CURENTUL
Acea duminică de primăvară începuse ca o solie a unei vremi deosebit de promiţătoare. Razele soarelui se furişau printre faldurile draperiei, ca o mână invizibilă ce-i mângăia obrajii.
George se alintă puţin, întorcându-se când pe o parte, când pe cealaltă, alunecând cu gândul, uşor, în anii copilăriei,
când se strecura în poala mamei şi îi aştepta dezmierdările.
Se dădu jos din pat, nu fără un oarecare regret. Ar fi vrut să prelungească acea clipă la infinit...
În tinereţe, îi plăcuse iarna cu mormanele de zăpadă ce acopereau străzile oraşului şi se odihneau în straturi groase pe acoperişurile caselor. Stătea uneori minute întregi, admirând dantelăria ţurţurilor adunaţi ca la o şezătoare pe sub streaşina unei case şi întrecându-se în transparenţă şi dimensiuni. Câteodată îi plăcea chiar şi viscolul. Avea, atunci, sentimentul unui cuceritor, luptându-se până la epuizare cu vântul rece şi acele de gheaţă ce-i sfâşiau faţa, dar răsplătit, în final, de căldura casei şi a unui înşelător sentiment de izbândă.
De câţiva ani, însă, ca mai mereu după o intensă dragoste, nu o mai putea suferi. Zăpada nu cădea decât rareori, ba mai mult, într-un an, se întâmplase ca iarna, în adevăratul ei sens, să aibă loc într-o dimineaţă între orele 10 şi 11. În rest, era o vreme uscată şi rece, desfăşurată, cu mici intermezzo, pe mai multe luni. Primăvara devenea, astfel, o adevărată binecuvântare Dumnezeiască.
Era singur acasă. Soţia şi copilul plecaseră pentru câteva zile la părinţii acesteia. Ar fi vrut tare mult să se ducă şi el, dar obligaţiile de servici nu-i permiseseră.
Sorbind uşor cafeluţa de dimineaţă, George începu a se întreba: "Ce o să fac eu toată această zi?" Înainte de plecare, soţia îi lăsase de mâncare, făcuse curat în toată casa şi tot ce mai ţine de acele clasice treburi femeieşti. Îi plăcea să o ajute la gospodărie, având întotdeauna discuţii în contradictoriu pe această temă cu unii colegi de servici, ce susţineau sus şi tare că este o mare ruşine ca ei să şteargă praful sau să dea cu aspiratorul. "Măi George, nu fi aşa pămpălău! Dacă tu aduci bani în casă, muierea trebuie să facă ceea ce a fost menită!", îi spusese într-o zi Andrei, colegul său de catedră, de la Universitate. Degeaba îi replicase că şi soţia are servici şi nu este normal ca el să trăiască precum un trântor. Concepţiile erau prea adânc înrădăcinate şi nu se putea face absolut nimic.
De data asta era altceva. Virginia, văzându-l cât este de obosit, după un studiu la care muncise câteva luni de zile, îi lăsase toată casa lună.
Decise, mai aruncându-şi o dată privirea pe fereastră, să plece la plimbare în parc. Nu mai fusese de ani de zile şi chiar se întreba ce-o mai fi pe acolo. "Oare mai sunt copacii ăia seculari, nu or fi umplut ăştia parcul de terase şi cârciumi?" se întreba George, cu un sâmbure de speranţă în suflet.
Se îmbrăcă lejer. Întotdeauna, când primele semne ale primăverii se făceau anunţate, începea să poarte haine subţiri, parcă pentru a forţa vremea bună să se ia după el.
Parcul era destul de aproape de casa unde locuia. Intrarea în acesta îi prilejui o adevărată surpriză. Totul era neschimbat, ca în anii copilăriei lui. Poate unele alei se mai stricaseră, câteva borduri se spărseseră, dar ei, copacii, erau acolo la locul lor. Liniştea se autoproclamase stăpână absolută şi nimic, dar absolut nimic, nu părea să perturbe împăcarea cu natura.
Se aşeză pe o bancă, la întâmplare. Îşi aprinse, fumător înrăit, o ţigară. Trase de câteva ori din ea şi urmări cum rondelele de fum se ridicau ca nişte mici norişori. "Doamne, ce nemernic sunt! În jurul meu e un echilibru perfect, iar eu, cu viciul ăsta păcătos, profanez acest templu al uitării de sine." Stinse ţigara şi începu să tragă puternic, la schimb, ca o compensaţie, aer în piept. Simţi o uşoară ameţeală, dar plăcută ca un drog. Încet-încet se scurgea în natură, fiind cuprins de o nefirească linişte...
