalitate, ucigîndu-i familia.

Într-o zi, ei se hotărîră ca şi copila lor să studieze pianul. Doamnea Pântea fu aleasă drept îndrumător - o nemţoaică austeră cu un anume tic nazal, care se traducea printr-o fornăială supărătoare, repetată destul de des.

\"Colaborarea\" nu a durat mult, mai ales datorită tonului ridicat pe care distinsa profesoară îl folosea atunci cînd făcea observaţiile cuvenite, dar care păreau ostile fetiţei obişnuită cu \"tratamente\" mai blînde. Faptul i-a cam descumpănit pe părinţi; procuraseră metodele de pian necesare: Do, re, mi, Hanon, Czerny... dar...

Fetiţa refuza să mai sune la uşa numitei doamne, o dată pe săptămînă, pentru a primi îndrumările muzicale menite să o apropie de un domeniu care se încăpăţîna să se îndepărteze de sufletul ei de copil.

Sidonia Calistrat Hogaş deveni cel de al doilea deschizător de drumuri, pe cărările bătătorite de Bach, Mozart, Chopin...

În casa acesteia, copilul a întîlnit aceeaşi exigenţă, dar lipsită de duritate. Ochii viorii a profesoarei te scrutau, fără să te înfricoşeze. Era un bun pedagog, cu vederi largi, cu multiple cunoştinţe în mai toate domeniile. În preajma ei, mă simţeam bine, ocrotită. Mai tîrziu, cînd am reuşit să o cunosc, am iubit-o ca pe o a doua mamă - îmi devenise mentor spiritual.

Necazul era că nu exista pian în modesta noastră casă; nu aveam pe ce exersa. Mama îmi desenase pe o coală mare de hîrtie claviatura pianului şi aşa, pe muţeşte, mă străduiam să-mi fac temele date de \"domnişoara\". Era chinuitor, umilitor chiar, dar, din lipsă de posibilităţi, nu era altă cale.
Părinţii urmăreau, cu tristeţe, eforturile copilului conştiincios şi... oftau neputincioşi. Uneori, cînd programul îi permitea, buna mea profesoară mă chema să exersez acasă la ea. Ce fericire era să poţi apăsa pe clape adevărate, care să-ţi răspundă cu cîte un sunet! Vibra văzduhul în jur, vibra şi sufletul! Ce n-aş fi dat să am şi eu un pian adevărat şi să nu mai mimez exerciţii fără ecou, dar...

Pe aceeaşi stradă cu noi, locuia familia unui bogat avocat evreu. Coca, fiica lor, era tovarăşa mea de joacă. Aveau o elegantă pianină austriacă, cu intarsii florale, cu două sfeşnice, placă de bronz, corzi încrucişate - o adevărată bijuterie, care ocupa un spaţiu mic. Niciodată n-am îndrăznit să-i ating clapele. O admiram în tăcere. Sînt sigură că dacă aş fi cerut permisiunea gazdei, mi s-ar fi îngăduit cu drag să cînt la acel pian, dar mîndria armenească mă reţinea. Coca nu intervenea, din delicateţe.

Într-o bună zi, familia ei ne anunţă hotărîrea de a se stabili în Israel, unde aveau rude. A fost o veste tristă pentru mine - mă înţelegeam atît de bine cu prietena mea şi îmi plăcea mult să o ascult cîntînd la pian, ea fiind mult mai avansată decît mine în ale muzicii.

Se apropia ziua mea, dar parcă pentru mine orice bucurie îşi luase zborul. Cu o seară înainte, familia Segal plecase, dar ştiam că amica mea se gîndeşte la mine şi-mi şopteşte în gînd toate urările de bine, pe care doar un om sincer ca ea, le poate face. Împlineam şapte ani. Mama îmi pregătise dulciurile preferate, cu nucă multă.

În aer plutea un fior aparte. Aveam să dezleg peste puţin timp misterul. Părinţii veniră în odăiţa mea, în acea dimineaţă de martie; mă cuprinseră în braţele lor ocrotitoare, urîndu-mi tot ceea ce un bun părinte poate dori unicului pui iubit. Mă rugară să-i las să mă lege la ochi, pentru a-mi arăta darul-surpriză pentru acel ceas aniversar. Am acceptat bucuroasă, nespus de dornică să le descopăr taina. Am fost condusă în odaia din faţă. Acolo, baticul care îmi acoperise ochii (la fel de verzi ca ai tatei) a fost scos - în faţa lor trona... pianina Cocăi.

Am crezut că visez şi i-am privit întrebător pe sfinţii mei îngeri care zîmbeau fericiţi. Le-am sărit de gît, le-am sărutat mîinile şi lacrimi de dragoste licăreau în colţul ochilor noştri. Coca era aici, întrupată în pianina pe care mi-o dăruise de ziua mea, înainte de plecare. Tata, în mare taină, o transportase noaptea şi o instalase în noua ei casă. Era darul de preţ al unui suflet care îmi înţelesese prea-bine durerea de a nu avea un instrument al meu. Acum, aveam şi eu pe ce cînta. Mulţi ani i-am mîngîiat clapele, plutind pe aripile muzicii, care m-a ajutat întotdeauna să trec mai lin prin viaţă.

Mai tîrziu, am aflat că mama atîrnase de gîtul micuţei mele prietene un lanţ de aur, cu un medalion superb, oferit cu aceeaşi dragoste cu care mi se dăruise pianina. Nu putea rămîne nerăsplătit un asemenea gest - măcar o părticică din ce aveam noi de preţ trebuia să fie dăruit, ca o mărturie a unor legături sufleteşti de neşters.

Pianina a intrat în familia noastră, cu dragoste. şi domnişoara Sidonia a îndrăgit-o într-atît, încît ne-a propus un schimb: pianul ei contra pianinei mele; trocul a fost refuzat, politicos, motivîndu-se lipsa de spaţiu pentru semeţul Bekstein. Aceasta nu o împiedica să cînte la pianina mea ori de cîte ori venea la noi (şi de cînd o aveam, parcă şi vizitele ei deveniseră mai dese şi ne bucurau nespus).

Au trecut anii. Acum, vara, cînd mă reîntorc în casa părintească pustie, pianina mă întîmpină cu un zîmbet fericit. Mă aşteaptă luni întregi. Cuminte. Îmi simte prezenţa, deşi paşii care se apropie de ea nu mai sînt vioi, ca odinioară. Aş vrea să-i mîngîi clapele dar, dezacordată cum este, mă întreb dacă nu aş jigni-o. Niciodată nu am îndrăznit să mă gîndesc să o am cu mine, să-i schimb locul. De ce? Deoarece locul ei a fost, este şi va fi întotdeauna nu­mai acolo.

Vremea trece peste amîndouă, dar ne iubim cu aceeaşi dragoste care ne-a legat mereu şi nu ne-am despărţit uşor cînd va trebui totuşi să o facem, într-o bună zi.
Cred că nici o altă pianină, de orice marcă ar fi, nu va putea cuprinde vreodată trăirile care au făcut-o pe a mea să vibreze, chiar şi neatinsă, aşteptînd o aripă de înger să o mîngîie.