Vericule, vericule, tare mi-a fost dor de chipul tau străfulgerat de lumina bunătăţii şi blândeţii !
Deşi peste creştetele nostre au trecut valuri,
valuri de vremuri,
te simt aici lângă mine, cu fruntea sprijinită pe genunchi
urmărind :
gesturile pline de compasiune ale mamei
când işi scalda copilul ;
bucuria juvenilă a Saftei, in mijlocul florilor ;
pe Mos Niculaie Cobzarul meditand la zădărnicia vieţii.

Iti iau mâna şi o plimb pe obraz.
Lacrimile tale cunosc :
ridurile vulturului cu penele smulse ;
cutele delfinului lovit in zbor de un harpon.

Vericule, vericule... ţi-am adus pe-o suflare de vânt câteva flori
desprinse de pe mantia impăratului biruitor,
ce sfarmă moartea
şi-ncununează cu ramuri de maslin
suferinţa ispăşită.