- Dă să-ţi găcesc boiarule! Hai, întinde mâna, să văd dacă te iubeşte franţuzoaica!
George, stăpân de obicei pe sine, fu trezit atât de brusc din reveriile sale, de parcă în mijlocul concertului beethovenian de vioară ar fi început să cânte manelistul Elvis de la Crăcănaţi, cu bancnotele lipite pe frunte şi celebru de când era în stadiu de fetus.
- Pleacă de aici!
- Hai, dă să-ţi găcesc! Nu fi zgârcit, că-ţi spun ce te paşte frumosule! Hai Pardaiane, dă la chivuţa zece lei şi o să-ţi zîc de ce să te fereşti!
- Pleacă fă de aici şi lasă-mă în pace!
George rămase o clipă şocat. Niciodată nu vorbise aşa. Cu absolut orice femeie vorbea respectuos şi, întotdeauna, îi săruta mâna. Avusese, ce e drept, şi câteva suprize în viaţă. Odată, fusese la un prieten, iar nevastă-sa, ieşind din bucătărie, îi întinsese mâna. Se aplecase să i-o sărute, dar aceasta îi spusese: "Nu, lăsaţi, nu trebuie!" Insistase şi regretase amarnic. Femeia avea o mână umedă, mirosind, deloc discret, a ceapă.
Acum, însă, cum ar fi putut să scape de ţiganca ce insista? Ar fi putut să o refuze politicos, dar ştia că nu era aşa de uşor să te eschivezi. Oricum, îi era ruşine de vorbele aruncate. Spre mirarea lui, ţiganca spuse:
- Bine chiparosule, plec, dar îţi spun de trei ori: să ai grijă cu curentul că de-acum, în trei luni, tare rău o să-ţi fie. Asta ţi-o spun eu, aşa, pe gratis...
- Bine, bine, îi mai spuse George, o să am grijă "cu curentul". De trei ori chiar, mai mormăi el.
Ţiganca dispăru, ca prin farmec. George se uită curios în toate direcţiile, dar parcă aceasta intrase în pământ.
"Oare chiar a fost sau am visat? Cred că am aţipit o clipă."
Se ridică uşor ca să plece, dar pe jos, ceva strălucitor îi atrase atenţia. Se aplecă şi văzu că, acolo, era un galben. "Ia te uită minunăţie, ăsteia i-a căzut din salba de la gât!" Ştia cu câtă mândrie poartă ţigăncile acele podoabe, pe care le transmiteau peste generaţii ca un semn distinctiv, dar şi ca o perenitate a tradiţiilor.
Se mai uită încă odată, ba chiar făcu şi un tur al parcului, de jur-împrejur, poate-poate o va vedea pentru a-i înapoia podoaba. Ţiganca dispăruse fără urmă. Nimic nu mai amintea de faptul că liniştea parcului fusese vreodată tulburată de ceva sau cineva.
Plecă îngândurat spre casă. Nu putea să-i iasă din minte întâmplarea din parc. Nu fusese, niciodată, rasist, şovin, antisemit sau orice altceva discriminator.
Cunoscuse oameni de toate categoriile şi etniile.
Avusese, în timpul facultăţii, un bun prieten negru, căruia îi admira tenacitatea şi ambiţia de a învăţa. După ani, căutând pe Internet, avusese marea surpriză să constate că acela devenise un mare profesor universitar, undeva, într-o ţară africană.
Călătorise mult, prin Ardeal, şi fusese impresionat de ospitalitatea maghiarilor de acolo. Chiar dacă la început te interpelau în ungureşte, după aceea îşi cereau scuze de confuzia creată şi te întâmpinau politicos.
La Samy, profesorul de analiză matematică, remarcase mereu spiritul întreprinzător şi modul cum îşi "vindea" marfa. Studenţii erau atraşi de stilul colocvial, câteodată glumeţ, dar întotdeauna riguros al expunerii.
Prieteni ţigani (de ce oare le este ruşine unora şi se autointitulează rromi?) nu avusese până atunci, dar intrase de vreo două-trei ori în casele acestora. Fusese surprins de curăţenia pe care o văzuse în jur şi amabilitatea cu care fusese primit.
Ajunsese astfel, în timp, la concluzia că în fiecare etnie există oameni buni şi oameni răi, educaţi sau lipsiţi, din varii motive, de o minimă cultură, în fine, extreme prezente oriunde.
De ce o repezise pe "chivuţă" nu putea înţelege...
Îi intrase prea brusc în intimitatea sa. Fusese parcă la un pas de a se contopi cu natura, iar acea fiinţă venise către el cu o propunere atât de neserioasă.
Nu credea în vrăji şi nici măcar în destin. Nu credea, de fapt, decât în sine însuşi. Produs al regimului comunist, ascultător cuminte al preceptelor şi ideologiilor vremii, se formase ateu. Mai folosea din când în când sintagme ca: "Să ne ferească Dumnezeu" sau altele asemenea, dar fără o conotaţie explicită, ci numai aşa, inconştient.
Seara se anunţa relativ tristă. Fără soţie şi copil, casa părea pustie.
"Ce-ar fi să ascult nişte muzică, din aceea veche", îşi spuse deodată, privind către o fotografie înrămată, din perioada liceului, ce îi trezea nostalgice amintiri.
Se duse către dulapul unde, de-a valma, aşteptau în tăcere vechi melodii zgomotoase. Erau acolo discuri, benzi de magnetofon, casete şi, începând de câţiva ani, CD-uri.
"Ia te uită, banda asta de magnetofon o mai am! Crezusem că s-a pierdut... Muzica asta am ascultat-o la majoratul meu.", se miră George.
"Pe ce să o ascult oare?", se întrebă el, privind în jur numai la "sculele" moderne, de care, altfel, nu ducea lipsă.
Se duse în cămară ca să se uite dacă nu cumva
nevastă-sa îi aruncase la gunoi magnetofonul cel vechi.
Îl ţinuse ani de zile, la vedere, ca un obiect aproape sfânt, martor al tinereţii sale.
Constată cu surprindere că, de sub un maldăr de piese de la fosta sa maşină, vecin cu un aspirator stricat, magnetofonul îi arunca prin rola tractoare, rămasă încă la locul ei, o privire mustrătoare, de ciclop abandonat.
Ridică aparatul cu grijă şi îl şterse de praf. Părea să fie totul în regulă. Îl puse pe masă, luă banda de magnetofon şi o înfăşură, atent, pe cealaltă rolă.
Băgă aparatul în priză, iar când întoarse comutatorul, simţi o zgâlţâitură puternică. Îşi retrase într-o sutime de secundă mâna. Se curentase rău de tot. Probabil că un fir interior făcuse masă cu aparatul şi acesta devenise un pericol mortal pentru acela care încerca să-i mai tulbure liniştea.
Era poate o răzbunare a atâtor ani de abandon. Din aparat ieşea, însă, un miros urât, de cabluri arse.
George tremura. Atunci când pornise, sau în sfârşit, încercase să pornească aparatul, era dus pe gânduri, transportat în anii adolescenţei şi nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Se speriase rău de tot.
Deschise uşa barului şi îşi turnă, ceva mai mult decât de obicei, nişte coniac. Bău cu nesaţ şi îşi mai puse unul.
"Ia te uită", îşi zise acum uşor amuzat, probabil şi din cauza băuturii, "era să aibă dreptate chivuţa aia. Uite cum puteam să mor dintr-o prostie! Cine oare mi-a dat ideea să mă duc la magnetofonul ăla rablagit?"
Scârbit de mirosul ce umpluse sufrageria, George se duse la fereastră şi o deschise larg. Vremea frumoasă încă se mai făcea simţită, o adiere uşoară umplând camera, discret, cu aer proaspăt.
Nu apucă să termine cel de-al treilea pahar scufundându-se într-un somn adânc.
Dimineaţa următoare se trezi cu o cumplită durere de cap. "O fi din cauză că, aseară, am cam întrecut măsura", îşi spuse George, dar constată, cu stupoare că toate ferestrele din casă erau deschise. "Ce Dumnezeu, parcă numai aici le-am lăsat deschise! Of, ce curent s-a făcut peste noapte aici!"
În ziua aceea şi în următoarele trei, nu se duse la Universitate. Se simţea din ce în ce mai rău. Când s-a reîntors, soţia l-a găsit cu o temperatură de 39 de grade şi cu ochii roşii, de parcă s-ar fi uitat în flacăra unui aparat de sudură.
L-a doftoricit aşa cum numai ea ştia şi l-a pus, în cele din urmă, pe roate.
Lui George începuse, de la un timp, să îi cam fie teamă. Se gândea zilnic la vorbele ţigăncii: "...îţi spun de trei ori: să ai grijă cu curentul că de-acum, în trei luni, tare rău o să-ţi fie. Asta ţi-o spun eu, aşa, pe gratis."
"Ce o fi vrut să spună cu vorbele acelea? Poate o fi fost, într-adevăr, o ghicitoare... Ei, hai, lasă prostiile astea băiatule, a fost o simplă coincidenţă şi acum o să cazi în misticism.
Tu, care eşti atât de raţional, o să începi să crezi în toate prostiile astea. Mâine, poimâine, poate o să îţi ghiceşti şi în cafea..." îşi încheie gândul, cu un zambet interior, forţat, strâmb.
Vara sosi pe neaşteptate aşa cum îşi făcuse un bun obicei, de ani de zile. Cu o seară înainte plouase şi fusese destul de frig, iar a doua zi, pe la prânz, afară erau peste 30 de grade.
Uitase, de ceva timp, întâmplarea cu ţiganca. La un moment dat, un prieten aflat în vizită la el, îi văzuse bănuţul de aur aruncat, undeva, într-o bombonieră de cristal aflată în vitrină. Întrebat de povestea acestuia, îi istorisise toată tărăşenia.
- De ce nu îi faci o gaură şi îl pui la gât pentru că, sincer, e foarte frumos, îi spusese acesta.
- M-am gândit şi eu la asta, dar mai aştept, poate o întâlnesc pe chivuţa aia ca să i-l înapoiez
- Hai, lasă prostiile astea, măi George. Tu crezi că o s-o mai recunoşti vreodată? Câte ţigănci-ghicitoare din astea nu sunt în oraş?
A doua zi, George se duse la un bijutier şi îl rugă să-i ataşeze bănuţului un lănţişor. Odată lucrarea terminată, nu îl mai scoase de la gât niciodată.
În anul acela, plănuise să meargă cu soţia în concediu la munte. În ultimul moment, însă, un prieten veni la el şi îi spuse:
- Măi George, am luat nişte bilete la mare ca să merg cu nevastă-mea şi cu aia mică a noastră, dar a făcut pojar. L-a luat de la grădiniţă şi s-a terminat cu distracţia. Hai ajută-mă, te rog! Ia-le tu! Dacă nu ai bani ca să mi le plăteşti, îmi vei da cu altă ocazie. Dar e păcat ca să se piardă!
- Te înţeleg perfect, îi spuse George, şi eu am păţit acum câţiva ani un lucru asemănător cu al meu, când era micuţ tare.
Soţia fu de acord, iar după câteva zile, se odihneau tustrei pe o plajă de pe Litoral.
- Salut George, ce faci? De când eşti pe aici? îl întrebă Viorel, colegul său de la catedra de geometrie.
- Aaa, ce surpriză! De patru zile. Tu?
- Eu de-abia am venit. Nu vezi ce "brânză" sunt? Ce medalion frumos ai la gât! Nu ştiam că porţi chestii din astea!
- Este o amintire, de la cineva. Îl am de... A, da, exact astăzi se împlinesc trei luni. Ia te uită cum trece timpul...
- Bine, te las, să sperăm că ne vom mai revedea pe aici.
- Da, da, să sperăm...
Se uită la mare şi aceasta îi părea mai frumoasă ca oricând. Era refluxul, iar valurile stropeau ţărmul din ce în ce mai timid, retrăgându-se parcă din faţa omului, dar ameninţând, în acelaşi timp, cu o revenire şi mai spectaculoasă.
- Tati, nu vrei să ne jucăm cu mingea în apă?
- Da, cum să nu. De-abia aşteptam!
Plecă în apă, împreună cu băieţelul său.
- Tu o să stai aproape de mal, că sunt valuri şi e periculos, iar eu o să stau puţin mai departe.
- Nu te duce prea departe, tati, că nu am putere să arunc mingea aşa de tare!
- Stai liniştit că nu mă duc. Ştii că tati nu a învăţat să înoate!
Jocul era în toi când cel mic, într-un exces de zel, încercând să-şi dovedească "bărbăţia", aruncă mingea foarte tare. George se aruncă într-un plonjon pe spate pentru a o prinde. Mâinile sale loviră tangenţial mingea. Se mai aruncă o dată. Mingea se îndepărta parcă trasă de o forţă invizibilă.
La un moment dat, George nu mai simţi pământul sub picioare. Începu să bată, disperat, apa cu braţele. Ştia că trebuie să ţină capul deasupra apei. Medalionul de la gât se făcea, însă, din ce în ce mai greu şi-l apăsa către adâncuri. Încercă să ţipe, dar curentul mării îl trăgea din ce în ce mai departe de mal.
Înainte de a se scufunda, definitiv, i se păru că aude o voce, departe, din ce în ce mai departe: "Dă să-ţi găcesc boiarule..."
Comentarii