Vinerea Rozinelor timpurii

Vinerea Rozinelor timpurii

În primăvara anului trecut am avut o zi de vineri pe care nu cred că am s-o uit vreodată. Vremea trece fără să o simt, iar eu sunt acelaşi pictor modest de odinioară. De fapt, dacă spun "vineri", asociez fără să vreau acest cuvânt cu Dejul şi naveta mea săptămânală. Dar nu călătoria mi-a rămas întipărită în memorie ci toată acea zi, cu evenimentele ei, succedate de dimineaţa până târziu în noapte. Ratasem călătoria la Dej şi regretul de a nu fi ajuns la timp acolo mă bântuia ca un leit-motiv interior al zilei ăsteia întortocheate. Îmi amintesc totul, cu lux de amănunte, deşi a trecut mai bine de-un an de atunci, chiar totul, de cum mă trezisem, până în noapte, când m-am aşternut în pat. În fine, pentru că ratasem plecarea, mă trezisem dintr-o dată cu o zi de vineri liberă, deşi purtam în mine grija copiilor dejeni care mă aşteptau.

În primăvara anului trecut am avut o zi de vineri pe care nu cred că am s-o uit vreodată. Vremea trece fără să o simt, iar eu sunt acelaşi pictor modest de odinioară. De fapt, dacă spun "vineri", asociez fără să vreau acest cuvânt cu Dejul şi naveta mea săptămânală. Dar nu călătoria mi-a rămas întipărită în memorie ci toată acea zi, cu evenimentele ei, succedate de dimineaţa până târziu în noapte. Ratasem călătoria la Dej şi regretul de a nu fi ajuns la timp acolo mă bântuia ca un leit-motiv interior al zilei ăsteia întortocheate. Îmi amintesc totul, cu lux de amănunte, deşi a trecut mai bine de-un an de atunci, chiar totul, de cum mă trezisem, până în noapte, când m-am aşternut în pat. În fine, pentru că ratasem plecarea, mă trezisem dintr-o dată cu o zi de vineri liberă, deşi purtam în mine grija copiilor dejeni care mă aşteptau.

Cu toate astea, singurul gând pe care îl aveam era să mă întorc acasă, în cochilia mea, după cum mai zic şi alţii, de unde aveam să-mi organizez timpul, că Har-Domnului aveam ce face cu el. Veneam spre casă. Era în jur de zece-jumătate, unsprezece dimineaţa iar la colţ la fosta Agenţie de Voiaj mi-a atras atenţia un bătrânel. M-a frapat chiar, prin prezenţa lui, acolo. La început mi s-a părut că avea în jurul lui o aură sferică, gri-gălbuie, în care se petrecea un alt timp. Iluzie optică, gând-săgeată, între bătaia a două secunde, mi-am spus şi desigur, aşa şi era. O "vedenie" de-a mea. Nici n-o luasem în seamă. Ochelarii, bată-i vina! Îi uitasem din nou. Privind a doua oară, bineînţeles că n-am mai văzut acelaşi lucru.

În fine, bătrânul arăta ca un bunicuţ clasic din poveşti. Un moşuleţ tare făţos, după mine, deşi era numai un ţânc de om, cam la 70-75 de ani. Uşor adus de spate, cu un balon verde pe el, o cămaşă în carouri şi o pereche de pantaloni de stofă fumurii, legaţi cu o sfoară. Ah, dar ceea ce observasem mai târziu, erau pantofii săi, de un bleu-azur, uşor prăfuiţi, de formă hexagonală. Simpatici, rău. Nici nu mai văzusem asemenea pantofi. Moşuleţul avea bujori în obraji, un păr argintiu dat pe spate şi o mustaţă frumuşică de un alb strălucitor, sidefiu. Privirea îi era blândă şi ageră, totuşi. Urmărea fugitiv trecătorii, cu o pereche de ochi albaştri şi rotunzi.
-Luaţi, vă rog!

În mână ţinea o sticlă de forma unei eprubete mai groase, un pahar, probabil, cu apă în el şi patru trandafiraşi de grădină.
-Doriţi?
-Da! mă opresc eu, să-l privesc mai atent.

Mă incitase prezenţa lui în acel loc, aşa că mă hotărâsem să-l provoc puţin. Îi stătea foarte bine cu acele flori în mână, gârbovit şi atent la toţi trecătorii. Parcă obiectul pe care îl ţinea în mână îi crescuse direct din trup. Totul părea aşezat la locul lui. Chiar nimic nimic nu părea discordant în înfăţişarea lui exterioară. În spatele lui, pereţii învechiţi ai clădirilor medievale îi dădeau moşuleţului aerul că e de-acolo, rupt dintr-un timp îndepărtat. Din prima clipă îl văzusem tablou. Aşa că apropiindu-mă, plănuiam între cei câţiva paşi până la el, cum să-l conving să-mi fie model, chiar acolo şi în poziţia în care era. Pentru că avea, totuşi, o vârstă înaintată şi ar fi putut să mă refuze. Nu-mi era destul de comod. Adevărul e că nici eu nu sunt un tip prea sociabil. Aşa că, l-am întrebat despre ce-mi era mai la îndemână.
-Sunt ale dumneavoastră? Adică, voiam să vă întreb, sunt din grădina dumneavoastră?
-Sigur că da. Eu le cresc şi le ud în fiecare zi. Le aduc îngrăşământ. Le leg de pari şi le tund din când în când. Vă plac?
-Sunt frumoase. Sunteţi grădinar?
-Nu chiar, zâmbi el. Îmi plac florile din grădina mea şi am grijă de ele. Le dau chiar şi nume. Astea sunt Rozinele timpurii. Aşa le alint eu. Însă trebuie să le vând. Să-mi fac un bănuţ pentru hrană.

După cum vorbea, şi mai ales felul în care le privea, am înţeles că am de-a face cu un mare iubitor de flori. Îmi povestea despre trandafirii lui întocmai ca un stăpân de animale domesticite, atunci când îl întrebi ce-i mai face micuţul prieten. Sau ca un părinte, care vorbeşte entuziast despre copilul său.
-Şi veniţi în fiecare zi?
-Da. Vin cu cinci trandafiri. Şi dacă îi vând, e bine. Dacă nu, mai rabd o zi. M-am obişnuit. Doriţi?
-Sigur că da. Îi iau pe toţi, nu vă mai faceţi probleme pentru astăzi. Şi aş vrea să vă mai rog ceva.
-Spune, băiete.
-Sunteţi foarte decorativ. Ca un bunic adevărat. Aveţi nepoţi?
-Nu. Am doar doi copii, care nu mi-au dăruit încă nepoţi.
-Aş vrea să vă pictez. Chiar acum, aici, cu sticluţa asta în mână. Doriţi?
-Da, băiete. Sunt obişnuit să stau aici cu trandafirii în mână. Stau. Dar nu pot să mă îndrept de spate. E bine aşa?
-Foarte bine.

L-am pictat. În jurul lui, n-am uitat să aduc aura pe care o întrezărisem la început, aceea a unui timp îndepărtat. I-am proiectat şi umbra, gri-gălbuie pe pereţii clădirii medievale. Jos, în loc de asfalt, l-am înconjurat cu o bucată de pavaj. Pe el l-am plasat central în imagine, iar în extremităţile colii, am desenat jumătatea de BMW negru pe care o vedeam de după colţul străzii şi firma luminoasă a produselor electro-casnice. Culorile terne şi decorul medieval erau plasate sferic, ca un decupaj în jurul bunicului, iar pe extremităţi am plasat mult mai bine conturat, timpul de azi. El a stat cuminte, cuminţel. Am vrut să-i ofer bani la sfârşit, dar n-a primit. Atunci i-am cumpărat de la masa de alături un bilet de loto şi i l-am dat. Îl desenasem într-un timp relativ scurt. Dar ştiu că este un tablou la care ţin foarte mult. E o valoare sentimentală, iar bunicuţul a ieşit parcă, mai misterios decât în realitate. Nobil şi umil în acelaşi timp. M-a rugat pe mine să-i deschid biletul loto. Şi Doamne, câştigase o mare sumă de bani. Nu mai reţin exact cât, însă erau bani mulţi. Aveam emoţii mari pentru el. Mai ales pentru că îl văzusem sărac şi modest. I-am spus suma câştigată şi nu s-a clintit. Mi-a oferit şi mie o parte din bani, dar l-am refuzat categoric.
-Ce bine! Nu mai trebuie să veniţi cu trandafiri, mă bucuram eu.
-Da.
-O să vă umpleţi grădina cu cele mai frumoase flori! Şi apoi, ce veţi face cu banii câştigaţi?
-Banii câştigaţi îi voi împărţi frăţeşte cu fratele meu. Ce rămâne din partea mea o dau copiilor mei. Ei sunt tineri şi au nevoie de bani.
-Şi dumneavoastră?
-Eu? Eu am grădina.
-O aveţi şi poate de-acum nu mai trebuie să ieşiţi în stradă şi să vă vindeţi trandafiraşii, mă entuziasmam eu de unul singur.
-Voi vedea, voi vedea... Tinere...
-Da.
-Eu te ştiu pe dumneata.
-...?!
-Te-am văzut de multe ori pe aici prin piaţă privind turla Bisericii. Am văzut că ai şi desenat-o. Stăteai acolo, pe borna aceea. E cel mai bun loc din oraşul ăsta. Şi acum mai priveşti Biserica din când în când. Te-am văzut eu, îmi spuse moşuleţul cu multă îngăduinţă în glas.
Mă frapase agerimea şi memoria bătrânelului. Că doar n-oi fi eu un personaj atât de ieşit din comun ca să fiu remarcat şi reţinut de trecători, mi-am spus.
-Da, bunicuţule, am fost de multe ori pe-aici. Îmi daţi voie să vă spun aşa? Sunteţi exact ca bunicul clasic din poveşti.
-Sigur că da, tinere. Spune-mi cum doreşti. Nu mă supăr.
Avea un uşor accent străin. Nu-l detectasem încă. Nemţesc, parcă.
-Spune-mi, ce ţi-ai dori tu mai mult şi mai mult? Ştiu că ai şi tu dorinţele tale. O văd în ochii tăi.
-Mi-aş fi dorit şi eu să câştig suma asta de bani. Fiţi fericit! zâmbeam eu.
-Ah, da! Dar nu aşa. Nu lucruri din astea. Altceva. Ceva ca un dor. Un loc anume, pe unde mai plutesc minţile tale.
-Da, bunicuţule. Aş vrea tare mult...
-Spune. Sunt eu un bătrân grădinar, dar pricep multe. Ai încredere.
Cuvintele astea ale lui m-au făcut să-mi deschid sufletul, deşi la început ezitasem. Părea totuşi, un spirit luminat.
-Uite. Mi-aş dori mult, mult de tot, să mă sui în turnul Bisericii Sfântul Mihail. Să-mi văd de acolo oraşul, centrul cu acoperişurile roşii. Locul unde se înălţau cei patru plopi. Zidul, curtea care era adineaori acoperită de coroana copacului copilăriei mele, străduţele, bisericile, oamenii. Am aşteptat în fiecare an ziua aceea în care poţi urca în turnul bisericii, însă a fost în zadar. N-am prins niciodată momentul...
-Aşa... atunci vino cu mine!
Mă prinse de mână şi mi-o strânse tare între palmele lui uscate şi reci pătrunzându-mi parcă, toate gândurile, cu ochii lui albaştri.
-Vii?
-Unde? l-am întrebat, cu jumătate de glas.

Mă fixă câteva clipe, timp care îmi păru o veşnicie. Eram uşor intimidat. Bătrânelul radia. Degaja o energie care îmi pătrunse prin mâini, în trup, în cap, în inimă. Întinerise, parcă. Iar eu citeam o evidentă bucurie pe chipul lui. Era un soi de fericire pe care n-o desluşisem încă. Şi toate astea se petreceau în clipe, nici măcar minute.
-Ai să vii! hotărî el.

Am încuviinţat, dând uşor din cap. Oare de ce mă oprisem eu la omuleţul ăsta? L-am privit încă o dată cu atenţie. Era fericit. Se bucura pentru mine, întocmai cum mă bucurasem şi eu pentru el, atunci când îi citisem biletul loto. Mi-am adunat rapid lucrurile, i-am dat mâna şi m-am lăsat purtat de moşuleţ, întocmai ca un copil orb, condus prin labirintul oraşului, spre inima lui. Nu ştiam unde mă va duce, însă simţeam că bătrânelul avea să-mi facă o bucurie. Cel puţin bucuria de a-l vedea pe el radios. Mă fulgerau tot felul de gânduri, dar totul era neclar şi ambiguu. Ne apropiam de acea inimă a oraşului, cum îmi plăcea mie să-i spun Bisericii. Tăceam. Refuzasem să mai emit ipoteze. Aveam o inexplicabilă încredere în el, ca şi cum l-aş fi ştiut de o viaţă, ca şi cum era bunicul meu adevărat.
-Auzi? mă întrebă. Auzi?

Erau clopotele.
-Da.
-E ora amiezei. O să ne bucurăm cu toţii. Povesteşte-mi ceva, până ajungem acolo.
-Despre ce? Ce aţi dori să aflaţi?
-De pildă, ce-ai făcut astăzi înainte de a ne întâlni noi doi?
-Chiar vreţi să vă spun?
-Sigur. Te ascult.[pagebreak]
În sfârşit ne hotărâsem amândoi să rupem tăcerea, iar eu i-am povestit, ca şi cum îl cunoşteam de-o viaţă, şi el, culmea, participa.
-Păi, azi dimineaţă m-am trezit tare greu, începusem eu, iar trenul mi-a pornit din faţă, chiar când ieşisem de sub pasaj, ţâşnind cu o viteză prea mare. Trebuia să ajung la Dej. Oricum, n-aş fi fugit după el. Mi se pare mult prea riscant. În fine, m-am hotărât să merg la Autogară, în speranţa că voi găsi o maşină care să mă ducă până acolo. Însă Autogara, ştiţi că s-a mutat. În clădire se adunaseră tarabe cu produse ruseşti şi alimente. O piaţă în toată regula.
-Nu ştiam. De fapt, la cât umblu eu prin cartierul Mărăşti, nici nu aveam cum să ştiu. Şi unde e acum?
-E la Autogara 2. Aceea de lângă Gară.
-Aha, după Podul Gării.
-Da. Dacă ştiam... doar acolo fusesem, dimineaţa. La Gară. În fine, nici la Autogara 2 n-am găsit nici un mijloc de transport care să mă ducă la Dej. Ultima soluţie era autostopul.
-Din marginea cealaltă a oraşului...
-Da. Trebuia să mă grăbesc pentru că mai aveam o oră până la începerea cursurilor cu acei copii ai mei, cum îmi place mie să le spun. Ştiţi, eu predau ceva ore de desen în Dej. Am luat autobusul 8 şi m-am dat jos la Aeroport. Aveţi grijă la maşina gri!
-Hai acuma să trecem. Bun, şi mai departe...
-Aşa, m-am dus acolo, în Someşeni. Ştiţi, unde e Aeroportul...
-Sigur.
-Cu toată jena, am început să mă uit după maşini... şi încet, încet să mai fac câte un semn discret. Dar, nimic. Toate maşinile erau pline. Mă apuca disperarea. Pe partea cealaltă era o femeie. O ţigancă, aşa părea. Numai eu cu ea, la margine de oraş.

Au urmat câteva clipe de tăcere, timp în care am rememorat imaginea acelei femei cu un trup de elefant. Adică, picioare subţiri şi trunchi gros cu şolduri drepte şi butucănoase. Mă privea şi pe mine, dar părea interesată mai degrabă de maşinile care treceau în viteză. Desigur, nu i-am mărturisit asta bunicului, îmi amintisem chiar atunci cum, fără să vreau, mereu trăgeam cu ochiul spre femeie. Îmi păruse de la prima vedere o prezenţă dezagreabilă şi totuşi îmi instiga curiozitatea. Îşi trăgea tot timpul părul pe faţă şi făcea mereu gesturi de acoperire şi descoperire a decolteului. Dar nişte gesturi false, întocmai ca şi cele ale homosexualilor pasivi. Nu puteam să nu mă uit mai atent la ea. Nu pentru că m-ar fi interesat, Doamne fereşte! Însă aşa neagră, cu fălcile musculoase, mustaţa şi privirea pe sub sprâncene, părea o caricatură nereuşită a conceptului de feminitate. Nici măcar tirurile care treceau nu o prea claxonau. Şi, încă de departe arăta dubios. Nu cred că m-ar fi putut inspira vreodată, cu toate că părea un personaj în toată regula. În timp ce treceam strada Universităţii, condus de bunic, mi-am amintit că până la urmă a oprit totuşi o maşină, care cică mergea la Apahida, iar eu, în disperarea de a ajunge, m-am urcat automat în ea. Dar o luase şi pe dubioasa asta în spate. Trecu şi acest gând rapid, cu imaginea aceea hidoasă.
-Da, da, înţeleg, rupse tăcerea, bătrânul.
Şoferul, nici nu realizase ce "meserie" avea femeia asta de şosea, îmi amintisem eu.
-Ştiţi, până la urmă, am găsit o maşină care a oprit, dar m-a dus doar până la Apahida.

N-am să-i mai spun bunicuţului de femeie, că nu e important. Chiar dacă nu pot uita imaginea ei, hotărâsem eu.
-Am coborât la Turnul de Control să aştept o altă ocazie spre Dej, îmi continuam eu povestea.

Dar, din nou mă obseda imaginea disgraţioasă a ăleia. Pentru că şi ea coborâse tot acolo şi din nou o aveam de partea cealaltă a şoselei de Apahida. De data aceasta, plimbându-se şi privindu-şi mereu decolteul. Aproape că nu mai aveam dubii în privinţa "ei". Adică, avea şi o voce groasă, de bărbat, de travestit. O auzisem atunci când îl salută pe şofer. Dar de ce îmi tot apare oroarea asta în minte, cu gesturile unei feminităţi false şi nesigure? mă tot întrebam mereu.
-Ştiţi, era târziu, îi continuam eu povestea ratării călătoriei mele matinale, bătrânului. Am aşteptat mult şi bine, dar nici o maşină care mergea încolo nu oprea. Toate erau pline. Ghinion, cum să-i spun altfel?

Atunci am conştientizat că povestea autostopului acelei dimineţi de vineri, cu oboseala şi alergăturile dintr-un colţ în altul al oraşului, se derula în două etape. Gândul meu, cu o fracţiune de secundă mai rapid decât povestea pe care i-o spuneam bătrânului, evident cosmetizată şi trecută printr-un filtru involuntar, care elimina un balast al amintirii. Acela al fiinţei hidoase care mă urmărea efectiv ca imagine. Amintire pe care, nu ştiu de ce, mă jenam să i-o înfăţişez bătrânului. Tot atunci mi-am amintit cum a fost nevoie să trec pe partea unde se plimba ea, pentru că oricum nu mai ajungeam la cursuri şi decisesem în sfarşit să mă întorc acasă.
-Apoi am luat o maşină care m-a adus până în Centru, continuasem eu. Nu mai aveam timp să ajung la Dej, chiar dacă ar fi oprit vreo maşină care să mă ducă până acolo. Bunicuţule, aveţi grijă! Aici sunt câteva gropi în asfalt, îl atenţionam eu, în timp ce ne apropiam de kilometrul 0. O bornă pe care el îşi sprijini palmele şi privi de jur împrejur.
-Asta e cel mai bun loc din oraş, mi-a spus, plimbându-şi palma dreaptă pe luciul negru al bornei de fier. De aici, dacă s-ar înălţa un turn, ar străpunge la amiază soarele. Aici e centrul centrului. De aici îşi iau zborul toate păsările, aici e sufletul vechi al cetăţii oraşului.
Ei, da, mi-am spus, bătrânelul acesta îmi place din ce în ce mai mult. Şi după cum mă priveşte, cred că şi el m-a simţit pe mine. Aşa se pare. Oricum, e simpatic, îmi spuneam. Oare ce-mi pregăteşte? răsunau obsesiv o parte din gândurile mele, din clipa în care mă oprisem la el.
-Da, tinere, vom merge chiar acum acolo unde îţi doreşti. Spune mai departe.

Aproape că nu mai puteam spune nimic. Erau emoţiile. Nu îndrăznisem să sper şi totuşi eram din ce în ce mai bucuros.
-Da, mai departe... Am venit înapoi din Apahida. Şoferul m-a adus până la Regională şi mă grăbeam spre casă. Eu stau lângă Croco. Iar pe Napoca, acolo, postat în faţa fostei Agenţii de Voiaj v-am observat pe dumneavoastră, cu floricelele. N-am putut să nu vă remarc, îi mărturisisem eu cu sinceritate.
-Uite că ne apropiem. Mai avem câţiva paşi. Aşa, foarte bine. Acuma să-ţi spun. Fratele meu e clopotarul bisericii. Haide, dragă, pofteşte înăuntru. Trebuie să mă aştepţi puţin pentru că mai întâi voi vorbi cu îngrijitorul să vedem dacă ne lasă. Dar nu-ţi fă griji! Ne trebuie doar o încuviinţare, nu altceva.
-Eu am să vă aştept aici, pe bancă.
-Ai grijă, vom avea de urcat foarte multe scări. Aproape 300.
-Nu contează. Vă aştept.

De mic copil am iubit biserica asta. Niciodată nu mi-a păsat că e catolică. O preferam probabil, pentru grandorarea arcurilor gotice, ornamentele şi lumina mistică pătrunsă prin vitraliile simple şi cu gust pictate, aerul rece de piatră, băncile de lemn, totul părea construit după gustul şi interiorul meu. Chiar şi privită din exterior avea aerul medieval cu zidurile de piatră îngălbenită de vreme. Arăta întocmai ca o imagine a unei ilustrate vechi, o hologramă a unei biserici medievale, postate chiar acolo, în inima oraşului. Bătrânul dispăru pe o portiţă laterală, în aripa vestică a bisericii. Liniştea, mirosul de mir şi tămâie, lumina şi răcoarea interiorului Bisericii Sfântul Mihail frapează pe oricine pătrunde pentru prima dată în ea. M-am aşezat de partea stângă a băncilor, aproape de amvon. Chiar dacă nu te poţi ruga uneori, grandoarea unui gotic matur, bolţile sprijinite pe acei pilaştri, marcaţi orizontal pe capiteluri, ogivele, înălţimea grandioasă şi dispunerea traveelor în formă de cruce, te conduceau parcă, într-o înaltă meditare. De cum pătrundeai, te fura interiorul ca într-o magie. Şi nimeni nu îndrăznea să vorbească decât în şoaptă. Era linişte.
Două femei îmbrăcate în halate albastre şi legate la cap cu baticuri intrară în aripa stângă şi umbroasă a Bisericii. Probabil împodobeau locul de sub crucea lui Isus, sculptură impresionantă în mărime naturală. Aşa şi era, aveam să observ mai târziu, cele două femei aranjau scena Învierii. Gestul lor îmi aminti de vremea când lucrasem la teatru. Ceea ce făceau ele semăna, parcă, cu acea muncă de aranjare a recuzitei şi a decorurilor înainte de reprezentaţii. Am început să privesc desenele vitraliilor, dar mai ales stâlpii şi arcurile imense. Pe partea dreaptă, încă se observau rămăşiţe decolorate ale picturilor murale, cu sfinţi. În dreapta, Sfântul Anton cu Isus în braţe. "Nu te ruga la Sfântul Anton!" îmi amintisem pe loc vocea unei maici, "nu e un sfânt ortodox!". Catolicii spun că duce noroc, mi-am spus, şi uite, are şi rozar în mână. Sfântul Anton avea frizură de roman şi nu părea să-i pese de mine. Doar de copilul pe care-l ţinea cu mare grijă în braţe.

Femeile îşi terminară treaba şi plecară. Se instală din nou liniştea. Altarul era delimitat cu un şnur roşu, dincolo de cele două trepte acoperite cu un covor vişiniu. O femeie între două vârste, se apropie de altar şi îngenunche acolo, rugându-se în linişte. Mi-am pus capul pe braţe şi am stat aşa o bună bucată de vreme. Bunicuţul meu întârzia, dar nu mă deranja aşteptarea, pentru că interiorul Bisericii mă furase de-a binelea. Brusc, în liniştea aceea am auzit ecoul unor paşi energici. De obicei nu se auzeau paşii credincioşilor pentru că lumea intra în vârful picioarelor. Şi întotdeauna se vorbea în şoaptă. Sunetele acelea sacadate îmi instigau cuirozitatea, dar nu mi-am ridicat privirea să văd despre ce putea fi vorba. Bănuiam că nu e femeia din faţa altarului, pentru că ea părea spăşită. Paşii se opriră pe covor şi apoi brusc, vorbe abrupte şi fără de înţeles, rostite răspicat, mă făcură să-mi ridic instantaneu privirea. Vocea se înălţa dintr-un un bărbat brunet, aşezat cu faţa spre altar, îmbrăcat în costum negru, cu un diplomat aşezat pe cele două scări. Un străin, de înălţime medie. Scotea sunete stranii, se răstea efectiv şi privea către Isus gesticulând cu mâna stângă în sus şi spre cruce. Biserica se umpluse de ecourile strigătelor sale într-o limbă stranie şi o tonalitate parcă din alte lumi. Femeia se apropie de el, iar omul, se prinse cu o mână de şnur şi cu cealaltă gesticula în continuare. În agitările lui rupse şnurul, iar femeia nedumerită se apropia, cu teamă, de el. Era un chinez. Însă gesturile sale erau chiar stranii şi de neînţeles.

- "Domnu"! domnu" ce faceţi?" rosti cu un glas scăzut, femeia. Bineînţeles, chinezul, în spiritul său oriental nici nu clipi. Femeia se apropie şi mai tare. Îl prinse de haină şi-l întrebă: "Domnu" ce-aţi păţit? La cine vă rugaţi? La Isus?". "Lăsaţi-l doamnă, e chinez. Se roagă şi el la cine poate" i-am spus femeii. Bunicuţul apăru, mă luă de mână şi mă duse la portiţa laterală.
-Avem multe scări, multe de tot. Aprinde lumânările. Cred că ar fi bine să nu vorbim, pentru că vom obosi mai repede. Mai greu e până trecem de pod, apoi multe scări nu vom mai avea, îmi împărtăşi bătrânul.
-De abia aştept. O să ne oprim de câte ori obosiţi. Eu nu mă grăbesc.
-Bine, băiete. Trage poarta.
-Ştiţi, era un chinez care striga acolo...
-Da, vine destul de des aici. Noi îl cunoaştem.[pagebreak]

Am început să urcăm. În sus, nu se vedea capătul scărilor. Era ca o spirală în întuneric înălţată spre cerurile care nu se mai vedeau. Urcam fiecare cu gândurile proprii, tăceam şi paşii noştri răsunau într-un ecou al zidurilor de piatră, fumurii. Era rece. O răcoare care ne pătrundea până în creştete şi ne răscolea gândurile.
-Fratele meu nu mai coboară din turn. Hai să ne oprim puţin. De aproape 50 de ani are această meserie, de clopotar. Zeci de ani a urcat şi a coborât aceste scări, până când a simţit că oboseşte şi că nu mai poate. Că nu-l mai ţin picioarele. Cunoştea orele fără să se uite la ceas. Ştia timpul la care trebuia să înceapă să urce. De două ori pe zi. Hai să urcăm, m-am odihnit.

Mă gândeam la fratele bunicuţului. Trebuie să fi fost şi el bătrân şi poate tot atât de simpatic. Sau poate, nu. Emoţiile mi se năpusteau peste oboseala urcuşului, aveam senzaţia deja-vu că urcasem şi eu de zeci de ori în turn şi inima îmi bătea pulsul unei vechi speranţe.
-Mai este, mai este. Hai să stăm o clipă. În ultimii ani şi-a cărat în spate multe lucruri de acasă. Le-a dus acolo sus la el, în turn. Până într-o zi când n-a mai vrut să coboare. Nu ştiu cum trăieşte! Eu îl mai vizitez câteodată, dar nu pot prea des, pentru că sunt bătrân şi eu şi mi-e frică de inimă. Acuma o să se bucure de vestea pe care i-o aduc. Pentru că de obicei îi duceam câte ceva de mâncare sau de citit. El are pe cineva care îi mai face proviziile, dar nu mai vrea să ştie de lumea asta. Cred că dacă va muri înaintea mea va trebui să urc la el şi să-l car în spate până jos. Eu, de unul singur. Asta e casa lui, viaţa lui, îmi spuse bătrânul, lovind cu palma pereţii reci de piatră. Hai, copile.
-El stă chiar acolo lângă clopote?
-Da, acolo stă ziua, iar noaptea coboară în pod la porumbei. Să nu te sperii dragă, sunt multe păsări acolo. Ia uită-te puţin, de aici nu mai avem mult.
-Doamne! Chiar că se vede minunat. Dar aş vrea să văd şi partea de Vest a oraşului şi Sudul.
-Ai să le vezi de la clopote. Mai avem puţin de urcat şi vom trece de ascuţişul Bisericii, de unde vei putea privi şi în spate. Vii?
-Sigur că da. Haideţi să urcăm.

Între timp se înnorase. Oraşul se întunecă, iar eu mă desprindeam cu greu de imaginea urbei, privită printr-o fereastră mică a lateralei nordice a turnului. Trecusem în sfârşit de pod, pe care bătrânelul mi-l arătase în grabă, cu stâlpi de susţinere pe care tronau cuiburi de păsări şi sute de porumbei şi guguştiuci care gângureau unii în alţii. Nu văzusem mare lucru pentru că podul era imens, iar lumânarea nu răspândea o lumină suficientă. În sfârşit ajunsesem sus, aproape de încăperea clopotelor.
-Ştii, fratele meu a fost un om normal, dar acum, din cauza şocurilor e mai supărat pe lume. Eu îl înţeleg, şi îţi spun ca să nu ţi se pară ciudat faptul că nu va vorbi cu tine.
-Nu-i nici o problemă, i-am răspuns bunicului, sper că n-o să-l supărăm noi pe el cu prezenţa. Mai bine zis, eu.
-Nu. El se bucură când îl vizitez. Întotdeauna îi duc câte ceva, acum însă, îi duc doar o veste. O veste bună. Şi poate că şi lui îi e dor din când în când de fratele lui. Nu ştiu, o să vedem noi, copile. Să ştii că nu vom urca până în vârful turnului la cruce, că eu nu pot. Doar până la clopote.
-Ia uitaţi, acum se vede. Da, se vede! Acolo, clădirea Bibliotecii Studenţeşti, o vedeţi?
-Lângă Primărie?
-Da. Acolo e. Acolo locuiesc eu. Aveam în curte cel mai mare copac pe care l-am văzut vreodată, dar l-au tăiat, nenorociţii.
-Stai în curtea de lângă zid?
-Da.
-Acum te ştiu rosti convingător bunicuţul. Ai crescut sub ochii mei. Noi doi am mai avut un frate, dar a murit demult. Aveai un nume mai deosebit, tu erai copilul de la etaj.
-Silvestru mă numesc. Stăteaţi la nenea Nahlik?
-Da. El era fratele nostru mai mare şi veneam adeseori în vizită la el.

O perioadă am şi locuit la el. Acuma îmi dau seama de unde te ştiu.
În sfârşit realizasem şi eu de ce bunicuţul îmi părea cunoscut. Ne apropiam de o poartă mare din fier, în care el bătu cu putere de trei ori. O clipă, privind scările de sub mine, mă cuprinse ameţeala. Se auzi o voce răguşită din interior, ca un mormăit monosilabic. Răcoarea, emoţiile, efortulul depus, penumbrele turnului şi ecoul de piatră îmi înspinară pielea. Simţisem aceste senzaţii în creştet şi la tâmple, ca pe o mână puternică atingându-mă de undeva de sus. Şi impresia claustrării zidurilor era uşor atenuată de emoţiile şi dorinţa de a intra la clopote. Bunicuţul nu ştia că eu am toate fobiile şi răurile posibile. De mare, de înălţime, de avion, de maşină. Aveam şi agorafobie, claustrofobie şi altele pe care nu le mai ştiam nici eu. Dar suportasem bine aceste ziduri înguste în care pătrunsesem împreună, printr-un tunel întunecat de piatră, spre înalt. M-a rugat pe mine să împing poarta, pentru că era destul de grea. Am deschis-o şi l-am lăsat pe el să înainteze. Era camera clopotelor. Îmi imaginasem eu că sunt mari, însă asemenea clopote nu văzusem niciodată. Erau, nici nu ştiu să spun, de câte ori mai mari decât un om. Imense. De jur împrejurul încăperii erau ogivele-ferestre mari. De aici se vedea oraşul umbrit în toate direcţiile. Şi norii păreau ca un tavan fumuriu care se aşternea ostentativ pe deasupra, gata-gata să-i împungă ascuţişul şi crucea bisericii. Într-un colţ, adunat, cu genunchii la piept şedea un bătrân cu pălărie de fetru, verde. Părea bolnav şi dus. La vederea fratelui său a clipit de câteva ori, însă nu s-a clintit din loc. Am rămas câţiva paşi în spate, lăsându-i să-şi savureze întâlnirea. Bunicuţul se apropie de el, îl ridică şi apoi povestiră ceva în şoaptă. N-aş fi vrut să ascult, însă, fără să vreau auzisem câteva vorbe în limba germană. Erau saşi, de fapt se observa şi după îmbrăcăminte. M-am apropiat de una dintre ferestrele uriaşe şi am început să-mi privesc oraşul, să recunosc clădirile, deşi nu în zona pe care voisem neapărat să o studiez. Îmi părea rău că nu aveam un aparat foto să-mi iau câteva imagini-model pentru tablourile pe care mi le ceruseră nişte străini. Fratele bunicuţului se ridică în picioare. Bunicuţul îmi făcu semn să intru pe o portiţă laterală şi să-l aştept acolo. Am intrat. Era o încăpere umbroasă plină de porumbei. Pe jos, într-un colţ se lăbărţa o saltea, o noptieră veche, o chiuvetă. Câteva lumânări mari stăteau sprijinite de un perete. Într-un perete stătea înfipt un sfeşnic uriaş îmbrăcat în picuri de ceară, în fine tot felul de obiecte casnice. De fapt nici nu mă puteam aştepta să găsesc o locuinţă adevărată acolo, doar un spaţiu locuibil.
-Copile, poţi să ieşi pe acolo şi să te plimbi pe terasă. Este şi balustradă şi te poţi roti să vezi oraşul din toate părţile, îmi strigă bunicuţul din încăperea clopotelor.
-Bine. Am să ies puţin.

M-am plimbat prin toate cele patru faţete ale turnului. Spre Vest se întunecase, ca niciodată şi din partea opusă a cerului soarele arunca cinci raze. Una pătrundea chiar prin camera clopotelor şi lumina încăperea ca pe un cub imens de sticlă cu cele două clopote fumurii în el. Am privit în sus spre ceas. Era imens. Ştiam că va urma ploaia, însă cele câteva raze de soare mă făceau să sper la un curcubeu. Am urcat la ceas şi am privit şi din interiorul lui, de la o ferestruică, aceeaşi panoramă. Fulgera, însă tunetele nu se auzeau. N-a fost curcubeu. M-am întors în camera bătrânului. Pe noptieră avea o fotografie înrămată. M-am apropiat şi am avut un şoc. Din portret îmi zâmbea imprecis şi vulgar femeia de pe şosea. Însă aici era aproape bărbat. Nu, era chiar bărbat. Nu se poate, mi-am spus. Ce putea să caute aici oroarea aceea? Chiar aici într-un loc atât de îndepărtat de lume? Ce legătură să fi avut bătrânul acesta cu ea? Aici, înrămată într-un zâmbet nepământean.
-Dăm la iubita meu banii, mă privea fratele geamăn al bătrânului din pragul uşii, ridicând în sus mâna cu biletul loto.

Înţelesesem că iubita asta din fotografie îi mâncase agoniseala clopotarului. Că era aproape orb şi surd din cauza şocurilor auditive provocate de sunetele repetate ale clopotelor uriaşe din turn şi că ea era persoana care îl vizita uneori. Nu-mi venea să cred. Hidoşenia ei şi tot ce întrezărisem că se întâmplă, mă dezgusta îngrozitor.
-E ora fixă, repetă bătrânul.

M-am cutremurat şi-am scăpat din mână portretul. În clipa următoare, cineva m-a prins de umăr. M-am întors brusc şi zâmbetul imprecis, vulgar şi ştirb se materializase în spatele meu. Femeia-bărbat îmi zâmbea în carne şi oase. Nu mai ştiu cât timp a trecut până am coborât scările, însă în acel moment am ţâşnit pe toate porţile, am alergat pe scări în jos în disperare, prin lumea de piatră şi cu sunetele clopotelor în mine. Nu m-am oprit până acasă. Am ajuns ud, speriat şi cutremurat de tot ceea ce văzusem. Uneori mă gândesc că femeia aceea a fost doar o proiecţie a minţii mele, că nu putea să apară acolo în spatele meu. Însă, nu, ea fusese acolo, stranie şi adevărată. Cert este că ziua nu se sfârşise, aveam să ies către seară, să alerg spre capătul oraşului unde, ca un zălud ce fusesem, mă şi lovise o maşină. La insistenţele şoferului am ajuns şi la spital, deşi nu fusesem grav rănit. Mi-au dat nişte calmante, eram mai mult speriat decât lovit. Când mi-am revenit şi i-am rugat să mă lase să plec, o infirmieră mi-a adus pantofii. Era, Doamne, chiar ea. Femeia-bărbat. Hidoşenia din şosea îmbrăcată în halat alb. Acum mă privea cu duioşie. N-am mai suportat imaginea ei şi cu toată viteza am părăsit spitalul. Aş fi fugit din nou, însă mă durea piciorul drept. Abia dacă puteam atinge cu el pământul.

Sâmbătă dimineaţa, m-am trezit cu urletul clopotelor în piept şi cu imaginea femeii de şosea. Cu zâmbetul ei vulgar. Dormisem puţin şi în episoade. Am avut tot felul de vise pe care nu mi le aminteam şi totuşi cei doi bătrâni îmi apărură mult mai târziu în memorie. Am mers la locul fostei Agenţii de Voiaj. Am aşteptat acolo, până când bătrânelul a apărut cu cinci trandafiraşi în mână. Am stat ascuns după un stâlp o bună bucată de vreme şi l-am pândit de acolo. Era acelaşi bătrân pe care îl văzusem înainte cu o zi. Aceeaşi îmbrăcăminte, însă purta la rever o panglică neagră de doliu. Mi-am luat curaj şi am pornit cu paşi înceţi spre el. M-a privit o secundă, dar ca pe un trecător. Ca pe un străin. După ce l-am depăşit cu zece metri, m-am întors şi m-am dus ţintă la el. Mă gândisem că l-am supărat plecând din turn brusc şi fără nici o explicaţie. Îmi părea rău şi voiam să-mi cer iertare. Însă pe chipul lui, nu se observă nimic, nici un licăr, nici o speranţă, o emoţie sau un resentiment. Era ca un manechin. Un moşuleţ făţos care întindea trandafiri trecătorilor. I-am cerut iertare totuşi, dar nici nu m-a luat în seamă. Nu păream a fi un muşteriu pentru trandafirii lui. Nu vorbea româneşte în afară de "doriţi?" şi preţul florilor. Am trecut pe partea cealaltă şi am început să-l schiţez. Între timp vânduse un trandafir. În tot acest timp bătrânelul întindea trecătorilor flori de vânzare. Eram complet derutat. Nu mai ştiam dacă el disimulează sau întâmplarea de vineri fusese o plasmuire a minţii mele obosite. Nu. Era imposibil! Ştiam clar ce mi se întâmplase. I-am cumpărat cei patru trandafiri, mi-a mulţumit şi a dispărut între trecători. Nu l-am mai văzut niciodată. Din "Adevărul" de luni aflasem că "Nahlik Albert, în vârstă de 74 de ani se stinse din viaţă vineri, 29 mai. Îndurerat, fratele Arthur". Iar eu, sâmbătă îl pictasem a doua oară, pentru că vineri pierdusem tabloul şi îl abandonasem şi pe bunicuţul meu acolo în turnul Bisericii, ca un prost ce fusesem. Mă gândeam că nu voi afla, poate, niciodată, cine era Albert. Clopotarul sau grădinarul? Renunţasem să mai emit ipoteze. Nimeni nu m-a crezut niciodată. Ajunsesem să nu mă mai cred nici eu. Uitasem totul. Azi, însă, am primit o scrisoare din Frankfurt şi o fotografie:

"Dragă Silvestre,

priveşte-mă bine, sunt eu. Am găsit elixirul tinereţii. O femeie. Se numeşte Noroc şi aduce bucurie şi bunăstare tuturor bărbaţilor pe care îi cunoaşte. Tu ai fi fugit de ea, eu însă, nu. N-am să ţi-o arăt, dar iată-mă aici, cu tabloul de la tine. Sunt cel mai mare cultivator de trandafiri din F. Iar sigla firmei mele, care se numeşte chiar "Rozinele timpurii", este tabloul pictat de tine. Îţi mulţumesc. Am să-ţi trimit de cinci ori suma pe care am câştigat-o atunci la loto.
Îndatorat, Nahlik A.

P.S. În fotografie sunt eu şi asociatul meu, chinezul."

M-am bucurat. Nu numai că bunicuţul era in viaţă, dar şi întinerise vizibil. Nu cred că am să uit vreodată acea vineri din primăvara anului trecut, în care de trei ori îmi ieşise Noroc în cale, iar eu fugisem ca un disperat de ea. Vremea trece, şi eu rămân acelaşi pictor modest. Poate pentru că, într-o singură zi, am fugit de trei ori, de Noroc. O arătare hidoasă şi vulgară, un fenomen travestit în femeie. Da. Acelaşi pictor modest. Şi nici nu mă mir. Mie nu mi-a rămas altceva decât imaginea unei zile: un tablou la care, nici nu puteam să-i spun altfel decât "Vinerea Rozinelor timpurii."

Adina Ungur