Cioran şi terapia de şoc

Cioran şi terapia de şoc

«Ce nevoie să ai de lepră când soarta te-a plămădit şi treaz şi valah»?, se întreba cel care în 1936. la numai 25 de ani. publica  Schimbarea la faţă a României, confesiune durăîn care tânărul gânditor contestă toate valorile naţionale, supunându-şi cititorul unui adevărat şoc. «Nu este deloc comod să te fi născut într-o ţară de mâna a doua. Luciditatea devine tragedie. Şi dacă nu te sugrumă o furie mesianică, sufletul se îneacă într-o mare nemângâiere.» Cioran ne somează să ne regândim pe noi înşine ca popor, luînd la scuturat oligarhiile naţionale, cerând imperios reformarea naţiunii pe alte coordonate. «De la Hegel am învăţat cu toţii un adevăr devenit platitudine în gândire, că sensul mai adânc al vieţii istorice este realizarea conştiinţei, că progresul în istorie este un progres în conştiinţă.». Iar «Conştiinţa e cu atât mai cuprinzătoare cu cât actualitatea ei înglobează mai activ trecutul,, încât perspectivismul istoric defineşte dimensiunile conştiinţei.»

Spre deosebire de culturile mari care, din instinct, găsesc rezolvarea oricăror probleme, culturile mici se cantonează într-un soi de complex de inferioritate.

Lucrul cel mai important pentru o naţiune este credinţa în menirea sa istorică, în mesianismul său, şi autorul dă ca exemplu poporul evreu. De aceea «Respiraţia istorică a unui popor e cu atât mai amplă cu cât misiunea lui e mai mare.» Şi singura obsesie pe care trebuie s-o aibă un popor cu o cultură mică este de-a face «saltul istoric» care, din fericire, este înscris în sîmburele lui genetic. Căci aşa cum spune Soloviov: «Naţiunile nu sunt ceea ce gândesc ele, ci ceea ce cugetă Dumnezeu despre ele în veşnicie

Emil Cioran este gânditorul care nu poate fi etichetat, imitat, cuprins într-o singură frază. Căci rostul lui, al gânditorului, este «de-a întoarce viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările», adică, «să zdrenţuiască astfel viaţa, gândind-o pănă la capăt.» Făcând parte din generaţia de aur a anilor 30, alături de Eugen Ionesco, Mircea Eliade, spiritul de frondă nu l-a ocolit nici pe Cioran. Pornind de la acel Nu ionescian, care a scandalizat generaţia celor mai în vârstă şi spre deosebire de M. Eliade care în profeţiile sale consideră că drumul către universalitate trece prinmitos, E. Cioran crede că numai o schimbare din temelii ne mai poate aduce în spaţiul marii culturi europene. Şi oricât am vrea să punem pe seama vitregiilor istoriei toate neajunsurile noastre, ca popor nu găsim justificare suferinţei de două mii de ani încoace: «Istoria este o explicaţie, dar nu o scuză.» Şi se lasă cuprins de aceste disperări, doar cel care e frământat de limitarea fatală a României într-o cultură minoră.

«Nu e mare lucru a iubi România din instinct, spune Cioran; nu este merit. Dar să o iubeşti după ce ai disperat total de destinul ei, îmi pare totul. Şi cine n-a disperat de destinul României niciodată, acela n-a înţeles nimic din complexitatea acestei probleme şi acela nu va fi angajat nicicând profetic în destinul acestei ţări.»

Credea cu toată forţa tinereţii sale că numai o lichidare a specificului naţional şi a mândriei ce ne leagă de el ne poate scoate din starea de platitudine în care ne complacem. „Când va ridica ţăranul român capul în sus? În jos am privit de când ne-am născut.”Ridicarea capului echivalează cu trecerea de la cultura populară către o cultură de tip universal. Consideră că marea piatră legată de gâtul poporului român este strânsa legătură cu tradiţia, spre deosebire de popoarele din Occident, creatoare de mari stiluri şi forme.

„Adâncimea sufletească a unui popor se măsoară după gradul de religiozitate”, spune Cioran, pe bună dreptate. Dar poporul român nu este un popor religios, ci mai degrabă are o credinţă de circumstanţă respectând cu sfinţenie riturile şi tradiţia. Dovada este lipsa unor mari mistici în cultura română.

Ca şi Dumitru Drăghicescu în Psihologia poporului român, Cioran consideră că un alt element care ne caracterizează ca naţie este acţiunea de moment, lipsită de perspectivă: „Inspiraţia de moment este legea noastră. Românul iubeşte întorsătura, adică inconsecvenţa în procesul lucrurilor”.Şi toate aceste scăderi pe care le găseşte poporului român - cultura preponderent anonimă, în lipsa unor individualităţi marcante; fatalismul; blazarea în faţa destinului; surplusul de umilinţă în defavoarea pietăţii, precum şi aşezarea la periferia Europei - fac din moştenirea românească o povară greu de dus. Un singur lucru spune Cioran că ne salvează de la dispariţia în neant ca popor: existenţa geniului eminescian. Cu o economie cu precădere agrară, cu o ţărănime aflată în plin proces de îmbătrânire, poporul român s-a cantonat în subistorie.

Ca orice tânăr plin de elan, Cioran consideră că războiul de agresiune ar mai salva din orgoliul poporului român. „Fericite acele popoare care au reuşit să fie primejdie pentru lume. Avea-vom fericirea să devenim primejdie pentru noi înşine?” Fără să ştie că profeţia sa se va adeveri, tânărul revoltat visa o dictatură care „să pună ţara la teasc”, să reformuleze statul din temelii. După 50 de ani de dictatură se pare că acele schimbări visate de el nu s-au întâmplat. Dimpotrivă vechile tare s-au accentuat. O altă soluţie pe care o întrevedea pentru remarcarea României ca putere în sud-estul Europei era schimbarea statutului ei în zona Balcanilor. Se întreba: „fi-va România ţara unificatoare a Balcanului, fi-va Bucureştiul noul Constantinopol?

M-am oprit la această carte de tinereţe a marelui gânditor care a fost Emil Cioran pentru că multă nedreptate i-a adus şi multe judecăţi lipsite de fundament. N-am scris aceste rânduri ca pe o justificare, pentru că Cioran nu trebuie justificat, nici condamnat. El este un mare eseist şi reflecţiile lui prin ineditul lor, prin marea lor lipsă de justeţe, uneori prin enormitatea afirmaţiilor, nu face decât să ne trezească din somnul letargic al automulţumirii de sine. Pentru că ceea ce scrie Cioran la 24 de ani, e un strigăt de revoltă al unui tânăr căruia chiar îi pasă de soarta ţării sale: „Nu mă interesează decât avântul ascendent al acestei ţări, spirala istorică a României.”

Aşa cum vechii profeţi îşi certau poporul necredincios, ameninţându-l cu dispariţia, Cioran cere o ardere din temelii, o purificare totală, astfel încât s-o putem lua de la capăt. Această cerinţă a lui trimite cu gândul la practicile tribului Mayoruna din jungla Amazoniei care, cu ajutorul unor puternice halucinogene naturale, trec periodic printr-un ritual de «revenire la începuturi». Ceremonia, având o funcţie de regenerare spirituală, debutează cu incinerarea tuturor bunurilor materiale deţinute de membrii tribului. În frunte cu şamanii, efectuează apoi o călătorie la originile timpului, acolo unde se găsesc arhetipurile tuturor lucrurilor şi fiinţelor.( Petru Dumitriu, Revelaţie pe Amazon)

Poate dacă şi poporul român ar parcurge măcar o dată acest drum al «eternei reîntoarceri», trecând prin purificarea focului, ar scăpa de cele două plăgi care l-au condamnat să trăiască în afara istoriei: « bizantinismul » care, altoit în culturi străine, «devine anchiloză şi reacţionarism organizat» şi « adamitismul » – fiecare individ având tendinţa să repete condiţia lui Adam. «Cultura română este o cultură adamitică fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent. (Şi în sens peiorativ)» Ieşirea din aceste stări care sute de ani au copleşit spiritul românesc şi izbucnirea pur şi simplu într-o ascensiune frenetică ar însemna o «schimbare la faţă a României», echivalentă cu o renaştere pe toate planurile. «De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfârşit în începuturile noastre, suntem pierduţi şi nu ne mai rămâne decât să ne recâştigăm umbrele trecutului nostru».

În încheiere nu pot să spun decât: La mulţi ani, Emil Cioran întru eternitate! Spiritul tău viu şi plin de patimă ne-a dus ca popor în marea cultură europeană!

Cenaclu Literar: