Alexandru Ioan Cuza ( I)

Alexandru Ioan Cuza ( I)

 

”A trăi respectat sau a muri regretat, iată...deviza mea și de asemenea ambiția mea...”(Al. I. Cuza)

 

Numele  de Cuza apare în istoria politică a Moldovei încă din veacurile care au trecut. Neam de boieri de mijloc, Cuzeștii s-au ridicat, cu timpul, la înalte ranguri pe treptele cinurilor boierești, iar unii dintre ei au avut chiar un sfârșit tragic. Un anume Dumitrașcu, strămoș de-al lui Alexandru Ioan Cuza, a ajuns la rangul de vel-spătar în timpul domniei lui Mihai Racoviță, care, bănuindu-l de uneltiri, în ianuarie 1717, a pus ”să fie spânzurat de furca scrânciobului din fața curții domnești din Iași:  ”Atunci Mihai Vodă, mâniindu-se în grabă au spânzurat pe Cuza Spătarul, nepricestuit, încălțat, îmbrăcat, dându-i vina că au scris el la feciorii lui...ca să vie să prindă pe Mihai Vodă din Iași, ce nu să știe întru adevăr au ba, numai în pizmă l-au omorât că aice  a fost năpaste, că n-a scris” (Ioan Neculce)

Așadar, după mărturia cronicarului, n-a prea fost vinovat, dar de spânzurat, l-a spânzurat domnul să-și ia de-o grijă. Șase decenii mai târziu, nepotul celui spânzurat, Ioniță Cuza ajunge spătar, însă vremurile erau tot mai tulburi- turcii nu mai pridideau cu samavolniciile, boierii cu pâra la Poartă și cu intrigile, iar domnii se schimbau unii după alții. Constatin Moruzi, care nu uitase sfârșitul tragic al predecesorului său, Grigore Ghica, dă ordin în august 1778 ca Ioniță Cuza și Manole Bogdan să fie puși la popreală, apoi, să fie descăpățânați iar capetele să le fie înfipte în poarta curții boierești ”ca să fie învățătură pentru întreg norodul.”

Nu se poate ca strănepotul lor, Alexandru Ioan Cuza, să nu fi meditat în cei șapte ani de domnie și în alți șapte de exil la vremelnicia acestei lumi și la nestatornicia firii umane.

Nepotul lui Ioniță Cuza, Ioan Cuza, tatăl viitorului domn al Principatelor Unite, ajunge postelnic și unic moștenitor al moșiei Barboși, din ținutul Fălciu, după ce îi despăgubise în bani pe ceilalți frați. Se căsătorește cu Sultana Cozadini, descendentă a unei familii genoveze, venită în țară de curând, de la Constantinopol, acolo unde se născuse. Alexandru a fost primul fecior al familiei, apoi, s-au născut Dumitru, care a amurit de tânăr căzând de pe cal, și Sultana.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 la Bârlad și a petrecut o bună partea a copilăriei la moșia tatălui său, Barboși, crescând printre țărani -  astfel se explică iubirea lui pentru oamenii satelor. A fost trimis la Iași, la studii, la pensionul francezului Victor Cuenim (unul dintre ofițerii lui Napoleon rămași aici în urma camapaniei dezastruoase din Rusia). La școală a fost coleg cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Matei Millo. În vara anului 1834, tânărul Alexandru Ioan Cuza pleacă la Paris cu vărul său Nicolae Docan și cu Vasile Alecsandri, pentru a-și continua studiile,  așa cum plecau toți fii de boieri.  Tinerii au fost găzduiți chiar în locuința supreaveghetorului lor Filip Furnaraki, grec de origine, mare iubitor de copii și un desăvârșit pedagog. ”Într-o duminică micile noastre cârduri se întâlniră, va evoca I. Ghica acele vremuri. Mentorii noștri se opriră un minutt de vorbă. Nu știu cum și nici în ce fel , dar ne-am pomenit deodată amestecați și braț la braț un muntean cu-n moldovean; vorbeam fiecare limbajul provinciei noastre și ne înțelegeam, parcă-am fi vorbit aceeași limbă. Ce revelațiune! Dintr-acel moment  nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți români!”.

În  decembrie 1853, Alexandru Ioan Cuza își trece bacalaureatul în litere și, împreună cu Vasile Alecasandri,  s-a îndreptat către Facultatea de medicină pe care a părăsit-o repede, ”neputând suferi disecțiile” și s-a mutat la drept. Spre sfârșitul anului 1839, s-a întors în țară ca membru al Societății economiștilor din Paris fără să-și fi terminat studiile la drept. În 1840, intră în magistratură. Era un bărbat frumos, amabil și curtenitor, prietenos, de statură mijlocie, cu părul casataniu și cu ochii albaștri strălucitori, inteligenți. Era plin de farmec și se bucura de bună primire oriunde se ducea.

La una din petrecerile boierești care se țineau lanț iarna în ”dulcele târg al Iașilor” a cunoscut-o pe Elena Rosetti, mai tânără cu cinci ani decât el, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a Catincăi, născută Sturdza, boieri care aveaau o moșie la Solești, în ținutul Vasluiului. Ca toți ceilalți boieri și aceștia aveau o casă la Iași unde își petreceau iernile. Crescută de o mamă aprigă, fără să fi fost trimisă la studii, Elena era mai degrabă opusă viitorului ei soț. Avea o înfățișare distinsă, fața ovală, ochii mari, negri, melancolici, era tăcută, timidă, complexată.

În aprilie 1844, cei doi fac nunta la Solești, iar Al. I. Cuza refuză să primească robii dați Elenei pe foaia de zestre. Firile lor opuse- unul vesel, cu tragere de inimă către lume și petreceri; cealaltă retrasă, izolată  a făcut ca  singurul lucru care să-i unească să fie respectul reciproc.

Iarna anului 1848 s-a dovedit a fi o iarnă grea pentru țărani și pentru cei mai puțin avuți, sfârșitul lui martie îi găsește pe oameni cu hambarele goale, înfometați, asupriți și împovărați de biruri, la mâna unei boierimi tot mai hrăpărețe și a despoticului domn Mihail Sturdza. O răzvrătire a lumii paupere din  ținuturile Moldovei părea tot mai iminentă. Odiosul regim al lui Vodă Sturdza era urât și blestemat de întregul norod.

Acest Sturdza, scria Alecsandri, vinde rangurile boierești, vinde posturile statului de la cele mai mici până la cele mai înalte; vinde scaunele clerului, vinde hotărârile judecătorești, vinde măsurile administrative; vinde cinstea; vinde cugetul oamenilor; vinde drepturile patriei noastre!”

Și unde mai pui că nesătulul vodă avea și doi fii asemenea lui: beizadeaua Grigorie și beizadeaaua Dimitrie. Mihail Sturdza era căsătorit cu fata bătrânului Ștefanache Vogoride, fost caimacam al Moldovei după 1821.  Fiind bey  de Samos, trăia în acele vremuri la Constantinopol și, dacă îndrăznea cineva să se plângă de samavolniciile domnului, se putea aștepta la cele mai maari persecuții, el având legături strânse cu toți marii demnitari de la Poartă. Starea de agitație a diferitelor pături sociale- țărănime, o burghezie aflată în fază incipientă, intelectualitate  a dus până la urmă la izbucnirea Revoluției de la 1848. (Pentru că ar solicita prea mult spațiu, rămâne subiect pentru un alt articol.) Spre deosebire de revoluția din Muntenia, mișcarea revoluționară din Moldova a fost mult mai restrânsă. Dându-și seama că e mai mult ”o opoziție gălăgioasă pe hârtie”, domnitorul Sturdza a trecut la represalii. Pe ulițele târgului, se vedeau o mulțime de oameni târâți spre închisori- se operează sute de arestări- și orășenii sunt anunțați că cei ”câțiva netrebnici” cu ”viclene închipuiri și amăgiri” au fost spulberați. În toate ținuturile ispravnicii au primit porunci strașnice să vegheze la liniștea populației  și la oprimarea oricărei ”adunături”. Lipsiți de un program concret de revendicări, fără nici un sprijin, lăsați la mâna milițiilor și a arnăuților lui Sturdza, tinerii revoluționari moldoveni au fost arestați. Printre ei și Alexandru Ioan Cuza  a fost prins, legat, dus într-o cazarmă și schingiuit, iar a doua zi după arestare, legat cot la cot cu încă 12 dintre fruntașii revoluției au fost urcați în niște căruțe de poștă și porniți spre Galați sub pază strașnică. De acolo urmau să fie trimiși în exil, în Turcia. Se zvonise că după ce urmau să fie îmbarcați și trimiși pe Dunăre se pusese la cale împușcarea lor. Doar că, ajunși la Brăila, se stârnește o furtună și șase dintre exilați printre care și Cuza reușesc să fugă. Rănit la un picior din cauza torturilor, Cuza nu-și pierde cumpătul și trage în cursă pe unul dintre ofițerii care-i supravegheau promițându-i că - l va conduce la ceilalți fugari. Ajunge cu el la clădirea consulatului englez, îi mulțumește cu nonșalanță ofițerului și înclinându-se cu ironie disimulată intră în curtea consulatului. Rămâne aici o vreme împreună cu ceilalți fugari, apoi, cu pașapoarte austriece pleacă cu un vapor pe Dunăre până la Baziaș.  Trec munții și ajung la Brașov, iar de acolo pleacă la Blaj unde erau în toi pregătirile pentru Marea Adunare. Pribegii moldoveni s-au întâlnit  la Brașov cu o parte din pribegii munteni. Alexandru Ioan Cuza avea doar 28 de ani și cu toate astea dovedise multă maturitate și chibzuință. Din Transilvania au decis să plece către Bucovina unde aveau mai multe posibilități să-și continue activitatea revoluționară. Pe 13 iunie, au ajuns la Cernăuți unde au constituit un nucleu revoluționar moldovean alcătuit din  Costache Negri, Vasile Alecsandri, Zaharia Moldoveanu, Alexandru Ioan Cuza ș.a.

Regimul lui Sturdza nu se mai bucura de niciun prestigiu nici în țară, nici în fața susținătorilor din afară. Din nefericire, peste Moldova s-a abătut și o epidemie de holeră  căreia i-a căzut victimă bătrânul Alexandru Cuza care mersese să ceară indulgență pentru fiul său de la Talaat Efendi, venit să-l mazilească pe vodă Sturdza.

Din pricina holerei situația politică și socială a luat o altă întorsătură, în principal, ținând cont de restricțiile de mișcare. Elena Cuza pleacă la Cernăuți și duce ajutoare exilaților, care, în toamnă, se îndreaptă către Paris.

În primăvara anului următor, noul domn,  Grigore Ghica  impune un caracter mai progresist administrației și invită pe tinerii revoluționari să se întoarcă în țară. Chiar merge la Constantinopol să-i întâmpine, arătându-și bunăvoința de-a colabora cu ei. Printre emigranții ajunși pe malul Bosforului se află și Alexandru Ioan Cuza care se întoarce în țară împreună cu domnitorul. În februarie 1851, Grigore Ghica îl numește ”director al departamentului din lăuntru” având de îndeplinit multe dintre funcțiunile statului. Om integru, cu un înalt simț al dreptății, Cuza se ocupă, în mod special, de multe dintre plângerile țăranilor.

În 1855, este ridicat la rangul de vornic, iar după un an este numit pârcălab al Covurluiului, important ținut al Moldovei cu port la Dunăre (Galați).

Sperând să fie reales în 1856, Grigore Ghica oferă sprijin foștilor revoluționari care întemeiază un Comitet Central al Unirii, lucru care-i atrage oprobiul diplomaților austrieci, dar și mânia Porții. La încheierea celor șapte ani de domnie Poarta a fost bucuroasă să scape de el. Este anul în care, în urma sângerosului război al Crimeei dintre Rusia și Turcia se încheie Pacea de la Paris, din martie. Tratatul încheiat prevedea și o serie de articole privind viitorul Munteniei și al Moldovei. Deși rămâneau mai departe sub suzeranitate otomană ele urmau să aibă o administrație independentă. Toate aceste articole incluse în Tratat se datorau activității neobosite a revoluționarilor munteni și moldoveni aflați la Paris: Nicolae Bălcescu, Costache Negri, Vasile Alecsandri etc. Austria a fost, de la bun început, ostilă Unirii Principatelor Române a căror anexare o dorea prin întreaga sa politică având drept scop accesul la gurile Dunării, principala cale de comunicație cu Europa. Planurile austriecilor mergeau până acolo încât doreau colonizarea acestor teritorii cu elemente germane pentru eliminarea treptată a băștinașilor. Iată ce scria contele Coronini: ”Printr-o largă și mai bine condusă emigrare și colonizare de elemente germane deprinse cu agricultura în valea Dunării, prin înlesnirea relațiilor comerciale și prin concentrarea inteligenței germane, a capitalului german și a puterii de muncă germane în țările acestea, sugera el, va putea fi accelerat procesul de asimilare, astfel că în scurt timp elementele germane mai puternice vor putea înăbuși pe cele indigene...” (Dan Berindei, Introducere la Documente privind Unirea Principatelor, volII, Ed. Academiei)

Retragerea trupelor austriece în primăvara anului 1857 a însemnat un mare eșec al politicii habsburgice. La Iași, Godel de Lannoy conducea o propagandă pe față împotriva unionismului. Despre Turcia ar fi inutil să spunem cu câtă furie a primit acest pas către Unire și, totodată, către neatârnare. Dar, Principatele trecuseră sub protectoratul Marilor Puteri: Anglia, Franța și..lângă ele era Sardinia. Vrând-nevrând, în ianuarie 1857, Poarta trimite firmanul pentru alegeri în vederea constituirii Adunărilor ad-hoc.

Dar, conform unei vechi zicale, cel mai mare dușman îți este dușmanul din casă pentru că-ți cunoaște cel mai bine rostul. Așa și în cazul nostru, cei mai mari dușmani ai Unirii s-au dovedit a fi antiunioniștii, boierii conservatori care nu doreau să piardă preivilegii, care unseseră bine toate ușile de la Constantinopol și se dedulciseră la mierea Puterii. Ia, să-l amintim numai pe măria- sa, boier Ioniță Balș, om nu prea strălucit la minte, dar pe cât de nătâng, pe atât de viclean. Slugoi atât la cancelaria austriacă (își luase în primire postul de caimacam al Iașului însoțit de doi generali austrieci) dar și la Înalta Poartă. S-a întâmplat că în februarie 1857, l-a chemat Scaraoțki  să mai dea niște firmane în lumea umbrelor, însă, cum întotdeauna e loc de mai rău, locul său a fost luat de Nicolae Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, dregător la Poartă și cu multe cimotii pe la cancelariile europene. Viclean din fire, la numirea în funcția de caimacam a mers la consulatul francez să-i pună vorbă bună la șefii lor de la Constantinopol și el, în schimb, nu va împiedica libera expresie a poporului. Chiar și lui Alexandru Ioan Cuza îi arăta multă bunăvoință, chemându-l să-și reia funcțiile din armată. Ba, l-a înaintat și în grad în aprilie 1857 și ca să-l discrediteze, după 4 zile, din locotenent l-a făcut căpitan pentru ”zelul arătat în serviciul statului”. Cu toate aceste atenții stăruitoare, Alexandru Ioan Cuza rămâne devotat cauzei Unirii. Ca să scape de el, în preajma alegerilor, caimacamul Vogoride încearcă să-l trimită într-o misiune aiurea, însă acesta își dă demisia pe care o trimite și consulului francez Victor Place. ”Cuzaki”, cum îl numea Vogoride în batjocură, este trecut în rândul ofițerilor de rang inferior, șters din listele electorale și trimis în concediu. Cu toate astea, Al. I. Cuza este ales deputat în Adunarea ad-hoc din partea orașului Galați.

În mai 1858,  în Conferința de la Paris a celor șapte puteri  se semnează o Convenție prin care cele două țări românești vor fi numite: Principatele Unite Moldova și Țara Românească. La Focșani, oraș aflat pe graniță funcționa o Comisie centrală care se ocupa de legile de interes comun. Tot la Focșani se prevedea o Curte de Casație comună. Ambele armate puteau avea organizare comună, dar cu steaguri deosebite. Rămâneau două țări diferite populate cu”moldo-vlahi”, dar sub suzeranitate turcească. Ceea ce n-a consfințit Conferința de la Paris urma să fie obținut prin continuarea luptei poporului. În septembrie, Cuza este înaintat la gradul de colonel și numit ajutorul șefului oastei, astfel că, făcând parte din guvern va semna toate actele de stat alături de ceilalți miniștri.

Un alt potrivnic al Unirii și al susținătorilor ei s-a dovedit a fi și bătrânul logofăt Ștefan Catargiu, boier nu prea mintos, având o cultură șubredă, dar multe privilegii. Numai că desele lui jalbe și jelanii trimise Porții i-au plictisit pe turci și l-au lăsat fără caimacamie.

Adunarea electivă a Moldovei s-a deschis cu solemnitate pe 28 februarie 1858. Și cum biserica nu putea să stea deoparte, mitropolitul Sofronie, apropiat al fostului caimacam Ștefan Catargiu, anunță că nu poate participa la Adunare pe motiv că aștepta răspunsul plângerii lui Catargiu făcut la Înalta Poartă. Ceilalți caimacami îi transmit prin V. Alecsandri să revină asupra acestei ”hotărâri vătămătoare”. Preașiretul prelat propune o nouă amânare care-l determină pe Kogălniceanu să spună că nu văzuse mai mare ”insultă făcută maiestății nației”.

Ei, dar acum începe ”veselia” mare: din cei 55 de deputați câți număra Adunarea electivă 33 erau membri ai partidelor naționale, adică, unioniști, iar ceilalți îl susțineau fie pe M. Sturdza, fie pe fiul acestuia, M. Sturdza. Partida Națională care avea majoritatea urma să desemneze un reprezentant, dar când s-au numărat și s-au publicat voturile în Monitorul Oficial erau nu mai puțin de 38 de candidați! Fiecare grup susținea candidatul său. Până la urmă, după îndelungi negocieri,  în noaptea din de 3 spre 4 ianuarie, 30 de deputați au încheiat un proces-verbal în care se angajau să-l susțină la domnie pe Alexandru Ioan Cuza. ”Pezevenghii ăștia vor să mă aleagă domn”, a zis el nefiind de față și crezând că-i o farsă. Și pe bună dreptate, pentru că nu figura pe listele electorale.

 S-au reluat toate procedurile și în 5 ianuarie 1859 tot orașul și restul țării a ieșit în stradă să întâmpine vestea cea nouă. Era una din acele zile de iarnă cu un soare vesel anume pregătită de sărbătoare. Ședința s-a deschis la ora 12 și deputații au fost invitrați să voteze în ordine alfabetică. La numărătoare a răsunat de 48 de ori același nume: Alexandru Ioan Cuza. Palid, profund emoționat, noul domn a depus jurământul: ”Jur...în fața țării mele, că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române”.

Mihail Kogălniceanu a rostit cu acest prilej un memorabil discurs:

”După una sută cincizeci și patru de ani de dureri, de umiliri și de degradație națională, Moldova a intrat în vechiul ei drept, consfințit de capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pe capul său, pe domn...

Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare s-a înălțat însăși naționalitatea română...Alegându-te pre tine domn în țara noastră noi am vrut să arătăm lumii aceea ce toată țara dorește: la legi noi, om nou...Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales pentru acei care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.

Nu uita că dacă cincizeci de deputați te-au ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!

Fă ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate...Fii simplu, Măria ta...fii domn cetățean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire...”

Telegrafiind ministrului său la Paris, consulul Victor Place aprecia că pentru prima, dată în istoria Moldovei, s-a ales domn fără să se cheltuiască vreun ban. Alexandru Ioan Cuza nici n-ar fi avut cu ce să-și cumpere voturile: avea în buzunar doar 8 galbeni și fusese cel mai sărac dintre candidații la domnie.

(Va urma)

Cenaclu Literar: