Prima pagină

Prima pagină

Prima pagină

Muntenuş îşi dorea să zboare. Fratele lui mai mic, Lăcuţ, voia să descopere comori. În fiecare zi se jucau împreună, Muntenuş îşi ajuta fratele să sape, iar Lăcuţ netezea movila de pământ care se înălţa într-o latură a gropii.

- Crezi că vom reuşi? Adică eu ştiu că voi descoperi comori, dar tu, biet frate, cum crezi că vei zbura?

- Eu voi zbura căutând cu tine comori în adâncurile pământului. Mă voi căţăra pe movila ce se va ridica, îmi voi da drumul de acolo şi voi zbura.

Prima pagină

Muntenuş îşi dorea să zboare. Fratele lui mai mic, Lăcuţ, voia să descopere comori. În fiecare zi se jucau împreună, Muntenuş îşi ajuta fratele să sape, iar Lăcuţ netezea movila de pământ care se înălţa într-o latură a gropii.

- Crezi că vom reuşi? Adică eu ştiu că voi descoperi comori, dar tu, biet frate, cum crezi că vei zbura?

- Eu voi zbura căutând cu tine comori în adâncurile pământului. Mă voi căţăra pe movila ce se va ridica, îmi voi da drumul de acolo şi voi zbura.

- Eşti sigur, Muntenuş?

- Cum te văd şi cum mă vezi, frăţioare.

- Atunci, hai, ajută-mă şi tu. Dar îţi spun, vom săpa în fiecare zi! îşi sâcâi Lăcuţ fratele mai mare.

- Bine. Te ajut.

Trecură şase luni. Cei doi fraţi se osteniră săpând, iar Lăcuţ slăbise de-a binelea. Trecuseră de stratul diatomic al pământului.

- Lăcuţ, frăţioare, tu pentru ce îţi doreşti acele comori?

- Aş vrea să fiu bogat. Să nu-mi lipsească nimic. Să am o viaţă uşoară. Linişte. Dar tu, frăţioare Muntenuş, tu eşti chiar caraghios?! Cum crezi că vei putea zbura? Eu nu mă supăr că tu mă ajuţi să sap. Vom împărţi comorile frăţeşte. Căci tu, văd că nu prea ştii ce să-ţi doreşti în viaţă.

- Eu voi zbura, Lăcuţ. Voi zbura.

În ultimele săptămâni nu mai părăsiră groapa şi movila. Găsiră un copac, din care se hrăneau şi îşi astâmpărau setea, iar noaptea se înveleau cu frunze lui uriaşe. Lăcuţ era însetat, iar Muntenuş se oprea la fiecare bulgăre mai mare de pământ, îl modela, sau îşi scria câte un gând pe câte-o piatră.

- Ţi-e frig, Lăcuţ?

- Nu. Cu cât săpăm mai adânc, cu-atât pământul e mai cald. Mi-e sete, Muntenuş. Mi-e sete de comori.

- Noi doi nu semănăm, Lăcuţ, dar nimeni n-ar putea spune că nu suntem fraţi. Pentru că amândoi ne dorim la fel de mult, fiecare altceva. Suntem împreună şi săpăm în adâncuri înălţând aceeaşi movilă spre nori. Împreună

- Ai vrea să renunţi, Muntenuş?

- Nu. Sunt aici cu tine şi nu voi renunţa niciodată la dorinţele mele.

- Să nu mai pronunţi cuvântul „niciodată".

- Ai dreptate, Lăcuţ, suntem totuşi oameni. Dar nu voi renunţa, să ştii.

- Bine. Mai săpăm?

- Săpăm.

Trecu un an. Ajunseră aproape de magmă. Erau slabi şi palizi. Sângele lor devenise transparent. Erau uşori. Obosiţi. În ultimele luni nu mai vorbiseră între ei. Le slăbiseră puterile şi avântul, însă continuau să sape. Nu se mai ridicau la suprafaţă. Îşi construiră un sistem de a scoate ţărâna din groapă, fără să mai fie nevoiţi să urce deasupra. Într-o noapte auziră un sunet ciudat. Se treziră parcă dintr-o amorţire şi începură să lovească sub ei cu lopeţile. Suna a lemn. În câteva clipe ajunseră la un capac. Se priviră fără cuvinte şi săpară cu forţe nebănuite în jurul capacului, descoperind sub ei un cufăr vechi de lemn. Capacul nu era prins în încuietori, ci se putea ridica uşor. Ei însă au curăţat lada de pământ, şi-au odihnit mâinile pe ea, s-au privit îndelung, comunicând doar prin puterea gândului.

- Am găsit-o! O vom deschide mâine, ce spui, frăţioare?

- Întocmai, Muntenuş! N-aş vrea să o deschidem acum. Suntem prea obosiţi.

- Ce crezi că este înăuntru?

- Comorile noastre.

- Comorile noastre! Sunt sigur, frăţioare.

- De ce m-ai ajutat, Muntenuş?

- În noaptea dinainte de a începe, am visat că voi zbura împreună cu tine, că voi găsi nişte aripi în adâncuri.

- Şi eu am visat că dacă voi săpa, voi găsi comorile viselor mele. Dar mi-e frică de moarte. Am visat că voi muri primul, poate pentru că iubesc viaţa mai mult decât tine. Eu nu m-aş arunca în gol. Tu trebuie să urci, să ieşi din adâncuri. Apoi să te caţeri pe munte până în nori şi să-ţi încerci zborul. Poate vei muri şi tu, însă ştiu că eu voi fi primul.

- Somn uşor, Lăcuţ.

- Pe mâine.

A doua zi se treziră, se încurajară unul pe altul şi ridicară capacul. Scoaseră pe rând, un iadeş, un ou maroniu, de mărimea unui cap de copil şi o carte veche

- Ce-ar trebui să facem, Muntenuş? Eu aş alege iadeşul.

- Iau eu oul, însă trebuie să citim mai întâi cartea.

- Deschide-o! Ce scrie?

- „Mai întâi rupe iadeşul, apoi, ia oul şi cartea cu tine". Eşti pregătit?

- Da. La tine va fi partea mai mare, Muntenuş.

Rupseră iadeşul. Fiecare avea câte o parte egală. Lăcuţ se răni în piept, de unde începu să-i curgă apă cristalină şi rece ca un izvor. Muntenuş începu să plângă. Din ochi, îi curgeau izvoare de apă sărată. Luă cartea şi oul şi le vârî la piept. Apele îl ridicau uşor la suprafaţă. Ajunse deasupra însă fără frăţiorul său, care deveni lac la poalele unui munte căruia nu i se vedea piscul. Plânse amarnic Muntenuş, acum plutea pe lacul izvorât din pieptul frăţiorului său şi privea muntele de pământ crescut în anul în care săpaseră împreună în căutarea comorilor. Oul nu se sparse, cartea se udă, însă slovele rămaseră acolo. „Urcă muntele", citi. Începu să se caţere pe munte. Oul creştea. Trecură săptămâni şi Muntenuş ajunse dincolo de nori. Lacrimile îi cădeau în cascade reci prin pădurile de brazi. Ajunse în vârf. Puse oul, care acum era aproape cât el, într-un cuib, pe care-l găsi pe creastă. Citi apoi „Aşteaptă, când se va sparge oul, şi intră în el".

Muntenuş aşteptă. Îşi roti ochii de jur împrejur şi observă că la doi paşi de el era o prăpastie în munte, un fel de peşteră adâncă, până la poalele lui, sau poate mai departe. Cu scări sculptate în stânci. Privi cerul. Avea culoarea ochiului de Univers. Poate că muntele era pupila, se gândi. Aşteptă. Oul începu să se clatine, să crape într-o parte, apoi se sparse de-a binelea. Muntenuş privi în el. Nimic. Doar aerul păstrat de secole înăuntru. Un aer albastru. Intră, se ghemui şi trase capacul oului peste el. Oul se lipi la loc. Muntenuş adormi. Îl visă pe Lăcuţ, frumos, rumen şi cu un surâs luminos. Oul se clătină şi căzu în prăpastia din munte, fără să se spargă. Muntenuş îşi aminti că nu reuşise să citească nici prima pagină din acea carte cu sute de file. Şi-ar fi dorit să citească măcar o pagină întreagă. Începea să se simtă straniu. Braţele i se subţiară, picioarele i se chirciră, trupul îi deveni subţire şi cu puf, parcă. Avea dureri în tot trupul. Coaja oului se subţiase, Muntenuş se simţi cuprins într-o crisalidă. Vedea totul de jur împrejur, pe Lăcuţ cu trup de ape şi chip luminos în adâncul muntelui între diamante şi aurul montan. Văzu cartea, deschisă la prima pagină. Era dornic de a ieşi din starea de amorţire. În sfârşit prinse putere, îşi desfăcu aripile, rupse pânza în care stătuse atâta vreme chircit şi se înălţă spre vârful muntelui. Ieşi la lumină. Cerul era de acelaşi albastru, norii grei sub el se scurgeau în ploaie, el coborî uşor sub ei şi zbură o întreagă zi peste lume, întorcându-se seara deasupra lacului.

În inima muntelui, Lăcuţ cu faţa luminoasă şi cu trup de ape, reuşi să citească prima pagină a cărţii cu litere şi însemne de aur. Nu apucă să o întoarcă. Văzu însă imaginea unui lac la poalele unui munte uriaş şi un fluture efemeridă prins între cele două pagini. Pe aripile lui stătea înscris zborul cuvintelor. Toate aurii. Fremătând, apele munţilor, şuierau primele slove ale cărţii: „Crede, doreşte şi vei fi!"  

Adina UNGUR