Maşina de citit vise

Maşina de citit vise

În acea dimineaţă, Savantul se trezi mai agitat ca niciodată. Avusese un somn greu, presărat cu multe vise. De când se ştia, avea un somn neliniştit, adormind la ore târzii din noapte şi trezindu-se de nenumărate ori în timpul acesteia.

Viaţa îi fusese liniştită până atunci. Toate îi merseseră ca pe roate, cariera îi era împlinită, nenumăratele invenţii ducându-i faima până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. De la un timp însă, parcă vârsta începea să-şi ceară tributul. Ideile nu mai veneau aşa tumultoase ca până mai ieri, realizarea lor nu mai era aşa facilă ca altădată.
Singura lui neplăcere era că niciodată nu-şi amintise ce visase. Întotdeauna îşi dorise acest lucru: măcar un vis, oricât de scurt şi neînsemnat. Uneori se culca forţat, încercând să-şi continue acel vis nedefinit, dar, parcă aidoma unei vrăji, a doua zi nu-şi mai amintea nimic.

Se sculă greu din pat şi se îndreptă spre bucătărie, urmând un tipic de zeci de ani. Obişnuia să-şi prepare cafeaua de două ori pe săptămână, miercuri şi sâmbătă, într-o imensă oală şi apoi, în fiecare zi, îşi lua porţia, turnând-o în ceaşca lui preferată. Avea sentimentul că tot noroiul existenţei umane, rămâne pe fundul acelei oale în zaţul mocirlos. Se gândi o clipă, că dacă ar fi adunat tot acel zaţ, o ghicitoare ar fi putut să-i prezică viitorul pentru şapte vieţi de acum înainte.
Cine ştie, dacă omul ar avea capacitatea de a-şi interpreta visele, poate ar putea avea o proiecţie a viitorului.

Se uita prin geamul cuptorului cu microunde cum ceaşca se învârtea, lichidul cafeniu învolburându-se uşor, generând mici făpturi în turbulenţele lui.

În acel moment îi veni IDEEA. Trebuie să construiască o maşină de citit vise! Mintea i se limpezi ca niciodată până atunci şi îşi dădu seama, că pentru prima dată, visul din noaptea precedentă se desfăşura în faţa ochilor încet şi fără echivoc. Era planul MAŞINII. Aşa avea să o numească din acel moment, simplu: MAŞINA.

Uită de cafea şi se apucă înfrigurat de lucru. Ideile îi veneau parcă dictate de o conştiinţă superioară lui. Mâinile desenau, calculau, nenumăratele foi de hârtie începând să se contureze, spaţial, în ceea ce avea să fie MAŞINA.

Seara, planul era terminat. Trebuia, acum, numai să o construiască. Se gândi să caute un meşter priceput, dar tentaţia i se risipi pe dată din minte. Dacă meşterul îi va fura ideea? Se decise să-şi construiască singur MAŞINA. Va fi greu, dar efortul va merita. Se duse într-o magazie la subsolul casei, unde avea tot felul de roţi dinţate, angrenaje, curele şi tot ce-i mai trebuie unui inventator. Erau piese uzate de la foste prototipuri, acum aranjate frumos pe rafturi. Luă câteva dintre ele şi se urcă în cameră. Aici trebuia să-şi construiască MAŞINA! Trebuia să fie cât mai aproape de patul în care dormea. Îngrămădi câteva mobile într-un colţ de cameră şi se apucă de construit. La început, făcu un schelet din câteva fiare şi apoi, începu cu grijă să amplaseze roţile dinţate. MAŞINA va funcţiona printr-o angrenare, numai de el ştiută, a unor roţi. Mai mari sau mai mici, acestea, prin zgomotul lor, vor genera separat sunete stranii, dar care, contopindu-se, vor materializa visele.

După câteva zile, lucrarea era aproape terminată. Mai avea de făcut carcasa MAŞINII. Se gândi la o formă regulată, poliedrală. Avea de ales între forme simple, ca tetraedrul sau cubul. Fiecare faţă a acestuia trebuia să descifreze câte o faţetă a simţurilor umane. Tetraedrul, cu ale sale patru feţe ar fi trebuit să ignore unul din simţuri. Renunţă deci la acesta şi rămase la cub. Fiecare faţă va descrifra auzul, văzul, pipăitul, mirosul şi gustul. A şasea dintre ele va materializa gândul.
Construi deci un cub transparent, pentru a vedea tot dansul minunat al angrenajelor. În centrul acestuia lăsă un loc gol, în care îşi va aşeza patul. Camera arăta acum ciudat, cu imensul cub în mijlocul acesteia, dar Savantului nu-i păsa de acest lucru.

În sfârşit, într-un târziu ceas de noapte, lucrarea fu gata. Savantul adormi obosit. Pe la mijlocul nopţii, un zgomot ciudat se auzi în încăpere. Era conştient de acesta, dar nu se putea ridica din pat. Parcă o forţă misterioasă îl ţintuia şi îi anula, încă din stadiul de intenţie, orice mişcare. Îşi dădu seama că MAŞINA pornise. Visa. Da, visa. Îşi dădea seama că visa şi o poveste stranie i se desfăşura în preajmă-i. Visul îi spunea că trebuie să perfecţioneze MAŞINA. Simţea în degetele lui piesele pe care trebuie să le mai adauge, auzea angrenajele cum se vor întrepătrunde, simţea mirosul frecărilor intense, vedea perfecţiunea MAŞINII pe care o va definitiva gustând, în final, din cupa victoriei. Dar, mai ales, a şasea faţă a cubului îi desluşea gândurile şi îi proiecta oarecum viitorul. Aproape tot ce avea să urmeze îi era acum limpezit. Un singur lucru nu se vedea foarte clar şi MAŞINA îi spunea că trebuie să-şi desăvârşească lucrarea pentru ca acela să i se contureze: SFÂRŞITUL.

A doua zi, se apucă din nou de calcule şi mai adăugă câteva piese MAŞINII. Dimensiunle acesteia crescură şi trebui să scoată toate mobilele din cameră. Noaptea, imaginile reveniră, dar, din nou, SFÂRŞITUL nu era clar.

Trecură săptămâni, luni, ani...
Între timp, vopsise toate piesele, aşa că acum, în interiorul cubului, s-ar fi putut vedea rotiţe roşii, galbene, verzi şi albastre. Pusese şi o luminiţă în interiorul acestuia pentru ca imaginea din exterior să poată surprinde întreg farmecul MAŞINII. Ironia consta însă, tocmai din faptul că MAŞINA ocupa acum întreaga cameră şi nici măcar Savantul nu o putea admira din exterior. Şi totuşi, SFÂRŞITUL nu i se conturase...
De ani de zile, nu mai visa nimic altceva decât MAŞINA. Aceasta mergea numai pentru raţiunea de a funcţiona. Mergea pentru ea însăşi.
Într-o zi, Savantul avu o mare surpriză. Angrenajele se puseră în mişcare, în miez de zi, fără ca el să doarmă şi generară acel zgomot specific. Niciodată Savantul nu a aflat ce a determinat MAŞINA să pornească singură, nefiind stimulată de vise. Din acel moment, MAŞINA nu s-a mai oprit niciodată. Important a fost, însă, faptul că zgomotul i s-a părut prea puternic. A luat nişte vaselină şi a început să ungă câteva dintre roţile dinţate. Zgomotul s-a mai estompat, iar el şi-a văzut liniştit de treabă. Era un fel de-a spune treabă, deoarece de ani de zile, trăia numai pentru MAŞINĂ şi, atât timp cât nu dormea, era într-o stare de veghe, aşteptând noaptea.

A doua zi, zgomotul s-a reluat şi a pus mai multă vaselină, ungând şi alte roţi. După un timp, zgomotul devenise obsedant. Nu era nici mai tare şi nici mai slab decât fusese la început, dar îi furase liniştea zilnică. Trebuia acum să ungă angrenajele din ce în ce mai mult, ceea ce îi răpea aproape toată ziua.

Într-o zi, se gândi că poate sunt prea multe roţi. Poate interpretase greşit ceea ce îi transmisese MAŞINA. Scoase câteva dintre roţile mai mici şi parcă zgomotul se mai estompă. Pe cele mari le va unge cu grijă în continuare. Visele nu mai erau acum însă foarte clare, MAŞINA activându-i numai o parte din simţuri. Tot e bine, îşi spunea el, că nu mi-a anulat gândirea.

Zilele treceau şi, în fiecare dintre ele mai scotea câteva rotiţe. Zgomotul, însă, devenise obsedant. Dacă cineva ar fi intrat în acea cameră, probabil că nici nu l-ar fi auzit. Poate se auzea numai în închipuirea lui, dar, important era că gândirea lui percepea clar acel murmur.

Începu să scoată şi roţi mai mari. Se gândi, de ce nu îi trecuse prin cap aşa ceva de la început. Acum nu mai putea să le pună la loc pe cele mici, deoarece nu mai avusese grijă de piese ca în trecut, unele ruginind acum într-un colţ de magazie, iar pe altele le vânduse unui meşter priceput ce îi dăduse la schimb nişte vaselină.

Trecură, din nou, luni şi într-o zi, consată cu stupoare că în MAŞINĂ a mai rămas o singură roată dinţată. Era cea mai mare, vopsită în roşu şi, în rotaţia sa regulată, el încă mai vedea perfecţiunea. O ungea cu toată vaselina pe care o folosise altădată la întregul angrenaj, fiind convins că aceasta îşi va continua mişcarea perpetuu.

Inevitabilul se produse însă... Într-o vară, probabil din cauza căldurii mari, fierul se dilată uşor şi roata căzu de pe ax, spărgându-se în mii de bucăţi. Nu-i nimic, îşi spuse Savantul. Se uită la cub şi văzu că acesta era mai frumos ca oricând.

În interior, nu mai rămăsese nimic, la pat renunţase de mult, în afara luminiţei. Dacă cineva ar fi privit din afară, dar nu avea cine, ar fi văzut un imens cub translucid, complet gol, dar cu o frumoasă luminiţă ce pâlpâia în el.

Din acea zi, Savantul nu mai visă niciodată nimic. Descoperise, însă, ce însemna SFÂRŞITUL...

Cenaclu Literar: