Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare

 

 

Hecatompile. Un imens pustiu de nisip și grohotiș măturat de vântul rece care ridică nori de praf. Vălurile cenușii acoperă soarele și, în semiîntunericul zilei, doar semne prevestitoare de rău. Un peisaj apocaliptic la Porțile Caspiene  în care Regele Regilor, Darius III și-a stabilit popasul unei armate demoralizate, cu soldați aflați la capătul puterilor, zgribuliți în jurul unor plăpânde focuri lipsite de forța și strălucirea celor care ardeau cândva pe altarele lui Zoroastru. Doar Nemuritorii, plutoanele arcașilor de elită, continuau să vegheze cortul regelui Darius III, urmaș al Ahemenizilor. Un aer rece încărcat de spaimă străbătea această armată aflată în colaps și... pe bună dreptate.  După Granicos, Issos, Arbeles, Alexandru cel Mare cucerise, rând pe rând, toate metropolele imperiului: Persepolis, Suza, Babilon, Pasargades și acum se îndrepta către Ecbatana. Darius se repliase spre răsărit și hotărâse să-l înfrunte pe Alexandru chiar acolo unde se afla. Normal ar fi fost ca într-o asemenea confruntare să nu fie singur, ci întregul continent asiatic să se fi ridicat în spatele viteazului Rege. În speranța că ar putea reaprinde flacăra curajului generalilor săi, regele Darius III a decis să nu se mai retragă și să-l înfrunte pe Alexandru chiar acolo unde se afla. Dar cum să înfrunți o armată care deja se făcuse cunoscută în întreaga lume după Granicos, Issos și Arbeles? Victoria de la Granicos le asigurase macedonenilor dominația în Ionia și Asia Minor. Issos le-a pus Siria la picioare Fenicia și Egiptul, iar victoria de la Arbeles le-a deschis calea către Babilon și Asia Centrală. Și cu toate aceste victorii Alexandru nu și-a dovedit decât geniul de mare strateg. Acum, aici la Hecatompile va începe marea schimbare.

Dincolo, în armata Regelui Regilor, generalii nu se mai supun ordinelor acestuia conștienți de superioritatea armatei macedonenilor. Înainte de mijirea zorilor, năvălesc în cortul regal cu scopul de a-l lua prizonier și de a-l duce la Bactriana să-l predea lui Alexandru în schimbul unui tratat prin care acesta să recunoască suzeranitatea lor asupra satrapiilor orientale.  Vestea răpirii regelui s-a răspândit iute în tabără și din mândra armată persană care-i înfruntase pe toți năvălitorii în câmpiile Mesopotamiei nu mai rămâne decât un pâlc de călăreți și un car ce purta un rege în lanțuri mânat pe drumurile Asiei, într-un nor uriaș de praf.

Între timp, Alexandru ajunsese la Hecatompile și își pregătea trupele pentru înfruntarea cu armata persană. Spre seară, în tabără, vin doi dezertori persani – Baghistanes și Artabelos și-i povestesc regelui că Nabarzanes și Bessus l-au detronat pe regele Darius III și se îndreaptă cu el spre Bactriana. Urmat de 500 de călăreți, Alexandru străbate stepa asiatică și-i ajunge pe răpitori din urmă. La apariția avangărzii lui Alexandru,  Bessus și Barssentes îl înjunghie pe regele Darius și dispar. Așa a pierit ultimul mare suveran din dinastia Ahemenizilor!

Ajuns lângă regele mort, Alexandru rămâne pironit locului, poate, în cea mai solemnă clipă din viața lui. Își scoate mantia de purpură și o așterne peste trupul lui Darius III, drept lințoliu. Era anul 330 î.Ch.. Gestul regelui Macedoniei va rămâne în eternitate nu ca un semn că lua sub protecția lui rămășițele pământești ale altui rege, ci ca un simbol al voinței de a se identifica cu el- de-aici încolo, Alexandru, regele Macedoniei va fi urmașul Marelui Rege, al lui Darius III. A fost un gest de onoare de la un mare suveran către  un alt mare suveran.

 Trecuseră 150 de ani de când perșii năvăliseră peste țara lor  cucerind Tracia, Macedonia și Tesalia ocupând  până și Atena. Întreaga Grecie s-a cutremurat atunci de spaimă la vestea că Erehteionul fusese ars din temelii. A urmat apoi, bătălia de la Salamina când armatele lui Darius II au fost scufundate de corăbiile aduse de Temistocle. Victoriile de la  Salamina, Plateea și Micale i-au adus pe greci în culmea entuziasmului. Pentru ei omenirea se va împărți de aici încolo  în două categorii: ei,  grecii instruiți și educați și ceilalți, barbarii neciopliți. Apariția lui Isocrate și discursurile lui vehemente împotriva barbarilor a creat doctrina imperialismului elen. În viziunea lui, nu pacea cu perșii era soluția, ci spulberarea acestora. Ca discipol al lui Isocrate, Filip al Macedoniei îi cheamă pe toți grecii să se unească și să ia parte la expediția împotriva Asiei. Cum nici Atena și nici Teba nu s-au supus de bunăvoie, la anul  338, cavaleria macedoneană condusă de Alexandru, care avea doar 18 ani, îi zdrobește pe rebeli la Cheroneea. Astfel s-a instituit Liga de la Corint  și în fruntea elenilor, Alexandru pornește la cucerirea Asiei. În anul 330, ajung deja în fața vechii capitale Parsa (Persepolis) pe care o devastează incendiind până și minunatul palat Apadana.  De ce a organizat Alexandru acest act de vandalism? Pur și simplu pentru a pune Apadana pe celălalt talger al balanței, pe primul stând Erehteionul. Dinte pentru dinte; era răzbunarea cerută de zei pentru a pune echilibru între două lumi.

 Însă marea schimbare avea să se zămislească la Hecatompile în fața trupului neînsuflețit al Marelui Rege.

Ajunși la porțile Babilonului pe care îl credeau un oraș barbar, grecii rămân uimiți de civilizația peste care dau. Însuși Alexandu nu și-a crezut ochilor când a pășit pe calea sacră către templul zeiței Iștar, mărginită de ziduri acoperite cu frize de dimensiuni uriașe reprezentând lei, tauri, șerpi și alte animale fantastice. Aici, în Babilon, totul era ordonat, în funcție de ziguratul central ale cărui șapte etaje se ridicau până la 90 de metri deasupra nivelului orașului. Decorația palatului era de o splendoare nemaivăzută. Însă cel mai uimitor lucru din Capitală nu era nici poarta zeiței Iștar, nici templul lui Marduk, nici palatul regal, ci grădinile suspendate ale reginei Semiramida.

Cu cât înaintau mai adânc în Asia, cu atât creștea uimirea falangiștilor lui Alexandru: Suza, Babilonul, Persepolis aveau să fie depășite de Ecbatana, capitala Mediei. ”Orașul, spune Herodot, era alcătuit din șapte incinte concentrice, depășindu-se una pe celalată prin înălțimea crenelurilor. Cele ale primei incinte erau de piatră albă; pietrele celei de-a doua erau negre; ale celei de-a treia- de un roșu purpuriu; ale celei de-a patra – albastre; ale celei de-a cincea- de un roșu ca sardonixul. Ultimele două rânduri de ziduri erau placate cu aur și argint. Exact în centru se afla locuința regelui.”

Cât de sărăcăcioase și de amărâte trebuie să li se fi părut grecilor bietele târguri din piatră precum Peloponesul, în comparație cu ceea ce descopereau aici!

În aroganța lor, grecii se crezuseră cei mai inteligenți oameni din univers, dar iată că popoarele Orientului nu le erau cu nimic inferioare. Numai că ele nu se străduiseră să-și dezvolte nu numai inteligența, ci și alte facultăți. Orientalii puneau un mare accent pe dobândirea înțelepciunii și mai puțin pe acumularea de cunoștințe:

”Nu căuta să știi,

Timpul ți-o va spune

Nimic nu e mai frumos

Decât să afli fără să cauți...”

Grecii făcuseră câteva descoperiri capitale pe calea raționamentelor deschizând calea științei moderne în vreme ce orientalii, având preocupări total diferite, ajunseseră la adevăruri la fel de importante pentru dezvoltarea umanității. Pentru ei singura realitate era sacrul, supranaturalul a cărui existență terestră nu era decât o reflectare.

Falangele grecești conduse de Alexandru și-au continuat înaintarea lăsând în urmă Mesopotamia, Babilonul, Paretacena și Media. Au trecut și de Porțile Caspiene pătrunzând adânc în inima Asiei. Alexandru cel Mare nu era unul dintre acei cuceritori care disprețuia locurile pe unde trecea. Era un tânăr înflăcărat care purta cu sine spiritul fraternității, mama lui, Olimpia, îl trimisese încă de la vârsta de 13 ani să petreacă un timp în Moesia, în grota nimfelor unde fusese inițiat în misterele ezoterice înrudite cu ceremonialele orfice.

Educația lui ezoterică l-a făcut să nu-i disprețuiască pe barbari și să vădească un sentiment de vădită simpatie față de cultura și civilizația lor. De fapt, în ochii multor greci era el însuși un barbar,  tatăl său fiind macedonean, iar mama, iliră. În ochii lui, tinerii luptători persani aveau același drept la viață ca și tinerii greci și se întrista când le vedea leșurile pe câmpul de luptă. Pentru el, învățăturile lui Isocrate de-a se purta cu grecii ca un prieten, iar cu barbarii ca un stăpân, nu mai aveau nicio valoare.  Dansul Eriniilor pe ruinele Persepolisului fusese de ajuns și  se făcuse dreptate.

Dar toate aceste cuceriri ale lui trebuiau să fie administrate și nu avea cum să îndeplinească acest deziderat decât ori oprindu-se din incursiunile lui de cucerire, ori asociindu-și populațiile autohtone. Și cu cât îi studia mai bine pe localnici, cu atât era mai sedus de modul lor de viață, de valorile lor. ”El nu și-a pus în minte, spune Plutarh, să cotropească în grabă Asia, ca șeful unei bande de tâlhari; nici să o pustiiască și să o prade, ca și cum devastarea și prădarea i-ar fi putut aduce o nesperată fericire...Vrerea a fost aceea de a supune orice ținut locuit unui singur fel de a gândi și pe toți oamenii – ca cetățeni ai unui singur stat și ai unei singure guvernări. Dacă Marele Zeu, cel care trimisese sufletul lui Alexandru aici jos, nu l-ar fi chemat pe neașteptate la el, în viitor n-ar mai fi existat decât o lege unică pentru toți oamenii, și întregul Univers ar fi fost condus sub semnul aceleiași justiții, sub semnul aceleiași lumini. Modul în care el și-a gândit expediția ne dovedește că a acționat ca un adevărat filozof, nu pentru a cuceri bogății însemnate, ci pentru a face să domnească pacea universală, concordia, unirea și pentru ca toți oamenii să comunice între ei. Socotindu-se trimis din ceruri ca să fie în egală măsură reformatorul, conducătorul și împăciuitorul Universului, el i-a strâns pe toți la un loc, din toate părțile, punându-i să soarbă toți, am putea spune, din aceeași cupă a fericirii. Punând laolaltă existențele, moravurile, legăturile prin căsătorie și obiceiurile, el a impus tuturor oamenilor în viață să socotească totalitatea pământului locuit drept patria lor și i-a poftit pe toți oamenii de bine să se simtă înrudiți – lăsându-i la o parte doar pe cei netrebnici.”

Da, doar pe netrebnici, nu pe barbari cum clamase Isocrate!

Între timp, Bessus, cel care își ucisese regele s-a refugiat în Bactriana cu scopul de a se încorona. Ba se mai și  lăuda că va spulbera armata grecilor. Alexandru știa cu cine are de-a face și a înțeles că trebuia să-l hărțuiască spre a nu-i da timp să se organizeze. Primul lucru pe care l-a  făcut- și-a apropiat o parte din prinții asiatici spre a nu se coaliza cu Bessus. Era pentru prima dată în istorie când un cuceritor își administra ținuturile cucerite prin conducătorii locali făgăduindu-le respectarea drepturilor și a personalității lor. Până și populațiile au înțeles caracterul liberal al noii ordini instituite de Alexandru și, după o perioadă de ostilitate, i s-au alăturat.  În etape scurte, armata grecilor a ajuns până la Kabul, puțin mai sus de Kapișa Kaniș și aici Alexandru a pus temeliile unei noi așezări, Alexandria din Caucaz (Bergamul actual).  Dar scopul incursiunii era prinderea lui Bessus așa că marșul este reluat,  falangiștii ajung la Nautaca. Simțind că primejdia este aproape, sogdianul Spitamenes care îl ascunsese pe Bessus decide să-l prindă și să-l predea legat lui Alexandru spre a nu-și pune țara în pericol. Iată că bumernagul i se întorcea lui Bessus.  Adus în fața lui Alexandru acesta l-a întrebat de ce și-a ucis regele.  Răspunsul cinic a fost că a fost un gest pentru a câștiga bunăvoința lui, lucru care l-a înfuriat pe Alexandru și drept pedeapsă pentru obrăznicia lui a fost bătut cu vergile și trimis la Bactra spre a fi judecat.

Prinderea lui Bessus nu însemna și pacea în teritoriile cucerite. În teritoriile muntoase de pe valea Oxusului populațiile începuseră să se revolte. Pentru a pune capăt situației trebuia să cucerească Marakanda (Samarkandul), capitala Sogdianei. În cursul întregii operații Alexandru s-a arătat dur și neiertător cu cei care se revoltaseră - nu mai era o campanie pentru fraternitate, ci una de forță și de supunere.  

Venise timpul ca Alexandru  să pună ordine în cetățile cucerite care se revoltaseră. Și prima a fost Marakanda unde deja trimisese avangarda sub conducerea lui Kleitos, iar  acum era asediată. Satrapul Spitamenes spera să-i lichideze pe macedoneni înainte să vină grosul armatei mizând pe drumul plin de piedici din munți. Alexandru a cucerit Marakanda și a rămas o vreme în cetatea care la acea vreme nu avea strălucirea pe care i-o va da mai târziu Tamerlan și urmașii săi. De pe dealurile Marakandei privirea se pierdea în zare spre nord și spre est. Oare până unde se întindea acea câmpie și ce se afla dincolo de ea? Dar pentru a-și răspunde la întrebare a decis să exploreze ținuturile necunoscute și, într-o dimineață din toamna anului 329, a pornit la drum însoțit de Ptolemeu și de un grup de călăreți. Așa a ajuns în stepa kirghiză măturată de vânturile care băteau cu dușmănie ”de la țărmul Oceanului Înghețat până la zidurile Khorasanului”. Convins că ajunsese la una din marginile lumii,  Alexandru caută un loc pentru înălțarea unui templu în cinstea lui Dionisos și pune să fie ridicată o piramidă din pietre. În apropiere, hotărî să ridice un oraș pe care l-a numit Alexandria Eshate (Alexandria de la capătul lumii). S-a întors, apoi, în Marakanda și-a luat armata si a plecat la Bactra unde a stat vreme de 2 ani între 329-327 î.Ch. Se zice că acolo se născuse Zoroastru, lucru suficient spre a-i conferi prestigiu cetății. Locuitorii din Bactriana și din Paraponisada îl considerau ”Maică a cetății”, Centru al Universului.  Din Bactra, Alexandru a plecat în Egipt vizitând templul lui Ammon unde marele preot i-a prezis că într-o zi va ajunge ”conducătorul și reconciliatorul  Universului”. La înapoierea din acest pelerinaj, a întemeiat orașul Alexandria de pe Nil desenându-i conturul cu o făină atât de albă și fină încât toate păsările de pe Nil au venit să se hrănească. Era anul 332 î.Ch. și Alexandru avea doar 24 de ani. De-a lungul expedițiilor sale nu încetase să câștige experiență în cunoașterea oamenilor și a vieții. Era convins că ”putea să stabilească legături între toți oamenii, să-i facă să trăiască ocrotiți de o justiție unică, la fel cum trăiau sub o lumină unică”. Mulți dintre satrapii din ținuturile cucerite au venit să se pună sub protecția sa, iar el i-a reînscăunat în fruntea provinciilor lor dublându-i cu o administrație macedoneană. Atât de mult s-a integrat lumii pe care o cucerise, încât în anii 329-328, când i-a primit pe amabasadorii Tebei și ai Corintului, aceștia au rămas uimiți găsindu-l așezat pe un tron de aur cu tiara pe cap și înconjurat de o gardă de tineri persani asemeni Nemuritorilor lui Darius. Ceea ce n-au înțeles grecii era gradul de înțelepciune la care ajunsese tânărul Rege. El știa  că dacă voia să se facă ascultat de noii supuși trebuia să se impună și să fie respectat, că fastul  de la Curte era un semn al puterii pe care orientalii îl numeau ”mantia Statului” (Libas-I -Daulet).  Perșii erau obișnuiți să se încline în fața regilor lor și să-i respecte și chiar erau șocați de familiaritatea cu care macedonenii îl tratau pe Alexandru.

Dar dincolo de toate acestea, Alexandru cel Mare a dat întâietate legii elene în multe domenii: în administrarea provinciilor, în regulamentele armatei, în unificarea sistemelor fiscale și a monedei, în autoguvernarea democratică a cetăților. În schimb, în relația dintre rege și supuși a dat întâietate legilor asiatice lucru greu de înghițit de grecii cei aroganți. Niciodată, niciun grec nu se prosternase în fața altui grec, egalitarismul lor înnăscut nu le-o permitea. Chiar și zeilor le înălțau rugăciuni stând în picioare. Nu Isocrate îi batjocorise pe orientali spunând că ”salutau tăvălindu-se pe jos”? Și iată că acum, regele  le cerea macedonenilor lui să facă asta ceea ce i-a determinat să se răzvrătească.  Însă Alexandru a rămas inflexibil în fața generalilor săi și s-a impus cu toată autoritatea.

Cât a stat la Bactra  s-au petrecut două evenimente de mare însemnătate: a fost judecat trădătorul Bessus și Alexandru  s-a căsătorit cu Roxana. Alexandru cel Mare a ținut ca ucigașul regelui Darius III să fie judecat chiar de perși alcătuind astfel un tribunal suprem, iar el s-a mărginit să rostească doar rechizitoriul. Bessus a fost declarat vinovat de crimă, răzvrătire și ”lese-majeste” ceea ce i-ar fi atras pedeapsa cu moartea. Alexandru a poruncit să-i fie tăiate nasul și urechile și să fie dus la Ecbatana unde să fie răstignit de un copac chiar în ziua sărbătorii naționale a perșilor și mezilor.

Atunci când falangele macedonene au intrat în Maracanda, satrapul Spitamenes care se revoltase  a fugit din calea lor și s-a ascuns la una din căpeteniile scite. Pentru a-și arăta neutralitatea și pentru a evita o confruntare cu Alexandru,  sciții l-au decapitat și i-au trimis capul într-o țeapă macedonenilor. Mai rămânea de cucerit un bastion al uneia din căpetenii, Oxyartes, care se aliase cu Spitamenes. Așa cum prezisese oracolul, grecii au cucerit fortăreața și au pus stăpânire pe o pradă uriașă pentru că nobilimea sogdiană acolo își pusese averile la adăpost. În sala cea mare a castelului l-au găsit pe Oxyartes cu familia lui plângând și așteptând să fie duși în sclavie. Printre fiicele lui era și o adolescentă de o frumusețe răpitoare de care Alexandru s-a îndrăgostit nebunește. Nu numai că nu i-a pedepsit familia lui Oxyartes, dar i-a cerut mâna Roxanei cu mare cinste și mare onoare. Prin căsătoria lui cu o prințesă asiatică mai făcea un pas către îndeplinirea operei de pacificare și reconciliere. Nădăjduia să aibă un fiu cu dublă ascendență- macedoneană și persană care să- i ducă visul mai departe.

După nunta care a durat șapte zile, regele  l-a primit în vizită la Bactra pe Farasmanes, regele horasmienilor  care i-a propus să lupte împotriva sciților așezați la marginea de miazănoapte a imperiului său, dar Alexandru l-a refuzat. Intenția lui era acum să se îndrepte către India. Și de astă dată, dorința lui era să includă noi populații în oikumene-ul său, nicidecum să cucerească noi teritorii. Ce se știa despre India în Atena și Corint în secolul III î.Ch. ? Mai nimic.  Și cum nu era omul care să pornească o expediție fără să fie bine organizat, în primăvara anului 327 părăsește Bactra și se mută în Alexandria din Caucaz, apoi, la Nikaia. Alexandru cel Mare dispunea acum de o armată considerabilă de aproape 120 000 de oameni din care 30 000 erau macedoneni, iar restul erau contingente orientale. În primele zile ale lui aprilie, și-a împărțit forțele în două corpuri de armată: primul sub comanda  lui Perdicas și Hefestion, al doilea sub conducerea lui Alexandru și trebuiau să se întâlnească înainte de a trece Indusul. Odată ajuns la Indus, primește un ambasador din partea regelui ținutului  care-i oferă în dar Taxila, cel mai frumos oraș așezat între Indus și Acesines. La marginea orașului este întâmpinat de prințul Taxiles escortat de elefanți împodobiți cu mătăsuri și pietre prețioase. Cu prințul la dreapta, regele macedonenilor își face intrarea în Taxila. Bunăvoința prințului nu era chiar gratuită, ci, în schimb, cerea să-l ajute în confruntarea  cu Porus, regele pauravilor. Cum regatul se afla în calea expediției sale, confruntarea dintre cele două armate a fost inevitabilă. Întâlnirea dintre regele Macedoniei și regele Porus a rămas legendară. După prezentările de rigoare Alexandru îl întrebă  pe bătrânul rege cum dorea să fie tratat.

-Regește,  a rostit Porus cu demnitate.

Impresionat de mândria și frumusețea bărbătească a regelui de peste 70 de ani, Alexandru s-a purtat cu el cu multă generozitate. Nici prin cap nu-i trecea Marelui Rege să anexeze așa pe nepusă masă niște popoare cu o civilizație ciudată, dar foarte dezvoltată așa cum erau popoarele Indiei. Singura lui dorință era să le vadă fuzionând. Și-a continuat marșul spre est înaintând către ținutul Cașmirului. Clima, însă le era potrivnică și soldații încep să se revolte. În cele din urmă, cedează în fața lor și ordonă retragerea. Înainte de-a părăsi malurile Hyfazului pune să se ridice acolo 12 altare dispuse în cerc  ca 12 lăcașuri ale soarelui pentru a marca locul până unde ajunsese armata elenă. Pe soclul lor scrie: ”Alexandru, fiul lui Filip și al Olimpiei a venit până aici”. La întoarcere, nu mai merge în fruntea armatei, ci în ariergardă purtând în suflet rana unui vis neîmplinit.  Tot galopând prin Asia, adolescentul devenise bărbat și descoperise că lumea era cu mult mai mare decât se credea la Atena, că existau popoare la fel sau mult mai civilizate decât grecii și că dovada maximei înțelepciuni a unui conducător consta în însușirea valorilor spirituale ale acestor popoare, nu în oprimarea lor,  că simbioza dintre Orient și Occident trebuia să se petreacă înainte de toate în adâncul ființei sale. De aceea Alexandru  a fost unicul mare conducător care putea să ducă la bun sfârșit această operă fără precedent din analele umanității. Mare parte a generalilor săi nu-l înțelegeau, iar soldații, nici atât. Această retragere l-a făcut să înțeleagă că între el și oamenii lui era o imensă diferență: ei credeau că regele cedase dorinței lor de-a se întoarce acasă, însă realitatea era că Alexandru avea un vis care nu avea nimic în comun cu oamenii lui. Pe la mijlocul anului 325, expediția  a ajuns la Oceanul Indian. Peste tot pe unde a trecut, Marele Rege a tot înființat Alexandrii.

Au ajuns, în cele din urmă,  în Deșertul Gedroziei care acoperea partea de miazăzi a Belucistanului, ținut arid și uitat de Dumnezeu, locuit la acea vreme de popoare primitive numite de greci ”ihtiofagi” pentru că se hrăneau doar cu pește uscat. Sleiți de putere, înfometați și însetați, după 60 de zile de marș printre dune, puțini supraviețuitori ajung la porțile cetății Pura (Bampur). De aici au pornit către Pasargades unde descoperă că mormântul lui Cirus fusese profanat și satrapii reveniseră la vechile matrapazlâcuri. Chiar și unele garnizoane grecești se răzvrătiseră. Dacă Alexandru ar fi întârziat mai mult continuându-și expediția în India, n-ar mai fi găsit nimic din ceea ce înfăptuise. A înțeles că trebuia să ia măsuri aspre dacă nu voia ca imperiul să se destrame sub ochii lui.

Dar asprimea și neîndurarea, aplicarea continuă a pedepselor nu-i stăteau în fire, el fiind generos și convins că puterea exemplului și forța convingerii ar fi fost suficiente. Așa a înțeles că visul lui de-a uni Orientul cu Occidentul avea nevoie de câteva generații pentru a se realiza.

În primăvara anului 324,  părăsește Suza îmbarcându-și trupele ușoare pe corăbii și coboară pe fluviul Eulaios până la mare cu scopul de-a explora Golful Piersic. Între timp, în rândul falangiștilor macedoneni nemulțumirile sporeau. Nu participaseră la toate expedițiile și nu câștigaseră atâtea bătălii fără măcar să se întoarcă la casele lor cu prada de război, gândind numai la câte bogății văzuseră în cetățile cucerite. Nu peste mult timp, câțiva generali pun la cale un complot și se hotărăsc să-l ucidă pe rege. Intriga este descoperită la timp și complotiștii sunt condamnați la moarte.  Situația avea să degenereze când, la distanță de aproape doi ani, prietenul său Kleitos îl ofensează pe rege și acesta, într-un acces de furie, îl ucide. Durerea regelui nu mai avea margini: crescuse împreună cu Kleitos și prietenul lui îl insultase atât de grav, iar el nu s-a putut abține.  De la an la an, tot apăreau noi conjurații puse la cale de tinerii generali. Decizia lui de-a amesteca escadroanele macedonene cu perșii, parții, sogdienii, bactrienii considerați de greci barbari a umplut paharul. Prima decizie pe care o ia pentru a mai astâmpăra clocotul mâniei falangiștilor a fost de a lăsa la vatră pe mare parte dintre ei. Rezultatul  a fost exact invers.  Atunci, regele s-a hotărât să se retragă în palatul său unde s-a închis și n-a vrut să mai primească pe nimeni. Armata semăna acum cu o mare în plină furtună, dar nici Alexandru n-a cedat deloc. A încercat o reconciliere cu generalii săi, dar n-a fost posibilă așa că, a decis să se sprijine doar pe trupele asiatice crezând că va produce un șoc psihologic macedonenilor. Nici un alt conducător n-a mai îndrăznit în întreaga istorie a omenirii ceea ce a făcut Alexandru cel Mare. I-a convocat pe perși și unora le-a dat titlul onorific de ”Rudă a regelui”, apoi,  le-a recunoscut, potrivit obiceiului oriental, dreptul la îmbrățișare. A pus să fie retrase santinelele macedonene, a înlocuit escorta regală de greci cu perși, iar soldaților săi le-a trimis vorbă că sunt liberi să plece unde vor. Atât de mult s-a identificat cu visul său de-a uni Orientul cu Occidentul încât a renunțat la propria armată. Văzând că regele lor nu glumește, soldații macedoneni au cedat, au venit în fața castelului și-au aruncat armele cerându-și iertare. ”Au spus că vor sta în fața castelului, până ce Alexandru se va îndura de ei”.(Plutarh) În cele din urmă, Alexandru a venit în fața veteranilor săi și într-un gest de mărinimie le-a declarat:

”-Pe voi toți de față vă numesc ”Rudele mele” și vreau să purtați acest nume începând de azi!”

Din acel moment a poruncit să se pregătească un mare ospăț. Câștigase cea mai mare victorie din viața lui – își supusese cu dârzenie întreaga armată. Edificarea monarhiei universale putea să-și urmeze calea așa cum visase Marele Rege.

Cu 200 de ani înainte de-a se fi născut Alexandru, Empedocle formula următoarea reflecție:

”Nu există o faptă îngăduită unora,

Și neîngăduită altora;

Legea cuprinde totul și pe toți.

La fel ca aerul care domnește până-n zări,

La fel ca nesfârșita lumină a cerului...”

Acesta era exact idealul care îl inspirase pe rege în toate acțiunile lui. Mai întâi, aplicată între hotarele strâmte ale Macedoniei, apoi, cuprinzând întreaga Elada și, în cele din urmă, întregul Imperiu Persan. Câteva evenimente din viața lui Alexandru l-au marcat definitiv. Unul dintre acestea a fost vizita la templul zeului Ammon unde marele preot Psammon  i-a prezis că va guverna lumea. Apoi, un alt moment important a fost atunci când a intrat în sanctuarul regelui Cirus întemeietorul dinastiei Ahemenizilor cu care Alexandru semăna în multe privințe. Acolo, în fața sarcofagului, citind următorul epitaf: ”Sunt Cirus, cel care acucerit pentru perși acest imperiu. Nu mă pizmui pentru singurul lucru ce-mi rămâne: doar un pumn de țărână ce-mi învelește trupul”  Marele Rege a conștientizat că trebuia să-și asume în totalitate statutul de stăpân al lumii. Reconstituind imperiul Ahemenizilor nu i-a schimbat cu nimic tradiția și datinile așa cum nu s-a amestecat tatăl său în guvernarea Atenei și a Tebei. Marele său proiect de a-i pune pe toți pământenii unii în legătură cu alții  a început să se materializeze prin construirea unei infrastructuri trainice, prin construirea a numeroase orașe de-a lungul drumurilor și fluviilor pe unde trecuse, prin schimburile de mărfuri dintre ele pe care le-a susținut și încurajat, prin păstrarea formelor de cult ale diferitelor popoare pe care le cucerise. Platon afirmase cândva că ”fericirea lumii nu va fi asigurată decât în ziua când puterea politică și filozofia  se vor întâlni în același bărbat”. Iar Putarh îl felicita pe Alexandru pentru faptul că ”avea atâta putere în mână și nu s-a purtat ca o căpetenie de hoți, ci ca un filozof”.

A fost un strateg fără egal, fiecare acțiune de-a sa a fost ghidată de o gândire superioară în care problemele culturii și civilizației au avut un loc esențial. Elenii puneau mare preț pe cultură și Alexandru a fost mai grec decât toți grecii când a cucerit frumoasele cetăți asiatice nu pentru a-și mări averea personală, ci pentru a zămisli și a propaga valori civilizatoare. De aceea a și creat la Alexandria un Museion în care să fie adunate, studiate, comparate, toate mărturiile despre activitatea creatoare a omului. Ideea i-a fost insuflată de maestrul său Aristotel și cel mai de seamă lucru înfăptuit a fost Biblioteca din Alexandria. Ocupând tronul Ahemenizilor, Alexandru a pus bazele unui stat omogen. Fiul Olimpiei, educat în dragostea pentru  cunoaștere și prețuirea frumosului, a cunoscut  toate cosmogoniile uimitoare ale perșilor și ale mezilor: întrebându-i pe magii zoroastrieni despre doctrinele lor i s-a răspuns că ”Lumina Luminii asemănătoare unei torțe închise într-un cristal” a stat la originea Creației. Apoi, pătrunzând în pădurile indiene i-a cunoscut pe asceții care păreau rupți total de condiția umană și care i-au vorbit de Brahma, Indra și Șiva. Străbătând întreaga Asie a cunoscut fel de fel de credințe și de zei, dar de fiecare dată când îi întreba pe preoții acestora care-i misiunea supremă a omului, primea același răspuns: ”A-l mărturisi pe cel Unic”. Indiferent ce nume ar fi avut. Și aceasta era și aspirația Marelui Rege, însă visul lui de a-i uni pe toți supușii întru credința unui singur zeu universal era imposibil. ”Toți erau de acord, spune Polibiu, că geniul regelui depășea măsura umană. El cuprindea toate domeniile și strălucea ca un soare”. De aceea Alexandru a hotărât să ceară tuturor cetăților cucerite să i se recunoască ”onoruri divine”. Pentru orientali era un lucru obișnuit să-și considere suveranii divinități, dar grecii își zeificau eroii doar după moartea lor. Niciodată până atunci nu au acordat o asemenea cinstire unui om în viață. Și totuși...la cerința lui  toate cetățile grecești  printre care și cele mai rebele- Atena, Sparta, Teba,  Corint- au emis un decret: ”Întrucât Alexandru dorește să fie zeu, să fie”. Și au trimis amabasade la Babilon pentru a-i duce coroanele de aur dorite la începutul primăverii anului 323.  În toamna anului 324, Alexandru ia drumul Ecbatanei unde se stabilește o vreme pentru a celebra serbările lui Dionisos. Bucuria i-a fost întunecată de moartea celui mai bun prieten al lui, sufletul lui pereche care-i ghicea cele mai intime gânduri, Hefestion. S-a întors în Babilon, dar și aici îl aștepta o surpriză: câțiva magi l-au așteptat la porțile cetății și l-au implorat ”să nu intre în oraș că șederea aici nu-i va aduce noroc”. Și au avut dreptate. Câteva evenimente rău prevestitoare, dar și apariția primelor crize de paludism l-au doborât.

 În 7 iunie 323, regele cade la pat scuturat de friguri; puterile îl părăseau văzând cu ochii și febra creștea continuu. Vestea bolii Marelui Rege s-a răspândit în tot palatul și mii de veterani nevrând să creadă că regele lor e bolnav au năvălit în palat și au trecut în tăcere pe lângă patul muribundului dându-i onorul cuvenit. Alexandru și-a săltat capul și a întins mâna dreaptă fiecăruia dintre ei luându-și rămas bun de șla veteranii lui. În noaptea de 12 spre 13 iunie anul 323 s-a stins din viață rostindu-și testamentul: ”Imperiul să rămână pe mâinile celui mai vrednic,” adică, conform vechilor tradiții macedonene, urmașul lui să fie ales în urma plebiscitului armatei.

Trupul neînsuflețit a fost îmbălsămat și generalii au început să se certe pentru locul unde va fi înmormântat știind că va deveni centrul imperiului. Ptolemeu Lagidul, bunul lui prieten, i-a luat trupul pe furiș și l-a dus în Alexandria să se odihnească într-un sicriu de aur aflat între două torțe ale lumii antice: Farul și Museion. Cum era de așteptat, în urma lui, Imperiul a început să se destrame.

Paradoxal, poate, Alexandru cel Mare a purtat un vis, dar nu a fost un visător. Pentru el materializarea practică a ceea ce plănuia a avut o valoare mult mai mare decât concepțiile grandioase ale altor suverani. A fost un rege cu mult bun-simț, înțelept, generos, cultivat, echilibrat. Din nefericire, nici după moartea sa fiul lui Filip și al Olimpiei n-a avut tihnă. Ptolemeu XI, cel care a domnit într 107- 88 î. Ch. i-a furat sarcofagul din aur și l-a înlocuit cu unul de sticlă; Ptolemeu IV Filopator l-a mutat într-un alt edificiu, iar Cleopatra VII într-un moment de criză financiară și-a însușit toate bogățiile mormântului. Asemeni unor șobolani înfometați toți au ronțăit din rămășițele marelui dispărut și nici până în ziua de astăzi nu se mai știe nimic despre ele. Doar marea citadelă, Alexandria deși a tot fost distrusă, jefuită, arsă, apoi  reconstruită, i-a supraviețuit    pentru că nu a fost un oraș ca oricare. Chiar dacă farul ei s-a stins, chiar dacă biblioteca i-a fost arsă, Alexandria a rămas mărturia visului unui mare strateg peste veacuri. 

Lawrance Durrel o descrie astfel: ”Când se lasă noaptea și alba cetate își aprinde miile de lumini din parcuri și clădiri, în timp ce prin glasul nenumăratelor posturi de radio se revarsă ritmurile misterioase ale Marocului sau Caucazului, ea seamănă cu un uriaș pachebot de cristal ancorat în Cornul Africii, ale cărui sclipiri de diamante și opale se reflectă ca niște sfredele de metal șlefuit înfipte în apele uleioase din radă, peste formele întunecate ale crucișătoarelor de război. (...) După căderea nopții ea poate fi asemuită cu o junglă violetă, agitată, brutală, împestrițată de culori ce par a fi reflectate de fațetele unei prisme; în văzduhul palpitând de căldură, fleșele și minaretele se înalță tremurătoare în umbrele întunericului ca niște umbelifere țâșnind dintr-o mlaștină, deasupra lungilor linii palide ale coastei și deasupra cafenelelor populare, unde negrii dansează în sunetul unor tobe micuțe din pământ ars și unde clarinetele arabe își înalță, neobosit, melopeele seducătoare, tot atâtea invitații de dragoste”.

 

Bibliografie:  Jacques Benoist-Méchin, Alexandre le Grand: Ou le rêve dépassé, Librairie Académique Perrin, 1977

Cenaclu Literar: