Nimic şi absolut

Nimic şi absolut

De la nimic până la absolut ar fi o anumită distanţă mai mult sau mai puţin conştientizată, o distanţă măsurabilă într-o oarecare măsură, o întindere ce ar părea scurtă pentru unii şi lungă pentru alţii. S-ar pune problema ce zace dincolo de limita perceptibilului, până unde, prin intuiţie, ar începe absolutul şi în aceeaşi măsură, de unde, prin aceeaşi premonitorie intuiţie începe nimicul.

S-ar spune că nimicul e ceva ce nu există, precum nici absolutul. Dar, fără îndoială, prin experienţa de zi cu zi, mai puţin de absolut există, precum există mai mult de nimic.

Am putea face o analogie cu sunetele. Doar acele sunete între 250 - 8000 de Hz sunt percepute de urechea umană. Doar acelea există şi cauzează o anumită descărcare neuronală care mai apoi îşi găseşte o reprezentare precisă şi un anume sens prin intermediul sistemului nervos central. Prin repetare, un acelaşi sunet determină o aceeaşi reprezentare care conduce la certitidine prin experienţă. Poate că în felul acesta s-au format reperele, punctele de plecare către extreme, adică prin repetiţia unei aceleaşi experienţe către un acelaşi punct. Pe de altă parte unele sunete par mai curate, altele mai puţin, ca şi cum realitatea ar fi relativă depinzând în directă proporţie de acuitatea de percepţie a fiecăruia. Şi totuşi sunetele există pentru urechea umană, în sensul reprezentării, doar între o anumită limită de frecvenţă. Ce este dincolo de acestă limită nu există în sensul obiectivităţii, şi ca atare e greu de interpretat. Dincolo de aceste limite începe intuiţia, bănuiala, premoniţia sau necunoaşterea. Dincolo de aceste limite, prin inteligenţă, logică, bun simţ se poate doar imagina un fel de nimic sau un fel de absolut, în funcţie de capătul dinspre care privim.

Viaţa la rândul ei, cotidianul, ar părea a fi un ceva ce pendulează cu o anumită amplitudine între nimic şi absolut. Realul s-ar desfăşura între mai mult de nimic şi mai puţin de absolut. Adică un fel de adevăr, care devine real în virtutea percepţiei.

S-ar crede că nimicul şi absolutul nu fac parte din cotidian, ca şi cum doar ce este pipăibil cu mâna ar avea sens, ar avea culoare sau formă.

Trebuie însă să recunoaştem că noţiunea de nimic şi de absolut sunt abstracţiuni fără de suport fizic, adică în sensul identificării. Sunt noţiuni care ne fascinează şi pe care le folosim câteodată cu multă uşurinţă şi de cele mai multe ori inconştient.
La fel se petrece cu noţiunea de "total" sau "perfect". Mă întreb ce este perfectul? Până unde trebuie prelungită limita pentru a ajunge către perfect.

în acelaşi timp în virtutea cărui senzor am putea, sau am avea dreptul de a spune despre un ceva ca este perfect.

Cineva mi-a spus că nimic nu este perfect. Avea dreptate, deşi paradoxal, o noţiune abstractă se explică printr-una la fel de abstractă până la anulare. Adică nimicul anula perfectul, precum reieşea din afirmaţia " nimic nu este perfect".

Dar să revenim la cotidian şi spre ce tinde cotidianul din care facem parte.

în virtutea limitelor, viaţa se conturează a fi un ceva de la mijloc, un ceva ce s-ar aventura către extreme.

Mă intreb câtă naivitate ar zace într-o societate ce s-ar crede perfectă. Deasemenea câtă necunoaştere ar fi într-o societate ce s-ar spune că este imperfectă. Adevărul, viaţa, realul, perfectul, cotidianul cu sunetele lui cu tot, sunt pentru noi cei care percepem, undeva la mijloc. între nimic şi absolut, între perfect şi imperfect realitatea se desfăşoară firesc, decent, de mijloc şi nu de extreme, nu exaltat.

Dar, există un dar, există fascinaţia către nepătruns, există mirajul paşilor mici tot mai aproape şi mai de esenţă către extrema de sus, cea de absolut.

Există îndrăzneala apropierii, există iluzia, visul ca instrumente de percepţie, există meditaţia, inteligenţa, erudiţia prin care unii dintre noi tind spre o anumită reprezentare a înaltului. Cu paşi mici, cu tenacitate, din aproape în aproape, din neastâmpăr extremele ne fascinează şi ne modelează gândurile, intuiţia, ne rafinează simţurile, ne scot din rutină şi ne dau speranţă.

Şi ar mai fi ceva, în ciuda diverselor mişcări browniene, întâmplător totul este relativ.

Gânduri scrise de Anca Anghel Novac