Antonio Machado

Antonio Machado

 

 

 

”Orice poet trebuie să-și creeze o metafizică, pe care nu trebuie neapărat să și-o exprime, dar pe care trebuie să o găsim, implicată în opera sa.”

(Antonio Machado, Despre poezie)

 

Poet de o simplitate dezarmantă, însă tot pe atât de profund, Antonio Machado s-a născut în Sevilla,  pe 26 iulie în anul 1875, într-o familie de intelectuali- tatăl său  Antonio Machado Alvarez a fost un renumit folclorist, iar bunicul său a fost rectorul Universității din Sevilla.

Copilăria mea-i doar amintirea unei curți din Sevilia
și o grădină unde rodește lămâiul sub lumină fierbinte.
Tinerețea mea, douăzeci de ani în pământurile din Castilia, 
viața mea, câteva lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte.

Nici un Maniara seducător și nici un Bradomin, vreodată
n-am fost – voi îmi cunoașteți îmbrăcămintea deloc arătoasă.
Dar Cupidon din arcu-i mi-a slobozit săgeată
și am iubit atâta cât să iubim ne lasă.

Arde în sângele din venele mele flacăra iacobină,
dar versul meu își are izvorul clar din pământ;
și, mai mult ca oricare supus sub obicei și doctrină,
sunt bun, în sensul cel mai bun din cuvânt.

(Antonio Machado, Portret, trad.  Darie Novăceanu)

A publicat prima  poezie în cea mai importantă  revistă a mișcării literare moderniste spaniole, revista ”Helios”. Călătorește la Paris unde îi cunoaște pe Oscar Wilde,  pe Jean Moreas și pe poetul nicaraguan Ruben Dario. Tot la Paris, unde face sudii de filosofie și audiază cursurile medievistului Josephe Bedier și pe ale lui Bergson,  îl cunoaște pe Juan Ramon Jimenez cu care va rămâne toată viața prieten.

În 1902, debutează cu  volumul  de poezie ”Singurătăți”, primul dintr-un ciclu de trei. În 1912 publică  al doilea  volum, ”Câmpurile Castiliei” și 1924, ”Cântece”.

Iată cum explică însuși poetul procesul său de creație:

1.- Influența celei mai bune poezii ”eterne” spaniole, predominând Romancero, Gongora și Becquer. Singurătate.

2.- ”Modernismul” cu principala influență a lui Ruben Dario. Singurătate.

3.- Reacția bruscă a unei poezii profund spaniole, nouă, naturală, cuceririle formale ale ”modernismului”. Singurătate.

4.- Influențe generale ale întregii poezii moderne. Mai ales cea a Franței. Singurătate.

5. – Dorința fierbinte și crescândă de totalitate. Evoluție conștientă, constantă, responsabilă a personalității intime, în afara școlilor și tendințelor. Profundă ură contra -ismelor și trucurilor. Singurătate.”

Se întoarce în Spania și continuă să studieze filosofie, învață greaca veche și, în 1936, publică volumul de eseuri ”Sentințe, vorbe de duh și amintiri”. A dus o viață simplă, modestă, dedicată studiului, fiind profesor de gimnaziu în câteva orașe de provincie precum: Baeza, Segovia, Soria, Valencia. În 1931, la proclamarea Republicii Spaniole se situează de partea republicanilor și participă chiar la ridicarea tricolorului pe Primăria din Segovia. După izbucnirea Războiului Civil, în 1936, cade grav bolnav și la 27 ianuarie 1939  își ia familia  și trece Pirineii pe jos. Moare pe 22 februarie într-un sat de lângă Perpignan în Franța.

”Douăsprezece bătea orologiul...erau

douăsprezece lovituri de sapă în pământ-

-Mi-a venit ceasul! Strigai.- -Nu-ți fie teamă,

îmi răspunse tăcerea;

tu n-ai să vezi căzând ultimul strop

ce tremură-n clepsidră. Vei dormi

de-acum încolo încă nopți destule,

pe-aceeași plajă veche-

și într-o dimineață, barca ta

o vei găsi la alte țărmuri trasă”.

(Trad. E. A. Baconsky)

Antonio Machado a fost poetul reprezentativ pentru ”Generația 98”, volumul său de poezii ”Câmpurile Castiliei” fiind considerat ”breviarul poetic al acelei generații” (G.de Torre).  Scrierile lui au fost mult influențate de Kant, Schopenhauer și Nietzsche. Poezia  lui Machado, scrisă într-o tonalitate intimă încărcată de melancolie  se caracterizează printr-o sărăcie a mijloacelor poetice - puține figuri de stil- și reflectă tocmai dimensiunile intime ale propriei existențe. ”După părerea mea, să reținem că poezia utilizează două categorii de imagini: cele care exprimă concepte și care nu pot avea decât o semnificație logică; și imagini care exprimă intuiții și a căror valoare este preponderent emotivă. Uneori ele pot îmbrăca același veșmânt verbal; dar în ciuda acestui fapt, numai o analiză grosolană obișnuiește să le confunde.”

(A. Machado, Reflecții asupra liricii)

A pătruns ca nimeni altul tainele vieții pe care le-a reflectat în versul său ca într-un sfâșietor suspin. ”Este tristețea lui Don Quijote pe paul morții” spune Jean Cassou. Aparent monotonă, ”rămâne cea mai simplă și mai extraordinară poezie castiliană a vremurilor noastre”(G.Torrente), dar să nu ne lăsăm înșelați pentru că dincolo de formele populare întrebuințate se ghicește, ascunsă în umbră, marea profunzime  a spiritului poetului. Să nu uităm că întotdeauna a proclamat superioritatea  unei poezii ce-și trage seva din uman, din folclorul autohton. Deși, în timpul vieții  a publicat doar trei volume de poezie și unul de proză eseistico-filozofică, opera lui se caracterizează printr-un profund umanism și simplitate  așa cum i-a fost și viața. ”La nici un alt poet ecuația poezie-viață n-a fost mai adevărată, și nimeni nu și-a autentificat mai mult ca el poezia, nimeni nu și-a apropiat-o atât de existența adevărată”. (J.I.Arrangueren).

Titlul ”Singurătăți” amintește de titlul marelui poet baroc, Gongora, dar poezia lui Machado nu are nimic din grandilocvența și din sompuozitatea acestuia, dimpotrivă marcă îi este simplitatea. Pentru Machado, romanța este suprema expresie a poeziei: ”Nici un spirit creator, spune el, nu s-a putut gândi, în momentele sale creatoare, decât la om, la omul esențial pe care îl vede în sine însuși și pe care îl bănuiește în vecinul său”.

Aceasta era concepția lui despre poezie, concepție care oglindește o puternică iubire față de omul simplu. Multă noblețe umană și sobrietate  emană poezia  lui Machado, o poezie la fel de austeră precum câmpurile Castiliei cu peisajul ei sobru- întinderile nesfârșite de coline domoale, mărginite de mumele și ursitele Castiliei, acele spinări de stânci fantastice. Castilia, populată cu oameni care trăiesc din plin bucuria tăcerii și a solilocviului. ”Sunt un om extraordinar de sensibil față de locul unde trăiesc. Geografia, tradițiile, obiceiurile de prin părțile pe unde trecmă impresionează profund și lasă urme adânci în spiritul meu.”

Părăsind Castilia cea sobră și tristă pe care a infuzat-o în versul său, s-a mutat, apoi, în Andaluzia cea verde și surâzătoare, pe care întotdeauna a purtat-o în cutele profunde ale sufletului său. ”Și ca andaluz, s-a adăpat la izvorul cântecului popular și a moștenit pasiunea directă a sentinței înțelepte. De aici, preferința pentru metrul scurt sau pentru rima săracă, precum și tendința spre asonanțe și spre cadența de baladă, de romance” (Rafael Alberti)

La Paris fiind și cunoscându-l pe Jean Moreas a fost, o vreme, atras de poezia simbolistă, dar nu prin senzualismul ei, nu prin elementele ei decorative,  nu prin exotismul ei, nu prin jocurile ei verbale. ”Machado rămâne mereu sobru și auster, neîncrezător în vanitatea simțurilor”, spune Pedro Salinas. Ceea ce l-a atras la lirica simbolistă a fost muzicalitatea ei și intimismul datorat tematicii atât de bine pliată pe interiorizarea individului alienat în lumea tentaculară a marilor metropole. Tonul confidențial, discreția, delicatețea, muzicalitatea difuză l-a apropiat într-o oarecare măsură de Verlaine.

”Părerea mea este aceasta: metaforele nu înseamnă nimic prin ele însele. Nu au altă valoare decât aceea de a fi un mijloc indirect de expresie a ceea ce lipsește în limbajul omnibus- al tuturor- de expresie indirectă. Dacă între a vorbi și a simți ar exista o perfectă comensurabilitate, folosirea metaforelor nu numai că ar fi de prisos, ci chiar ar dăuna exprimării. Mallarme a văzut numai pe  jumătate acest adevăr. El a înțeles foarte clar, și o spune în termeni ce nu lasă nici o umbră de îndoială: parler n` a trait a la realite des choses que commercialement- vorbirea nu are decât o legătură comercială cu realitatea lucrurilor; dar în lirica sa, precum și în teoriile sale, se observă credința superstițioasă în virtutea magică a enigmei.  A crea enigme în mod artificial este un lucru atât de imposibil ca și a ajunge la adevărurile absolute. Se pot fabrica, e adevărat, niște podoabe misterioase și fără valoare, niște figurine de bazar care să aibă în interiorul gol ceva care, dacă le agiți, să sune; dar enigmele nu pot fi confecționate de oameni; ni le pune în față însăși realitatea; iar mintea reflexivă le va căuta, acolo unde sunt, cu intenția de a le pătrunde, iar nu de  a se descurca cu ele. Numai un spirit vulgar, numai o inteligență limitată la raza senzației se poate amuza tulburând conceptele cu metafora, creînd obscurități prin suprimarea nexurilor logice, răsturnând gândirea comună numai de dragul de a schimba recipientele, fără a îmbunătăți conținutul. Să treci sub tăcere numele directe ale lucrurilor, când lucrurile au nume directe- ce prostie!...Poeții buni sunt zgârciți în întrebuințarea metaforelor, în schimb, metaforele lor sunt uneori adevărate creații .

Însă temele poeziei sale  predilecte rămân peisajul castilian- peisaj spiritual și secret născut din solitudine, vise, speranțe și durere; problema timpului și a legăturii dintre atemporalitatea artistică a liricii sale și ancorarea în contemporaneitate – deoarece ”poetului nu-i este dat să cugete în afara timpului său, pentru că el cugetă asupra propriei sale vieți”, spune poetul; tema visului poetic prin care se pătrunde în existența autentică și tema neliniștilor metafizice întrucât sufletul poetului nu are alt spațiu de manifestare decât spațiul misterului. Dar nu un spațiu steril, izolat de lumea în care trăim pentru că și ”Simțul comun poate, de asemenea, cădea sub vraja unui vis, poate să se creadă obligat să se războiască cu umbrele. Dar acest om nou, dacă nu cumva există și colindă lumea, pretinde că s-a trezit. Lumea lui se iluminează, vrea să se populeze, nu cu năluci, ci cu chipuri reale. Acest om nu poate fi definit prin vis, ci prin trezire.(...) dacă visătorul se trezește, nu printre năluci, ci bine ancorat într-o porțiune arealului, respectul cosmic pentru legea care ne obligă și ne fixează pe locul nostru și în timpul nostru va fi izvorul unei noi și severe emoții, care într-o zi va putea căpăta o expresie lirică matură.”

(A. Machado, Reflecții asupra liricii)

Călătorule, sunt urmele tale
drumul și nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.
Mergând doar croiești cărare,
iar de te uiți înapoi,
vezi poteca ce nicicând
n-ai s-o mai străbați, mergând.
Călătorule, nu există drum,
ci doar urme peste mare.

(Antonio Machado, Călătorule, trad. Darie Novăceanu)

 

09.10.2020

Cenaclu Literar: