omul singur

omul singur

 

omul singur îşi aşază întotdeauna gândurile în cerc

le învaţă arta disimulării

apoi potriveşte monoclul pe ochiul orb şi scoate din jobenul de scamator

firimiturile cinei la care n-a venit nimeni

 

nu există secrete într-un univers translucid

trecutul i se lipeşte de mădulare ca o meduză caleidoscopică

parcă i s-ar fi şters jumătate de viaţă într-una dintre oglinzi

celălalt chip al său mimează cu discreţie fericirea

dar el nu-şi mai aminteşte cine e femeia care-l ţine de mână

 

de câteva nopţi visează stele în număr par

şi atât de aproape încât trebuie să-şi oprească respiraţia

să nu le spulbere

îl înspăimântă că ar putea dispărea până şi stelele din visul lui

 

mai bine le-ar socoti dispensabile

ca în ziua când şi-a aruncat la ghenă toate cămăşile

pentru că nu voia să-l recunoască vecinii cărându-şi în spate sufletul

sau mai bine ar pretinde că frumuseţea şi moartea

nu fac parte din garderobă

 

omul singur nu are o viaţă în plus

e doar o legendă în care îndrăgostiţii îşi înfig uneori

axul drumului

Cenaclu Literar: