Tybalt Popescu era, de când se ştia, director...
N-ar fi conceput niciodată să fie altceva. Terminase o facultate inginerească, nu contează ce anume. Fusese, printre altele, directorul unei firme de comerţ, apoi al unui abator de păsări, managerul unei firme de transport de tip "maxi-taxi", iar acum, şef al unei firme de informatică.
Habar nu avea ce produce acea firmă, dar în fiecare zi era prezent în sala mare, compartimentată cu panouri de rigips, în care lucrau câţiva programatori tineri.
Până acum, totul îi mersese bine în viaţă. O singură dată rămăsese, timp de două luni, fără funcţie. Îşi întemeiase rapid, însă, un sereleu, al cărui unic acţionar era. Nu avea nici-un obiect concret de activitate, totul figurând în acte numai la stadiu de intenţie. În schimb, îşi comandase câteva sute de cărţi de vizită pe care scria mare: "Diplomat inginer Tybalt Popescu - DIRECTOR". Nu avusese cui să-i dea, vreodată, o carte din aceea de vizită. Important, însă, că era pregătit... Şi se numea DIRECTOR!
Dimineaţa, atunci când sosea la firmă, mereu înaintea celorlalţi, îşi făcea o cafea tare. Nu suporta să o pregătească altcineva. Atunci când, la început, secretara i-a adus, zâmbitoare, una din faimoasele ei cafele nici nu a gustat-o. S-a uitat pe sub ochelari, mustrând-o din priviri şi spunându-i tăios: "Domnişoară, nimeni, dar înţelegi, nimeni nu a reuşit să-mi pregătească vreodată o cafea pe măsura mea. Numai EU ştiu cât de tare trebuie să fie, cât zahăr trebuie să aibă!". Secretara
l-a privit mirată, a ridicat din umeri şi a plecat spunându-şi în sine: "ciudaţi din ăştia au mai trecut cu zecile pe aici..."
După ritualul preparării cafelei, se aşeza pe fotoliul directorial, amplasat undeva în mijlocul încăperii. Sala fusese reamenajată de el însuşi. Avea o formă pătrată, iar pe laturi se înşirau câte trei birouri despărţite între ele prin panouri. Biroul său era circular, cu o mică fantă ce-i înlesnea accesul. Toţi programatorii lucrau cu spatele la el, nevăzându-se între ei, dar putând fi controlaţi vizual de el în orice clipă. Spre biroul său, oricum s-ar fi rotit, apăreau imaginile a douăsprezece monitoare. Mai mult, de câteva luni, avusese geniala idee ca fiecare monitor să fie dublat de un proiector ce arunca imaginile pe tot atâtea panouri amplasate imediat sub tavan.
Avea controlul absolut!
Când pe la ora 8 îşi făceau apariţia programatorii, aceştia îl salutau respectuos şi se îndreptau agale către locul lor de muncă. Îi privea cu o mină uşor dezaprobatoare, astfel că fiecare, după ce îşi deschidea calculatorul, se gândea dacă nu cumva a întârziat. Nu se întâmpla niciodată aşa ceva, dar el trebuia să le lase impresia că totuşi ceva nu e în regulă cu ei.
Pe parcursul celor opt ore de lucru, se întorcea din când în când către unul din ecrane şi privea cu mare atenţie. Programatorii îl simţeau şi, de fiecare dată, băteau mai nervos pe tastaturile calculatoarelor.
Privea atent, între noi fie vorba, habar nu avea ce se lucra acolo, iar la sfârşit rostea înţelept: "Hmmm...".
Atât spunea, de luni de zile, de când era director acolo.
Angajaţii, de fiecare dată, verificau totul încercând să descopere hibele programelor. Uneori, se întâmpla că mai erau depistate erori, alteori, în ciuda verificărilor, programele funcţionau perfect.
La sfârşitul zilei de lucru, deschidea iar gura: "Să mergem să ne odihnim, domnilor, după o zi grea!"
Toată lumea pleca obosită, urmărită însă, ca de obicei, de acea privire uşor dezaprobatoare şi plină de reproş, de parcă ar fi aşteptat ca cineva să spună: "Pot să mai lucrez peste program domnule director?". Nu spunea nimeni nimic şi nici el nu a reproşat vreodată cuiva acest lucru.
Era un "mariaj" convenabil pentru toată lumea. Programatorii îşi îndeplineau sarcinile de servici, pe care şi le trasau şi asumau ei înşişi, iar el părea că ţine totul sub control.
Câteodată, era curios să afle, totuşi, ce lucrau angajaţii lui. Nu putea însă să-şi recunoască incompetenţa. Încerca să se gândească în altă parte şi atunci începea să privească în gol, acompaniat de două ori mai multe "Hmmm..."
Într-o dimineaţă, în acea dimineaţă, niciunul dintre angajaţii săi nu veniră la lucru. Strigă secretara, dar nici aceasta nu îi răspunse. Se panică uşor, aproape invizibil. Nu vroia să fie văzut de vreo persoană aflată, întâmplător, în preajmă-i.
Aşteptă cam o oră după care se decise să se ridice de pe fotoliu. Se îndreptă către primul birou pe care-l văzu în faţă şi citi pe un bileţel lipit pe ecranul monitorului: "Proiect terminat! Apasă orice tastă!" Se îndreptă către cel de-al doilea birou, al treilea şi văzu că pe toate monitoarele scria acelaşi lucru.
Apăsă deci un buton, la întâmplare, al uneia dintre tastaturi şi pe cele douăsprezece panouri mari apăru proiectat titlul proiectului: "Strategii de autoconducere în firmele viitorului". Pe ecrane începură să se deruleze imagini ce prezentau diferite momente petrecute la locurile de muncă, de-a lungul întregii perioade de când fusese numit director. Singurul sunet pe care-l auzea era acel "Hmmm...", moment în care toate monitoarele tremurau nervos. Vedea lungi şiruri de instrucţiuni şi cohorte de cifre ce umpleau, din ce în ce mai dens, ecranele.
În momentul în care toată sala fu cuprinsă de o adevărată isterie alfanumerică, brusc, aparatele se opriră.
Simţi o eliberare, dar nu putu să-şi explice de la ce.
Se îndreptă cu paşi uşori spre uşă şi aruncă o ultimă privire înapoi: "Hmmm..."
Ieşi în stradă, trase adânc aer în piept şi începu să se uite peste acoperişurile caselor. În zare se vedeau, de jur împrejur, o mulţime de obiective industriale care-şi aşteptau noi DIRECTORI...