Câteva consideraţii despre prietenie I

Câteva consideraţii despre prietenie I

             Germenii prieteniei îi descifrăm în definiţia cuvântului simbol aşa cum era înţeles de vechii greci. Symbolum(lat.) şi simbolon(gr.) este un substantiv care are 4 nuclee semantice. Primul nucleu este acela de semn de recunoaştere şi are 10 sensuri. Primul sens conservă înţelesul primitiv al cuvântului - „ un obiect tăiat în două, ale cărui două gazde conservă fiecare o jumătate pe care o transmite urmaşilor; aceste două părţi apropiate serveau la recunoaşterea deţinătorilor şi pentru a dovedi relaţiile de ospitalitate încheiate anterior.” Însă, pentru a înţelege corect sensul originar al termenului symbolon, este necesară cunoaşterea instituţiei antice a ospitalităţii. Romanii îi numeau pe oaspeţi „hostis”, cuvânt tradus prin „străin”. Dar „hostis” nu era acelaşi lucru cu „peregrinus”, care era un străin ce locuia în afara limitelor teritoriului. „Hostis” era străinul căruia i se recunoşteau drepturi egale cu ale cetăţenilor romani. Astfel, instituţia ospitalităţii la romani implică ideea de reciprocitate, „hostis” având obligaţia de a compensa prestaţia de care beneficia.

        În lumea greacă exista o instituţie asemănătoare, numită „xenos”, care indica relaţii strict precizate de reciprocitate între oameni legaţi printr-un pact care avea în vedere şi descendenţii. Străinul care cerea adăpost era sub protecţia lui Zeus Xenios şi a Atenei Xenia, iar alungarea lui echivala cu jignirea zeilor. Străinul (xenos) venea şi cerea prietenia (philia) potenţialului prieten (philos), căpătând drepturi egale cu locuitorii cetăţii. Relaţia de prietenie întemeiată astfel este pecetluită printr-un obiect simbolic: tessera hospitalis la romani şi symbolon la greci, un obiect asemeni unui baston sau unui disc. Pe o parte şi pe alta a discului sau pe muchiile bastonului erau inscripţionate numele celor doi prieteni, apoi era rupt în două şi păstrat de urmaşi. Când urmaşii se întâlneau, potrivirea celor două jumătăţi însemna recunoaşterea moştenitorilor.

          Philia, prietenia, avea trei niveluri de existenţă: primul era reprezentat prin virtutea Zeilor de a-i înconjura pe străini; al doilea era nivelul uman pentru a dobândi virtuţile divine: omul trebuia să facă fapte asemănătoare zeilor, aşa precum era virtutea prieteniei; la al treilea nivel, virtutea se materializa în symbolon, semnul recunoaşterii. Astfel, termenul simbol era strâns legat de ospitalitate şi de prietenie, fiind o caracteristică a întregii lumi antice. De aici se vede clar diferenţa dintre sensul dat termenului în lumea antică şi cel pe care modernii îl percep din dicţionare. În esenţă, simbolul era garantul unei relaţii spirituale, pe care omul modern trăitor al unui spaţiu şi timp desacralizat nu mai este capabil s-o mai pătrundă.

          Prietenia (kalos philia) era considerată de Aristotel printre virtuţile etice ale omului. În Etica nicomahică problema fundamentală pe care o tratează e cea a Binelui suprem, a fericirii, ca scop absolut al tuturor acţiunilor individului. Binele, nu ca ceva abstract, transcendent, ci acel Bine realizabil, accesibil omului, care poate fi atins şi prin recurs la prietenie. Omul, definit ca fiinţă socială care-şi pune în valoare capacităţile, în şi doar prin societate, şi care atinge fericirea atunci când ceea ce prin natura sa îi este dat să realizeze în viaţă. Vechii greci, deşi au acordat omului o esenţă divină, nu l-au aşezat în vârful piramidei existenţiale, ci în relaţie cu ceilalţi semeni ai lui. Iar una dintre condiţiile sine qva non ale fericirii lui, este prietenia, definită drept acea legătură socială ce se stabileşte între persoane care au aceleaşi valori etice, ca principii de viaţă. Poate citind această carte vom redescoperi capacitatea de-a comunica unii cu alţii în această lume bolnavă de individualism. Dacă la Aristotel găsim trei tipuri de prietenie- cea virtuoasă în relaţie cu binele, cea bazată pe plăcere legată de iubire şi cea bazată pe interes circumscrisă utilului. Prietenia bazată pe plăcere se stabileşte mai degrabă între tineri  pentru că ei trăiesc sub dominaţia pasiunii de aceea sentimentele se schimbă cu repeziciune. Prieteniile bazate pe interes sunt tot atât de durabile ca cele bazate pe plăcere. Prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţa sa, ci pentru avantajele care pot decurge din relaţia cu el. Eu le numesc aceste prietenii relaţii de sâmbăta. Utilitatea nefiind ceva durabil şi prietenia se destramă la fel de repede. Asta şi pentru că atât iubirile bazate pe plăcere cât şi cele bazate pe interes exclud din capul locului virtuţile, la baza lor stând erotismul ori profitul. Rămân în discuţie acele prietenii  bazate pe virtuţi, atât de rare şi atât de puţin la vedere aşa cum sunt şi „marile iubiri”. Dacă iubirea se poate ivi şi instantaneu, aşa cum se întâmplă în renumitul „coup de foudre”, prietenia adevărată are nevoie de timp şi de cunoaştere. Căci prietenia înseamnă comuniune de vise, de idei, de trăiri. Prietenul adevărat simte faţă de tine ceea ce simte faţă de sine însuşi.

          La Socrate, prietenia devine teleia philia ( prietenia perfectă), posibilă doar între oameni virtuoşi: „Sufletele mici le cucereşti cu daruri, iar pe cele virtuoase, numai cu dovezi de prietenie.” În Apologia lui Socrate, Xenofon ne spune ce părere avea Socrate despre prietenie, părere cumva opusă celei a lui Aristotel. Dacă Stagiritul afirmă că prietenul îl cauţi mai cu seamă când eşti fericit şi îl soliciţi cât mai puţin la nevoie, iată ce spune  „şarlatanul grandios”, care susţinea că „ştie doar că nu ştie”: „Un prieten bun e întotdeauna gata să te înlocuiască în tot ceea ce-ţi lipseşte, fie în îngrijirea casei, fie în treburile Statului; te poate ajuta să faci bine celor pe care vrei să-i ajuţi; dacă te frământă vreo teamă, el îţi sare în ajutor, împărţind cu tine cheltuielile şi osteneala, întrebuinţând în înţelegere cu tine convingerea sau forţa, înveselindu-se când îţi merge bine, şi căutând să-ţi dea curaj la necazuri. Toate foloasele pe care le tragide pe urmamâinilor,a ochilor, aurechilor, apicioarelor, le găseştişi la un prieten credincios;şi adesea ceea ce un prietenn-a făcut pentru el însuşi, ceea ce nici n-a auzit, nici n-a văzutsau străbătut pentru sine, o face totuşi pentru alt prieten. Şi sunt oameni care-şi dau osteneala să sădească pomi spre a le strânge roadele dar, care nu se îndeletnicesc decât cu lene şi nepăsare, de bunul cel mai rodnic: un prieten!” Se zice că văzându-l pe Antistene că-şi lasă prietenul la nevoie fără să-i întindă mâna, Socrate l-ar fi întrebat: „Ia spune-mi Antistene, există un tarif pentru prieteni după cum e pentru sclavi? Căci printre sclavi unul face două mine, altul nu preţuieşte nici jumătate de mină, altul face cinci, iar altul face zece; se spune chiar că Nicias, fiul lui Nikeratos , a dat un talant pentru sclavul care supraveghează minele lui de argint: vreau, cum spusei, să ştiu dacă e şi pentru prieteni un tarif, după cum e pentru sclavi.” Răspunsul lui Antistene a fost pe măsură: sunt oameni pentru care ai prefera să ai mai degrabă o jumătate de mină decât să-i ai prieteni şi sunt oameni pentru care ai da tot avutul numai să fie prietenii tăi. Aşadar, i-a răspuns Socrate, dacă e astfel, bine ar fi ca fiecine să cerceteze la ce preţ e preţuit de prietenii lui pentru ca să rişte cât mai puţin cu putinţă să fie lăsat de ei în părăsire.” 

           În Lysis sau despre prietenie Platon aduce o frumoasă viziune artistică şi spirituală asupra prieteniei, considerând Binele ca fiind esenţa ultimă a prieteniei. Prietenia era una din temele esenţiale ale filozofiei greceşti şi totodată era la mare cinste în viaţa cetăţii. Legiuitorul cel înţelept punea mai presus de dreptate, prietenia.

Dreptatea neputând fi decât divină, prietenia, ca şi dragostea, e de fapt cale împreună spre Dumnezeu, spune Al Paleologu în eseul Despre prietenie (Despre lucrurile cu adevărat importante). În acelaşi eseu, Paleologu face diferenţa dintre cârdăşie, considerată de unii drept prietenie, relaţie care se limitează doar la interese comune, şi prietenie, care este o opţiune deliberată prin care cineva îşi asumă destinul celuilalt. „Genul de om prietenos, aşa –zis cald, comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni, cu bunăvoinţă împrăştiată, e prin natură inapt pentru virtutea eliminatorie, răspunzătoare şi perseverentă care e prietenia. Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a plăcea, poate în aparenţă chiar mai egoist, poate cu un caracter mai dificil… Generozitatea, fără de care nu e de conceput o mare prietenie, nu e deloc totuna cu altruismul; ea presupune o conştiinţă de sine mult mai sigură şi mai cuprinzătoare decât la firile comune şi e, de fapt, inseparabilă de curaj… Nu există prietenie şi nu există nici o virtute fără imaginaţie şi simţ practic.”

               Pot exista situaţii în care  cineva îşi schimbă firea într-atât încât relaţiile cu el nu mai pot continua, afinităţile pe care se întemeiase prietenia să înceteze. În astfel de cazuri, prietenia nu poate fi revocată definitiv, ci doar suspendată, cu şanse de-a se reveni asupra ei. Tot Paleologu susţine că adevăratul prieten acordă celuilalt atâta credit încât este capabil să se compromită public pentru el, atunci când acesta săvârşeşte fapte de natură să atragă oprobriul celorlalţi, deşi în particular îl blamezi pentru tot ceea ce face. La Rochefoucould spunea că oricât de mare ar fi ruşinea pe care am îndura-o, stă în puterea noastră s-o răscumpărăm. Sunt cazuri grave acestea, în vreme de război şi de teroare, când viaţa îi poate pune pe doi buni prieteni în tabere diferite. Nu puţine au fost cazurile când mai degrabă a fost trădată cauza decât prietenul.

              Grecii aveau o viziune aparte asupra perfecţiunii vieţii. La ei ideea de om se concretiza în înţelept şi în erou, Socrate şi Ahile fiind oamenii ideali ai vechii Hellade. A muri pentru o idee - iată deviza lor! Unul a băut cucută, celălalt a murit pe câmpul de luptă. Unul dintre cele mai frumoase poeme închinate prieteniei (teleia philia) este Iliada lui Homer, pe care renumitul elenist Petru Creţia a repovestit-o, găsindu-i noi valenţe în eseul Ahile sau despre forma absolută a prieteniei; Ariel sau despre forma pură a libertăţii, publicat în 2009 la Humanitas (şi care reia cele două eseuri din volumul Catedrala de lumini, apărut tot la Humanitas în 1997.)

Cine a fost Ahile? În mitologia greacă, Ahile face parte din a patra stirpe de oameni creată de zei, neam de eroi care au căzut în războaiele funeste de la cele şapte porţi ale Thebei, în lupta pentru turmele lui Oedip, sau la Troia, din cauza prea-frumoasei Elena. Cei care au mai rămas, locuiesc acum, lipsiţi de griji şi suferinţi, în Insula Prea-fericiţilor, departe de lumea dezlănţuită.

          La vechii greci, devenirea umană avea dublă direcţie: una descendentă, conform căreia fiinţa umană cobora din zei, trecând prin patru cicluri principale, şi una ascendentă, conform căreia omul are tendinţa să-şi refacă condiţia iniţială, tinzând către starea originară, numită de Mircea Eliade „nostalgia paradisului”. Aşa se explică originea divină a lui Ahile, fiu al zeiţei Thetis şi al lui Peleu, regele Ftiei. În viziunea lui Petru Creţia, numele poemului homeric, Iliada, este impropriu, întrucât evenimentele ce se petrec sub zidurile Troiei (Ilion) se desfăşoară doar pe o perioadă de 9 săptămâni din cel de-al zecelea an al asediului la care cetatea a fost supusă de ahei. El ar fi numit-o Ahileiada. Autorul demontează etapă cu etapă şi strat cu strat acţiunea Iliadei, în ideea de a-l familiariza pe cititor cu o lume şi cu un spaţiu mitic, pierdute în negura timpului, fără să piardă din vedere tema principală, aceea a prieteniei dintre Ahile şi Patrocles.

             Lumea Iliadei este o lume în care viaţa pulsează cu patimă, ca un flux nestăvilit care bate în ţărmul de piatră al Soartei. Timpul său „curge măreţ şi lent ca fluviul Ocean şi este un timp plin, fără lacune, fără destrămări.” În tot acest spaţiu şi timp, la poalele Troiei se petrecea „năvala şi iureşul, înfruntarea, împotrivirea dârză, străbaterea, oprirea din avânt, retragerea” celor două tabere beligerante, ale troienilor şi ale aheilor. Lumea homerică îşi asigură nemurirea prin sângele eroilor vărsat pe câmpul de luptă. Ei ştiu că sunt supuşi atât Soartei, cât şi toanelor, pasiunilor divine. Condiţia lor e una precară, efemeră, şi de aceea singura formă de nemurire pe care o cunosc este cea prin faptele glorioase prin care rămân în amintirea celor vii şi nu prin urmaşi. Întreg poemul homeric e străbătut de sentimentul tragic al perisabilitaţii omului supus Soartei, într-o lume aşezată pe temelii de nezdruncinat: ape, păduri, cerul, pământul...

           Cunoscând această lecţie, Ahile, fiul zeiţei Thetis şi al lui Peleu, pleacă împreună cu prietenul său Patrocles, alături de confederaţia aheilor, la asediul Troiei „ca să-i desfacă sfânta diademă de mireasă.” Aparent o întrupare a lipsei de măsură, un hybris, Ahile îşi cunoaşte limitele, dar îşi asumă Soarta. Şi Thetis cunoştea Soarta fiului ei, de aceea i-a dăruit o urnă din aur în care să-şi pună cenuşa. E singura zeiţă care, părtaşă la viaţa omenească, se identifică cu ea. „Poezia lui Tetis, spune Petru Creţia, e una dintre cele mai frumoase poezii ale maternităţii.” „Zeiţă a mării eterne, e mama unui foc sortit să ardă până la cer şi să se mistuiască curând în propria lui ardere”... Ahile, sortit să moară tânăr, va trăi în veşnicie ca fiu al unei „mame eterne.”

Cine era Patrocles? Era fiul lui Menoitios, un om avut din Opunt. În adolescenţă, jucând arşice, s-a încăierat cu un alt tânăr pe care l-a ucis din greşeală. Tatăl său l-a însoţit în pribegie, pentru a nu fi pedepsit şi s-au stabilit la curtea regelui Peleu. Drept recunoştinţă, i-a fost ca un frate mai mare lui Ahile. Se pare că acest episod l-a maturizat devreme, aşa încât, atât aheii cât şi mirmidonii, îl considerau „un om bun la suflet” (enees) şi „dulce ca mierea” (meilichos). Bunătatea şi blândeţea lui îl făceau să fie singurul în stare să-l domolească pe Ahile, care era ca un „uragan dezlănţuit”. „Ahile e făcut din uri şi iubiri”, dar cel mai tare l-a iubit pe Patrocles, între ei existând cea mai mare şi mai intensă iubire de pe cuprinsul Iliadei. O iubire necondiţionată, pentru că nu venea nici din eros (aşa cum greşit au afirmat alţii) , nici din sânge, nici din interes. Pe câmpurile Troiei, Patrocles este ucis de Hector. Este momentul în care Ahile alege să moară pentru că îşi pierduse prietenul iubit, deşi, cunoscându-şi Soarta, ar fi putut alege să se întoarcă plin de glorie acasă, în Ftia, lângă bătrânul său tată.

          La moartea lui Patrocles, Ahile e cuprins de un nor întunecat şi începe să se tânguie: „Ce bucurie să mai am acum, când prietenul meu a murit, el pe care între toţi, îl preţuiam ca pe un alt mine însumi? Acum l-am pierdut... inima mea nu mai simte nici o dorinţă de viaţă câtă vreme Hector nu va pieri de lancea mea, plătind pentru Patrocles” Doar Alcesta îşi mai dorise să moară în locul soţului ei.

           Prietenia a fost şi va rămâne o relaţie spirituală deasupra tuturor detaliilor vulgare. Există în limba greacă un cuvânt care exprimă cu mare fineţe  legătura spirituală de natură superioară care, în timp, a căpătat noi semnificaţii - cuvântul agape (cu accent pe e). Înţelesul acestui cuvânt este bunăvoinţa inegalabilă, de neasemuit, este spiritul din inimă, care nu va căuta niciodată decât binele suprem al celuilalt. Agape exprimă un exerciţiu al întregii personalităţi, s-a născut în sânul religiei revelate şi presupune o atitudine plină de interes şi de înţelegere pentru celălalt. Fără combinaţia dintre credinţă şi dragoste, combinaţie exprimată de agape nu se produce acea generozitate practică, absolut necesară în relaţia de prietenie. Agape nu este o emoţie sentimentală uşoară, departe de-a fi oarbă, este clarvăzătoare şi-l învaţă pe om să simtă c-o intensitate pe care n-a mai trăit-o niciodată.  Acest fel de dragoste, foarte rar, este conţinut într-un verset din Epistola către Filipeni, în care Apostolul Pavel spune: „tânjesc după voi toţi cu un sentiment care vine din inima lui Christos”, şi poate fi tradus astfel: Dragostea cea mare pe care o simţi faţă de adevăratul prieten vine direct din inima lui Christos, nu este nimic altceva decât dragostea lui Christos Însuşi.

         O definiţie în spiritul creştin care exprimă exact sensul cuvântului agape, a dat Antoine de Saint Exupery, prieteniei: „Prieten este înainte de toate cel care nu te judecă. Am spus, este acela care deschide uşa sa pribeagului, cu cârja sa, cu bastonul său lăsat într-un colţ, şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar dacă povesteşte despre grozăvia foamei în satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Căci, ţi-am spus, prietenul este acela care deschide pentru tine o poartă pe care n-ar deschide-o, poate, niciodată altuia. Şi prietenul tău este adevărat, şi tot ceea ce spune este adevărat, şi te iubeşte, chiar dacă aiurea, te urăşte. Iar prietenul pe care mulţumită cerului îl întîlnesc în Templu, este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea este făcută, chiar dacă el e negustor, iar eu oştean, sau el grădinar, iar eu marinar în larg. În ciuda deosebirilor noastre l-am găsit şi sunt prietenul lui. Şi pot să rămân tăcut lângă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci nu le va călca niciodată. Tu, prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine este ambasadorul imperiului meu lăuntric.”

             Fericiţi cei care ştiu să preţuiască acea jumătate dintr-un simbolon primită moştenire, atunci când îşi regăsesc în lume jumătatea. Căci marile prietenii sunt adevărate taine şi trebuie să fie păzite cu străşnicie.

 

 

Bibliografie:

Aristotel - Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1988

Xenofon - Apologia lui Socrate, Editura Cultura Naţională,1925

William Barclay –Analiza semnatică aunor termeni din NT Wheaton Illinois USA, 1992

Alexandru Paleologu-Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom,1997

Petru Creţia - Ahile sau despre forma absolută a prieteniei, Humanitas, 2009

Antoine de Saint Exupery - Citadela, Editura Rao, 1993

Cenaclu Literar: