Sunt sigur c-am s-o găsesc
aici
in oraşul de tinichea, cu păsări cu glas de tramvai, care
cârâie, scârţie...cârâie, scârţie...

Trezită din cutele hainei, Singurătatea coboară in fugă pe scara profesorilor;
loveşte din neatenţie cerbii impăiaţi din hol;
potriveşte limbile ceasului sa bată exact la timpul sfârşitului de ore
si iese in piaţă:
inspiră, expiră... inspiră, expiră...

Incepe sa prindă contur; cristale-i atarnă pe gât şi-n păr;
din trupul impietrit ce-o tine inchisă, loveşte cu pumnii şi ţipă.
Spre seară, un cântec suav- o bagatelă
se aude din ...crisalidă.

"Demult n-am mai interpretat partitura asta, iţi place?"
Soapta-ţi era prinsă ca o agrafă de fluturele galben, care apărea, disparea ... apărea, disparea...pe rever.
"Prea devreme nu-i, dar nici prea târziu-ai continuat,
iată
ceasul primenit al inceputului bate pentru noi"

O boare de bucurie a alunecat
de sub pălărie,
pe aripa şoaptei,
adormita
pe sânii usor descoperiţi...
infiorandu-i.