DULCE PRECUM COLIVA E REPARTIŢIA PATRIEI...

DULCE PRECUM COLIVA E REPARTIŢIA PATRIEI...

Amfiteatrul era prea mare pentru absolvenţii facultăţii de matematică, dar prea mic pentru suma destinelor ce aveau să fie hotărâte în acea zi.
- Victor Lăzărescu, unde doreşti să fii repartizat
într-unul din locurile ce au mai rămas disponibile?
Nu-i venea să creadă... Liceul din comuna X, pierdută undeva în Bărăgan, nu fusese revendicat de nimeni!
Tremurând de emoţie, dar şi cuprins de panica surprizei, de-abia bâigui numele liceului.
- Felicitări Victor şi mult succes în viitoarea carieră de profesor!
În acele vremuri, absolvenţii universităţilor erau repartizaţi, obligatoriu, într-unul din locurile de muncă vacante, aruncate peste tot cuprinsul patriei. Marea majoritate a studenţilor proveneau din oraşe. Disparităţile regionale, precum şi cele dintre sat şi oraş, conduceau către o polarizare a societăţii, din ce în ce mai accentuată. Oraşele furnizau, în cea mai mare proporţie, viitorii intelectuali, iar satele se dezintegrau, puţin câte puţin, copiii lor întorcându-se din ce în ce mai rar pe meleagurile natale.
Pentru a se asigura, totuşi, un minim de educaţie copiilor din mediul rural, pe la mijlocul deceniului al nouălea al secolului trecut (vai ce bătrân te poţi simţi când păşeşti pragul dintre veacuri) se luase decizia ca principalele oraşe din România să fie închise. Acest lucru nu însemna altceva decât faptul că orice absolvent al unei universităţi trebuia să lucreze cel puţin trei ani într-o localitate mică, de regulă sat sau comună.
Victor avusese neşansa de a se naşte într-unul din acele mari oraşe. Nu avea nicio rudă sau măcar, acolo, vreun cunoscut la ţară.
Atunci când se afişaseră locurile ce urmau să fie repartizate, avusese mari emoţii. Se uitase pe harta României şi marcase, după îndelungi analize, locurile pe unde "trecea măcar trenul". Erau foarte rare acestea, iar marea lor majoritate se aflau în ţinuturi prea depărtate pentru a fi acceptate.
Comuna X se afla la numai o oră de mers cu trenul din oraşul unde locuia. Nu credea că ar fi putut prinde o repartiţie acolo. Şi totuşi, se întâmplase!
Luă bucata de hârtie pe care i-o înmână profesorul responsabil cu dirijarea absolvenţilor şi plecă fericit. Simţea că norocul îi surâsese ca de atâtea ori în viaţă.
În prima zi de toamnă plecă de acasă pentru a se prezenta la post. Se urcă în trenul, murdar şi supraaglomerat, ce trebuia să-l ducă spre liceul visurilor sale.
Uitându-se absent spre grupul de muncitori ce jucau înfocaţi "şeptică", gândurile îi fugiră spre viitorul loc de muncă. De-abia aştepta să vadă feţele curioase ale copiilor atunci când le va povesti despre geometria greacă sau îi va plimba pe tărâmul infinitezimalelor.
Trenul se opri, cu un scrâşnet ce-i răscolea amintiri dureroase de pe un scaun stomatologic. Coborî cu grijă direct pe iarbă. Peronul era prea scurt, iar el se urcase, undeva, la ultimul vagon.
Habar nu avea încotro să se îndrepte. Se uită cu atenţie, de jur împrejur şi constată că în faţa sa se desfăşura o singură stradă. Plecă şi el, în urma celorlalţi, privind pe deasupra capetelor plecate de gânduri.
Liceul era o clădire fără personalitate, aşa cum puteai întâlni în orice parte a ţării. Mai mult de jumătate din şcolile din România erau identice. La fel ca acesta fuseseră şi şcoala primară, apoi cea gimnazială, culminând cu sediul liceului său din oraşul adolescenţei.
Găsi imediat, nici nu se putea altfel, cabinetul directorului. Acesta, însă, nu sosise la liceu. "Normal, se gândi el, e doar ora 7 dimineaţa". Pe rând, începură să apară, viitorii colegi de cancelarie. Erau oameni cumsecade, unii care se împăcaseră cu soarta, iar alţii mulţumiţi de nişte destine ce s-ar fi putut scurge în alte părţi mai crunte.
Pe la ora 9 îşi făcu apariţia directorul. Intră în cancelarie, se întinse cu nişte mişcări ample ale braţelor şi, apoi, căscă lăsând să se vadă o dentiţie aproape perfectă.
- Bună ziua, tovarăşi! Cred că v-a fost dor de mine!
- De-abia aşteptam să vă văd tovarăşe director, toată vacanţa m-am gândit la dumneavoastră, îi spuse unul dintre profesori, ce avea să devină, mai târziu, cel mai bun prieten al lui Victor.
- Iar ai început cu ironiile, tovarăşe Nicolae? În primul rând, nu te-am văzut nicio zi pe la şcoală în perioada vacanţei. Ai avut tupeul să laşi câţiva elevi corigenţi şi nu ai venit nicio zi ca să îi pregăteşti în vederea examenului.
Nicolae se enervă instantaneu. Întotdeauna fusese ţinta atacurilor acestui individ, iar situaţia avea să se repete identic în toate zilele ce aveau să urmeze. Directorul impunea tuturor cadrelor didactice care aveau obrăznicia să lase elevi corigenţi, să vină pe perioada vacanţei pentru a-i pregăti în vederea promovării examenului ce se desfăşura, întotdeauna, în prima zi a lui septembrie. Copiii nu veneau niciodată la aceste pregătiri, dar profesorul trebuia, cuminte, să-i aştepte timp de şase ore. Lacul din apropiere era, însă, mult mai tentant pentru aceştia. Din acest motiv, marea majoritate a profesorilor se adapta la faţa locului. Unii puneau, la sfârşitul anului şcolar, o serie de întrebări simple (cum se numeşte ţara ta, cât fac 2 şi cu 2 şi alte astfel de bazaconii) pentru a-şi găsi astfel o justificare laşă, în care nici ei nu credeau, pentru faptul că îi promovau. Alţi profesori îi condiţionau de efectuarea diferitelor munci în folosul liceului, ca un şantaj, profitabil de ambele părţi.
- Tovarăşe director, de câte ori am venit, dumneata erai acasă şi dormeai. De supărare, am plecat, de fiecare dată, acasă.
- Nu fii insolubil Nicolae! Te voi reclama Inspectoratului şcolar pentru ofensă adusă conducerii liceului!
Directorul avusese o ascensiune prodigioasă.
În tinereţe, urmase cursurile unei şcoli profesionale de tractorişti, apoi o şcoală de maiştri în acelaşi domeniu. După cursurile serale ale liceului unde era şi secretar de partid, urmase o facultate numai de el ştiută. Culmea era că, pe baza unei "invenţii", pe care gurile rele spuneau că o deturnase din alta, devenise şi "doctor în tractoare". Lipsa unei culturi generale îşi punea însă amprenta atât asupra vocabularului (insolubil în loc de insolent, telectual ca antonim pentru intelectual etc.), cât şi asupra comportamentului şi aversiunii faţă de intelectuali. Se mândrea că plecase de jos şi ajunsese acolo unde "voi nici măcar nu o să visaţi vreodată să ajungeţi".
Nicolae avea perfectă dreptate. Directorul locuia într-o casă situată în curtea liceului, la mai puţin de 20 metri de intrarea în acesta. Cu toate că era foarte aproape, întotdeauna întârzia, pretextând diferite motive. Ochii lipiţi de somn sau căscatul insolent îi trădau, mereu, adevăratele cauze ale absenţei. Nu aceeaşi atitudine avea şi faţă de personalul didactic. Dacă unul dintre profesori întârzia chiar şi un minut era aspru admonestat şi, de cele mai multe ori, sancţionat.
"Discuţia" dintre cei doi, se termină brusc. Directorul anunţă mobilizator: "Hai, toată lumea la muncă acum!" şi plecă nervos.
Pe Victor nici nu îl băgă în seamă. Era doar unul dintre intelectualii ce aveau să-i stea pe cap în anii care vor urma.
Examinarea corigenţilor începu fix la ora 10. Nicolae, de asemenea profesor de matematică, îl invită ca să meargă cu el.
- Haide să-ţi arăt "podoabele" ce-ţi vor fi elevi în anii următori!
Victor, puse cu grijă în geantă, monografia despre aplicaţiile matematicii în teoria relativităţii. Îşi luase cu el, pe tren, dar şi pentru eventualii timpi morţi, o carte ştiinţifică pentru a-şi păstra "forma din facultate". Nu avea să mai repete, din acel moment, acea "greşeală".
În clasă, erau trei indivizi murdari, cu unghii negre şi păr slinos, pe care numai apa lacului îl mai clătea din când în când. Nu se ridică niciunul în picioare la intrarea lui Nicolae.
- Da, da, şedeţi, le spuse, ironic, acesta. Aveţi, măi, cu ce să scrieţi?
- Dar de ce ne-a chemat la şcoală, toarăşu?
- Păi aţi rămas corigenţi, măi deştepţilor!
- Da? se mirară, într-un glas aceştia. Dar am venit de multe ori la şcoală!
Nicolae se prefăcu a nu auzi şi le dădu câte un pix şi o coală de hârtie.
- Scrieţi-vă, măi, numele şi apoi "Examen de corigenţă la matematică"
Elevii scriseră, "ordonat", începând din partea de stânga sus a paginii şi coborând ameţitor către dreapta-jos, numele cu litere de tipar.
- Ia să văd, măi. Tu ce ştii, din toată matematica de clasa a X-a?
- În afară de ecuaţii?
- Nu, şi cu ele!
- Păi, nimic!
- Dar ecuaţiile?
- Păi nu le ştiu!
- Dar de ce ai spus "în afară de ecuaţii"?
- Aaa, aşa mi-a venit!
Dându-şi seama că nu are scăpare din acest dialog "telectual", Nicolae le dădu nişte adunări de efectuat.
Plecară apoi, înapoi, în cancelarie. Nicolae scoase catalogul şi le trecu notele de la examen. Câte un cinci de fiecare.
- Ce faci, nu le corectezi lucrările?
- Chiar crezi că o să am ce corecta? Aşteaptă să le "termine" şi o să vezi.
Nicolae, ca şi în zilele ce aveau să urmeze, nu greşise.
- Hai acum să mergem pe la casele noastre. Ne-am terminat treaba pe ziua de astăzi, spuse la un moment dat.
Îşi strânseră lucrurile cu grijă şi ieşiră agale pe uşa liceului.
După acea dimineaţă, mai urmară încă o mie. Începuse să meargă şi el, în rând cu ceilalţi, cu gândurile colcăind prin capul plecat...

Cenaclu Literar: